Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 98

2. Situaţia vinovaţilor comunişti nepedepisţi

2.0. Confruntarea datelor din cererile de cetăţenie cu cele privind participarea la instalarea comunismului

a. Cîntărirea „loialităţii”, în cazul activiştilor comunişti

    Trecem acum la al doilea segment al „hexagonului” subjugării (la care românii nu au voie să opună rezistenţă… „xenofobă„):  protejarea evreilor care au participat la instalarea genocidară a comunismului şi ar fi trebuit condamnaţi pentru crime împotriva umanităţii româneşti.

    Rolul evreilor inculpabili în paralizarea/împiedicarea procesului comunismului este un subiect vast, care poate fi descompus în multe aspecte şi tratat din multe unghiuri.  Îl vom aborda aici prin prisma legitimităţii re-încetăţenirii privilegiate (transcenderea condiţiilor normale de acordare a cetăţeniei) a urmaşilor vinovaţilor plecaţi în Israel. După ce am demascat manevrele de echivalare a posturii evreilor ce s-au dus în „ţara lor de suflet” cu aceea a basarabenilor sau exilaţilor anticomunişti, să ne punem deci şi întrebarea: ce feluri de evrei sînt replantaţi acum în România? Nu cumva şi moştenitorii comuniştilor, care au părăsit lagărul, după ce l-au instalat?  Și dacă „redobîndirea” acordată voluntar (la care nimic nu ne obligă) nu duce numai la o colonizare masivă şi inoportună, ci şi la favorizarea unor duşmani ai românismului? Onoarea (ca justificare a „reprimirii la sînul patriei”) nu poate fi invocată nici în glumă. Voi contrapune listele cererilor de încetăţenire cu listele evreilor din nomenclatura comunistă. Înainte de a analiza cazurile particulare bănuim că o mare parte dintre fondatorii lagărului, plecați ulterior în Israel, sînt şanse mari ca urmaşi ai lor să se afle printre solicitanţii acordării privilegiate a cetăţeniei. Oare cîţi? Oare care?

    Insist asupra cuvîntului „privilegiate”, pentru a se observa că nu e vorba de a aplica sancţiuni (pe care nu le-am putut administra nici criminalilor români… pentru că au continuat să ne conducă) ci de a pune în funcţie un filtru legitim de selecţie, ceea ce nu încălcă vreun drept natural sau convenţional. Dacă am fi liberi (şi nu în ghearele unei administraţii anti-naţionale) am primi în casă pe cine vrem, pe ce criterii ne convin la un moment dat (aşa cum au procedat atîţia în istorie/lume, cum au fost instalaţi alogeni, de imperiile ce au avut a dilua caracterul românesc al regiunilor smulse nouă, cum am invitat şi noi aromâni în Cadrilater, cum deschid unii selectiv baierele imigraţiei – pentru fotbalişti, bogătani, profesionişti etc.;  americanii practicînd dezinvolt chiar… selecţia prin „tombolă„)

    Fiecare român, dacă ar fi informat/consultat, ar avea/exprima un punct de vedere privind:

a. Gravitatea unei participări individuale la infracţiunea comunistă;

b.  Modul în care trebuie considerată emigrarea ulterioară în Israel a (puilor) Tovarăşului respectiv – cu renunţarea aferentă la cetăţenie;

c. Condiţiile în care un ticălos comunist (care nu are de ce primi cadou cetăţenia română) o poate totuşi … transmite unui urmaş.

    Poziţiile vor diferi desigur, în funcţie de destinul/ interesele/  viziunea celui întrebat.  Într-o democraţie reală, s-ar fi văzut care e punctul de vedere majoritar, Nu a fost cazul, în farsa noastră „reprezentativă”. Nimeni nu poate nici măcar observa, cu atât mai puțin stînjeni, mişcările ocultelor „Comisii”. Sînt primiţi, de exemplu, şi cei născuţi în teritoriile „alipite”în 1918, care nu s-au considerat niciodată români sau chiar şi dintre cei născuţi în teritoriile cedate. Discuţia e însă absentă din spaţiu public. De unde oportunitatea/ legitimitatea prezentei analize. 

