Moartea tragică a episcopului Demetriu  Radu, prima  victimă  a  comuniștilor

Autor: ZENO FODOR

Articol apărut în numărul 77 al revistei „CERTITUDINEA”

În ziua de 8 decembrie 1920 în Senatul României a explodat o bombă artizanală. Una dintre cele două amplasate chiar în spatele tronului regal. Sala era plină, senatorii stăteau de vorbă, în grupuri, așteptând începerea ședinței. Se zvonise că la lucrări va participa chiar și Regele Ferdinand, împreună cu primul ministru, generalul Alexandru Averescu, precum și întregul guvern. Atentatul se voia – de către complotiști – a fi unul de mare răsunet și, într-adevăr, dacă ar fi explodat ambele bombe rezultatul ar fi fost dezastruos. Dar, chiar și așa, pierderile au fost însemnate și foarte grave: episcopul greco-catolic de Oradea, dr. Demetriu Radu, a murit pe loc, iar șapte persoane au fost rănite și transportate imediat la Spitalul Colțea, unde a venit să-i vadă, la mai puțin de zece minute, însuși regele, care i-a implorat pe medici să facă tot ce omenește este posibil pentru salvarea lor. Cel mai grav rănit a fost ministrul justiției Dimitrie Greceanu, care a și murit a doua zi. Peste câteva zile a murit și senatorul Spiridon Gheorghiu. Ceilalți răniți au fost: Președintele Senatului, generalul Constantin Coandă (tatăl marelui inventator Henri Coandă), episcopul ortodox de Oradea Roman Ciorogariu (căruia i-a fost zdrobită mâna dreaptă), episcopul ortodox Nifon al Dunării de Jos, senatorul Virgil Budescu, precum și conservatorul imprimatelor Barbu Cernea.

            Episcopul Demetriu Radu, ministrul Dimitrie Greceanuși senatorul Spiridon Gheorghiuau fost declarați martiri ai neamului și li s-au organizat funeralii naționale.

La înmormântarea episcopului, canonicul Ilie Stan rostea astfel gândul tuturor celor prezenți: „Martir al ordinii sociale, martir al unității noastre naționale, martir al datoriei, figura măreață a episcopului Radu va străluci de-a pururea în fața generațiilor de astăzi și de mâine”.

Demetriu Radu, un apostol al neamului său

Episcopul dr. Demetriu Radu s-a născut la 26 octombrie 1861 în satul Uifalău, situat la 5 km sud de Aiud, pe malul Mureșului. Lipit de Uifalău se găsea satul Tâmpăhaza, mulți dintre locuitorii celor două sate având strânse legături de rudenie. Chiar și mama episcopului era din Tâmpăhaza. Tatăl episcopului era un țăran fruntaș, harnic și ager la minte, cinstit și ascultat de toți consătenii săi. Tânărul Demetriu și-a început studiile primare la Aiud, la Școala Franciscanilor, după care a urmat Liceul „Sfântul Vasile” din Blaj. La vârsta de numai 16 ani, remarcat de mitropolitul Ioan Vancea pentru inteligența și sârguința sa, a fost trimis la Roma, la Colegiul „Sfântul Atanasie” și la Congregația de Propagande Fide, cele mai înalte instituții de învățământ ale Vaticanului. A studiat aici timp de 6 ani, asimilând o cultură impresionantă, pe care a îmbogățit-o apoi permanent, ajutat și de cunoașterea mai multor limbi străine: latina, italiana, franceza, germana și maghiara. La sfârșitul studiilor a obținut titlul de doctor în teologie și filosofie. Papa Leon al XIII-lea, „în semn de recunoaștere a calităților excepționale ale viitorului preot”, i-a dăruit o medalie de aur.

            În 1885 a fost hirotonit preot la Roma. Toată viața, ca preot, cum scria cineva despre el, „l-a căutat întotdeauna pe Dumnezeu și a trăit pentru El”.