    În ce mă priveşte, după o îndelungată activitate (reflectată în alte texte şi rezumată în „O altă călătorie la capătul nopţii”) nu aveam cum să nu mă revolt în faţa acordării cetăţeniei urmaşilor unor vinovaţi pentru genocidul antiromânesc declanşat în 1944, punctul meu de vedere, bazat pe 30 de ani de cercetare teoretică şi participare la încercările justiţiare fiind rezumabil astfel:

a. Printre cei cărora nu le convenea condamnarea crimelor comunismului se află şi mulţi evrei, pentru că: au colaborat cu regimul represiv pentru realizarea scopurilor lor; au folosit ocazia pentru exterminarea antisemiţilor; au pretins monopolul victimităţii; au participat direct la genocid;

b. Forţele interesate de evitarea condamnării juridice a crimelor comunismului (complicii/profitorii dinăuntru şi dinafară) şi-au impus agenda, folosind în acest scop instituţiile statului acaparat (justiţia, legislativul, executivul) şi exploatînd pasivitatea populaţiei trecute prin reeducare/ colaboraţionism/ descurcare;

c. În aceste condiţii, „procesul comunismului” nu a putut lua un aspect formal/juridic, căpătînd o legitimitate organică/fundamentală – morală şi socială;

d. În loc să ne văcărim că vinovaţii nu s-au auto-judecat, trebuie să revelăm că, prin oceanul de mărturii şi rechizitorii emise de românii liberi,  procesul a avut de fapt loc – în cadru neformal – sentinţa (inevitabil ne-executorie) fiind pronunţată popular şi irevocabil (vezi, de exemplu, declaraţia CRVC la procesulcomunismului.com/sentinta.htm).

e. Această condamnare, nefiind posibilă în cadrul oficial, se extinde şi asupra celor ce au împiedicat procesul formal şi relevă funcţionarea unui  „stat” criminalizat.

    O astfel de viziune, aparent „radicală” (din cauza dezertării generale), nu poate privi îngăduitor nici spre românii trădători, dar nici spre alogenii implicaţi. Prin prisma ei, nu putem considera, sub nici o formă, că evreii care au pus umărul la sovietizarea forţată ar fi arătat „loialitate” românilor. Şi dacă nu a avut nici cine, nici  de ce şi nici cum urmări acest aspect, atunci cînd a cîntărit eligibilitatea fiecărui dosar de încetăţenire privilegiată,  avem dreptul să o facem noi, publicul ţinut deoparte: ne-formal, ne-riguros şi post-festum. Fie şi numai pentru a dovedi că analiza rolurilor jucate în aparatele comuniste (politic, represiv, economic, cultural) combinată cu analiza prestaţiilor personale şi a filiaţiilor aferente – este prea complicată – încît singurul mod de a evita pătrunderile indezirabile este de a stopa/anula global procedura anti-consituţională de colonizare cu evrei.  

    Ne întrebăm cum s-ar putea aprecia îndeplinirea criteriului de loialitate, cînd e vorba de urmaşi ai unora  care au făcut (mai mult sau mai puţin) rău românilor, operaţionalizînd prevederile generice ale art. 8 al legii cetăţeniei: „ b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român, nu întreprinde sau sprijină acţiuni împotriva ordinii de drept sau a securităţii naţionale şi declară că nici în trecut nu a întreprins asemenea acţiuni; […] e) este cunoscut cu o bună comportare şi nu a fost condamnat în ţară sau în străinătate pentru o infracţiune care îl face nedemn de a fi cetăţean român;”.

    Subiect încurcat. „Redobîndirea” se raporteaza/justifică la/prin trecut (altfel, solicitantul s-ar adăuga la coada de aşteptare a punctului 8,  o dată aşezat în ţară). Ca atare, trebuie să reintrăm în substanţa trecutului, ca să judecăm legitimitatea/oportunitatea acestei acordări speciale/favorizante de cetăţenie. Trecutul relevant aici e participarea celui care a plecat pînă la urmă în Israel (sau aiurea). Călău, complice, profitor, victimă, opozant, pion neimplicat?

    Dar – atenţie! – nu vorbim de cel care  face cererea (de regulă un tînăr care nu a apucat să săvîrşească nimic – bun sau rău – faţă de România). Ci de cel în numele căruia se acordă cetăţenia („urmaşilor până la gradul II”). Nu e clar, dacă eşti de minimă bună credinţă, că de-abia prestaţia „autorului” (în sens juridic) pretinsului redobînditor de statut este criteriul relevant? Se pot prezenta dezinvolt la taraba de paşapoarte feciorii şi nepoţi de alde Pauker, Chişinevschi, Dulbergher, Nicolschi, Roller, Răutu etc., personaje care şi-or fi îngrijit/ iubit/ protejat/ cadorist moştenitorii… dar nouă nu ne-au făcut de loc bine. Deci (mai ales atunci cînd solicitantul s-a născut în Israel, deci nu a fost cetăţean român nici o clipă) nu urmaşului i se „reconstituie” de fapt starea civilă, ci tatălui (bunicului) care ne-a făcut praf, de la care statutul de cetăţean ar fi de fapt moştenit! Nu-i poţi da puiului de Nicolski decît cetăţenia pe care i-o redai de fapt înaintaşului său. Şi chiar vlăstarul care s-a născut la noi (pe cînd tata /mama ne terminau mărunt), deci care ar fi avut implicit cetăţenia română – a pierdut-o şi el, la plecarea familiei. Nu veţi găsi astfel de nuanţe/lămuriri privind raportul dintre filiaţie si loialitate, în legile încropite dolosiv.

    Şi totuşi s-ar fi putut, dacă s-ar fi vrut. O dată stabilit că acţiunea unor categorii (lideri de partid, securitate etc.) a fost nefastă, nu  ar mai rămîne decât să verifici concret,  dacă fiecare dintre cei cărora ar urma să li se „redea” cetăţenia nu se înscrie cumva în una din aceste categorii infamante. Fiind foarte greu de stabilit ce a făcut fiecare în postul ocupat şi de precizat ce fapte sunt descalificante, se poate recurge la denunţarea poziţiilor în sistem. Dar, probabil, tocmai aici e buba… E clar că vestitele Comisii nu au făcut  (şi nici nu vor face) astfel de verificări, căci (ne)legiutorii au avut grijă să nu stipuleze în ce constă încălcarea „loialităţii”, „ordinii de drept”, „ securităţii naţionale” , „bunei comportări”, intereselor/ demnităţii românilor.  Înţelege fiecare decident cum/ce vrea din clauza de loialitate (mai exact cum i se dicteaza din culise, căci dinspre poporul român e complet liber). Şi asta dialectic… Imediat după 1989, puşcăria făcută de „ilegaliştii” răsplătiţi pînă atunci pentru că militaseră pentru comunism  (sau pentru aservirea României faţă de URSS, sau chiar dezmembrarea ei) a reapărut drept compromiţătoare; iar puşcăria politică de după 1944, ca onorantă. Dar iată că azi, cînd anticomunismul e iar „fascist”,  se reîntoarce roata: sînt reîncadraţi naţionaliştii (nu întîmplător şi anticomunişti) în categoria duşmanilor statului, urmarea logică fiind scoaterea comuniştilor de pe banca acuzării… Totul bazat pe paralizarea judecării crimelor comuniştilor (încît nu avem la ce decizii judecătoreşti să ne referim) şi pe faptul (revelant) că nu au fost casate, în bloc, toate sentinţele regimului comunist. Astfel încît cei ce ne-au martirizat se pot ascunde iar sub deciziile Tribunalului Poporului. Mai greu va fi cu ilegaliştii şi sioniştii închişi (înainte/după 1944), căci ăştia… au cazier – alături de naţionalişti. Dar n-are cine face caz nici de asta, căci ar fi taxat ca „antisemit”.  Pentru cine încă nu a înţeles acest hocus-pocus rezum: urmaşul tartorului X (care nu are nici o condamnare, pentru că procesul genocidului comunist a fost amînat pînă cînd s-a putut invoca decesul inculpabililor – întru băgarea sub preş a vinovăţiei) primeşte de fapt, prin trucul filiaţiei, cetăţenia la care familia a renunţat. Astfel transmite de fapt X cetăţenia – „albit” implicit şi a posteriori!