            Dar Demetriu Radu nu a fost numai un devotat slujitoral lui Dumnezeu, el a fost și un mare iubitor al neamului său, al poporului român. În 1881 îi scria unui fost coleg de la Blaj, aflat atunci la studii în Viena: „Dumnezeu și țara mea: asta e deviza mea, pe care a le despărți nu pot fără a le lepăda pre amândouă, ce sunt sigur că până voi fi cu mintea sănătoasă nu mi se vor întâmpla”. Într-o carte dedicată episcopului Demetriu Radu, părintele dr. Ciprian Robotin exprimă astfel legătura indisolubilă dintre credința în Dumnezeu și iubirea de neam a viitorul episcop: „Ca trimis (apostol) al neamului său în cetatea speranțelor, Roma, viitorul episcop stabilește un criteriu, ca să spunem așa, al viitoarelor sale performanțe în slujirea lui Dumnezeu și a Neamului. Conform acestui criteriu, dacă ar fi să-l aplicăm și celorlalți, Dumnezeu nu poate fi slujit decât de către cineva care slujește idealurile mari ale neamului său. Iată aici o splendidă îmbinare între cultură și spirit, între Dumnezeu și omenire. Un român autentic așadar nu este neapărat ortodox sau catolic, ci unul care slujește și spiritului și culturii, neputând a separa pe Dumnezeu de om. Ba mai mult, religia unui neam fără Dumnezeu și a unui Dumnezeu fără neamuri trebuie lepădată”.

Atentatorii 
            Autorii abominabilului asasinat au fost trei tineri evrei, îndoctrinați cu idei bolșevice: Max Goldstein, Leon Lichtblau și Saul Osias. Cei trei erau membri ai facțiunii comuniste din Partidul Socialist, facțiune care, șase luni mai târziu, la 8 mai 1921, au și înființat Partidul Comunist din România. Șeful grupului era Max Goldstein, de 22 de ani, originar dintr-o familie de militanți comuniști. La 18 ani fugise la Odesa unde s-a înrolat într-un batalion românesc condus de comunistul Cristian Rakovski. Acesta se visa un fel de Lenin al Balcanilor, în fruntea unei Federații Balcanice Bolșevice. După ce a urmat un curs în care a învățat metodele de realizare a atentatelor și sabotajelor, Max Goldstein s-a întors în România și a organizat mai  multe atentate (a aruncat în aer câteva poduri, un tren, un depozit de armament al armatei etc.), care însă nu s-au ridicat la înălțimea așteptărilor. Și pentru că voia să dea un „avertisment serios” burgheziei, a hotărât să  pună la cale un atentat de mare anvergură: să arunce în aer Parlamentul. Ajutoarele lui erau Leon Lichtblau, de 22 de ani, student al Facultății de drept, și Saul Osias, de 20 de ani, student la Politehnică.
Ţinta era Octavian Goga. Acesta trebuia să ia cuvântul în deschiderea şedinţei din 8 decembrie, însă fusese reţinut pe hol de un elector care insista să-i vorbească. De aceea, poetul a cedat locul la vorbitor episcopului greco-catolic Demetriu Radu.
            După atentat, Goldstein a reușit să fugă în Rusia, dar s-a întors în 1922, cu gândul să-și reia activitatea teroristă. A fost însă recunoscut, arestat, judecat și condamnat la închisoare pe viață.  A murit de pneumonie în 1924 în închisoarea de la Doftana. Avea 27 de ani.
Leon Lichtblau a fugit și el în Rusia Sovietică, dar nu s-a mai întors. A fost judecat și condamnat în contumacie la închisoare pe viață. În Uniunea Sovietică a ocupat diverse funcții, dar în 1938, în cadrul epurărilor staliniste, a fost acuzat de deviaționism și executat.
Saul Osias, prins și judecat în 1922, a fost condamnat la 10 ani de închisoare, pe care i-a executat la Doftana. Regimul comunist din România l-a reabilitat. A murit în  1984.

            Întors la Blaj, tânărul Demetriu Radu este trimis la București, ca preot al românilor greco-catolici de acolo. Arhiepiscopul romano-catolic Paul Iosif Palma îl numește profesor la Seminarul Teologic de la Cioplea, apoi director al Seminarului Arhiepiscopal de la București. Predicile sale, rostite în limba română în Catedrala Sf. Iosif, unde slujba se ținea în limba latină, devin atât de apreciate, încât veneau să-l asculte bucureșteni de toate confesiunile. În două rânduri, fiind binecunoscut și apreciat de către Regele Carol I și de primul ministru I. C. Brătianu, care îi prețuiau cultura, tactul și abilitățile diplomatice, este trimis la Vatican, ca reprezentant al Regatului României, în scopul aplanării unor divergențe apărute între țara noastră și Vatican.

Întâlnirea cu împăratul Franz Joseph

            Din perioada bucureșteană merită amintită și întâlnirea sa, la București, cu împăratul Franz Joseph. Iată cum relatează acest episod Ioan Georgescu într-un vast studiu intitulat „Un martir al datoriei către țară”, publicat în 1925: „În toamna anului 1896, după deschiderea noului canal de la Porțile de Fier, împăratul și regele apostolic Franz Joseph a efectuat o vizită la București. La recepția clerului catolic, împăratul a schimbat câteva cuvinte cu Demetriu Radu în limba germană. Apoi, după ce a trecut pe la toți, spre uimirea lor, împăratul s-a întors la el și i s-a adresat în limba maghiară. Ulterior s-a aflat și motivul atitudinii împăratului. Demetriu Radu îi fusese recomandat de către contele Goluchowski (polonez de origine, ambasador austro-ungar în România între 1887-1894, apoi ministru de externe al aceluiași imperiu), care îl cunoștea de la București, pentru a fi numit episcop de Lugoj. În acest sens, împăratul a purtat o discuție cu premierul ungar, baronul Bánffy, care ar fi zis că numirea nu era posibilă, deoarece acesta nu vorbea limba maghiară. După aceea împăratul i-ar fi spus că s-a convins personal de contrar. De fapt, Radu vorbea maghiara chiar mai bine decât împăratul”. Refuzul lui Bánffy se pare că avea, de fapt, motive mult mai serioase: el știa că Demetriu Radu este un mare susținător al cauzei românilor ardeleni și un luptător înfocat pentru dezvoltarea învățământului românesc în Transilvania. Împăratul a fost însă intransigent și Demetriu Radu a fost învestit episcop de Lugoj la 9 mai 1897, prin Decret Imperial, consfințit și de Vatican. Noul episcop a însuflețit viața spirituală a eparhiei, a mărit reședința episcopală, a reparat catedrala și a zidit numeroase biserici, case parohiale și școli, susținând cu toate puterile învățământul românesc.

Biserica de la Rădești

            La 16 august 1903, devenind vacant scaunul episcopal de la Oradea, dr. Demetriu Radu este mutat acolo, tot prin Decret al Impăratului. A păstorit Eparhia Oradea timp de 17 ani, până la tragica sa moarte. Realizările sale din acești ani au fost deosebite. În primul rând trebuie amintită edificarea superbului palat episcopal de la Oradea, dat în folosință în 1905. În acest palat au fost găzduiți, la 23 mai 1919, Regele Ferdinand și Regina Maria, după ce au vizitat Catedrala ortodoxă cunoscută sub numele de „Biserica cu Lună”. Pe propria sa cheltuială, dr. Demetriu Radu a refăcut turla Catedralei episcopale greco-catolice „Sf. Nicolae” din Oradea, care arsese într-un incendiu, dându-i o formă nouă, de influență bizantină. La Beiuș a mărit Liceul Român de Fete și Internatul Pavelian de Băieți, a construit o reședință episcopală, iar la Stâna de Vale a clădit mai multe vile care au pus bazele Stațiunii turistice de mai târziu. În 1909 a contribuit cu o sumă importantă la construirea primei biserici greco-catolice din București, purtând hramul Sfântul Vasile cel Mare. A construit apoi, pe cheltuială proprie, o impunătoare biserică în localitatea sa natală. Am amintit deja că acolo erau, de fapt, două sate, Tâmpăhaza și Uifalău, lipite unul de celălalt, astfel că aveau chiar și o uliță comună. „Biserica Sfintei Uniri”, cum a fost ea denumită, a fost zidită la capătul acestei ulițe comune, pentru ca nici unul dintre sate să nu poată pretinde că are asupra ei drepturi mai mari decât celălalt sat. Pictura superbă a bisericii este opera lui Octavian Smigelschi, cel mai reputat pictor de biserici din Transilvania epocii, iar iconostasul a fost sculptat (după schițele lui Smigelschi) de sighișoreanul Iosif Vogel. Sfințitea Sfântului Lăcaș a avut loc la 17 iulie 1910. În 1920, după Marea Unire, locuitorii celor două sate, adunați în biserică, au hotărât ca „pentru a șterge orice urmă de stăpânire străină în acest sat, să-i schimbăm numele unguresc și, din recunoștință către marele lui fiu și binefăcător, episcopul Demetriu Radu, să fie numit Rădești”. Consiliul Dirigent al Transilvaniei a aprobat propunerea, care a devenit denumirea oficială a comunei născute din unirea celor două sate.

            Dar biserica de la Rădești nu a fost singurul lăcaș de cult ctitorit de episcopul Demetriu Radu. În Eparhia Oradea s-au construit, în vremea sa, 20 de biserici noi, numeroase case parohiale și locuințe pentru cantori și învățători. În 1908 a fost construit Liceul greco-catolic din Oradea, iar în 1914 a început (pe cheltuiala Sfinției Sale) construirea Academiei Teologice, terminată în 1924, pe timpul urmașului său, episcopul Valeriu Traian Frențiu.

Episcopul Demetriu Radu și Marea Unire

 „Senatorii, aflaţi pe culoare şi la bufet, tocmai erau chemaţi în şedinţă. Din incintă se desprind, îndreptându-se spre banca ministerială, domnii Greceanu şi Văleanu (ministru al Lucrărilor Publice şi Comunicaţiilor); domnul general Coandă, preşedintele Senatului, urca spre fotoliul prezidenţial. În acel moment, o detunătură îngrozitoare răsună în incintă, cutremurând zidurile şi aruncând în aer câteva pupitre. O panică neînchipuită se produce, ţipete şi strigăte de salvare răsună, în vreme ce, într-un lac de sânge, doi senatori sunt scoşi afară. Zeci de senatori leşină, în vreme ce corpul de gardă opreşte ieşirea celor aflaţi înăuntru“.
(Relatarea ziarului „Adevărul” – fragment)

Fratele episcopului, dr. Iacob Radu, preot și el, dar și istoric (ales, pentru valoarea lucrărilor sale în acest domeniu, membru corespondent al Academiei Române) scria despre grija deosebită a episcopului pentru școlile românești, arătând că acesta „până la moarte cu amândouă mâinile le va apăra, și dacă dreapta îi va slăbi cu stânga le va ținea, iar dacă nici stânga nu va fi, cu dinții le va ține și nimic nu va lăsa să piară”.

„A explodat o bombă și ai fost omorât!” 
Cu o lună înainte de acest act terorist, Max Goldstein a atentat la viața ministrului de Interne Constantin Argetoianu, un dușman neîmpăcat al ideii de comunism și al adepților săi. Jumătate din vagonul ministerial cu care călătorea Argetoianu a fost distrus de o bombă plasată pe linia ferată, între stațiile Chitila și Ciocănești. Numai viteza scăzută cu care garnitura a părăsit gara Chitila i-a salvat viața ministrului.
„Plecasem din București, însoțit de șeful meu de Cabinet, Marcel Romanescu, cu trenul de 11:00 seara – a povestit ulterior Argetoianu. Ne instalaserăm într-un vechi vagon ministerial și ne culcaserăm, căci eram amândoi obosiți de alergăturile zilei. Abia porniserăm din Chitila și am fost deșteptat de o formidabilă explozie. Trenul s-a oprit brusc. Vagonul meu fusese legat direct de locomotivă și o bombă făcuse explozie între tender și vagon, distrugând complet partea dinainte a acestuia. Compartimentul meu, la celălalt cap al vagonului, nu suferise nimic. Romanescu se culcase tocmai în cabina de la capul vagonului, dinspre locomotivă, și adormise și el. Dar, cu toată puterea detunaturii, cu toate că peretele cabinei sale din partea opusă patului se prăbușise, nu se desteptase și, de unde mă gândeam să-l găsesc mort, l-am găsit dormind! A trebuit să-l zgudui ca să-l deștept. Speriat, m-a întrebat: „Ce e?”. „A explodat o bombă sub vagonul nostru și ai fost omorât!” , i-am răspuns râzând.
Explozia, din fericire, n-a avut nici o victimă și singurul ei rezultat a fost o întârziere de două ore, cât a trebuit să se refacă vagonul. Am trecut cu Romanescu într-un vagon de clasă și am adormit mai departe până la Craiova…”

Episcopul Demetru Radu a avut un rol împortant și în lupta pentru Marea Unire. După ce, în octombrie 1918, a participat la redactarea Declarației de la Oradea, prin care se afirma dreptul la autodeterminare al românilor din Transilvania, Banat și Maramureș, la 1 Decembrie a făcut parte, alături de episcopul ortodox al Aradului, Ioan Papp, și de venerabilul om politic ardelean Gheorghe Pop de Băsești, din triumviratul care a prezidat lucrările Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia, cea care a hotărât Unirea Transilvaniei cu Patria Mamă. Este important, cred, de subliniat faptul că în Transilvania ortodocșii și greco-catolicii au luptat împreună pentru Unire, în bună înțelegere, ca adevărați frați. După ce Unirea a fost votată, hotărârea Marii Adunări Naționale a fost citită în fața mulțimii de către episcopul greco-catolic Iuliu Hossu, în prezența episcopului ortodox Miron Cristea (viitorul Patriarh al României). La sfârșitul lecturii, cei doi înalți prelați s-au îmbrățișat și episcopul Iuliu Hossu s-a adresat poporului cu cuvintele: „Pre cum ne vedeți azi îmbrățișați frățește, așa să rămână îmbrățișați pe veci toți frații români”. Minunate cuvinte, care, din păcate, azi par a fi uitate.

            În noul parlament al României reîntregite, episcopul dr. Demetriu Radu –  despre care cei care l-au cunoscut mărturiseau că a avut un suflet mare și cutezător, ființa lui răspândind lumină și seninătate, bunătate și speranță în bine – a fost numit pe viață, alături de alți înalți prelați care s-au distins în lupta pentru Unirea Neamului, senator de drept, remarcându-se în cuvântările sale prin profunzimea gândului și puterea cuvântului. Așa se explică de ce se afla în sala Senatului în fatidica zi de 8 decembrie 1920, întâmplător chiar lângă locul unde era amplasată bomba cu ceas.

De curând, în Piața Unirii din Oradea au fost dezvelite statuile episcopilor Demetriu Radu și Roman Ciorogariu, cei mai mari și mai străluciți părinți spirituali ai românilor bihoreni, doi distinși prelați și mari patrioți. Dumnezeu să-i odihnească în pace, iar numele lor slăvit să fie în veci.

 1,900 total views,  2 views today