    Aceste posibilităţi de „redefinire” a axiologiei politice, în funcţie de interesele de etapă, sînt pregătite cu o abiliate nesesizată de publicul farsei. Într-o lege în care naţionalitatea celor instalaţi peste localnici nu contează, nu se mai suflă o vorbă de fidelitatea faţă de poporul român, neamul românesc, destinul românilor. Ci despre stat şi odinea de drept! Practic nu mai are importanţă că sistemul principiilor de referinţă e într-o situaţie absurdă, din moment ce operaţiile se fac în spatele cortinei, fără legătură cu ele, în funcţie de nevoile stăpînilor cetăţii. Important e, aşa cum am văzut, ca populimea să nu poată interveni, și să nu poată nici şti ce se face în numele ei.

b. Polemica privind rolul evreilor în instalarea comunismului

Cea mai bună cale spre meta-adevăruri sociale e experienţa vieţii. Vor înţelege plenar fenomenologia  patologiei „comuniste” (de fapt, un genocid anti-românesc) doar cei care au trăit-o, sau au cunoscut măcar bine participanţii (de aceea am slabe speranţe că „tineretul” ar putea rezona consistent). Astfel pot fi apreciate posturile celor la care ne vom referi, poate fi simţită acut oripilarea la ideea că moştenitorii/ beneficiarii descurcării josnice a unor distrugători ai noştri ar fi invitaţi de securicomuniştii agăţaţi de putere la taraba cu cetăţenii (reîntregirea „familiei” mafioţilor de diverse etnii?), experienţa directă putînd fi transfigurată în cunoaştere profundă prin studiul numeroasele lucrări care au atacat tema. Unele folosind instrumente cantitativ-statistice, altele calitativ-expresive şi – mai puţine – analitic-fenomenologice (explicaţii privind implicarea masivă a evreilor – atît de nocivă nouă). Sper ca şi incursiunea mea să ilustreze miezul fenomenelor, astfel încît discuţiile să nu poată fi deturnate cu uşurinţă, prin măsluirea reperelor (răsturnării prezumţiilor legitime).

    Abordînd chestiunea la nivelul răspunderilor individuale,  nu e neaparată nevoie să mă înfund în gălăgia  care deturnează estimarea rolului evreilor în instalarea comunismului (hotărîtor, major, mediu, minor?). În afară de agenţii de influenţă (a se vede reacţia lui Rareş Bogdan, în emisiunea cu mine din 3 august 2015), cine se poate îndoi că există astfel de cazuri? În definitiv, o etnie care forma 4% din populaţie (procent ce s-a redus foarte repede după 1948 – la sub 1%) era firesc să contribuie cu 4% (şi apoi, 1%) la lista marilor ticăloşi, din topul puterii. Deci avem de ce prezuma că se află sau vor apărea pe listele „re-încetăţenirii”.

    Ar fi trebuit însă să fie în jur de 4% şi pe lista rezistenţei anticomuniste (şi nu a victimelor neopozante – cum au fost sioniştii, tovarăşii debarcaţi, sau cei închişi pentru infracţiuni economice). Iată însă că ei nu au fost în munţi… Aşa cum nu prea au fost nici printre ruşii albi, după 1917, ci s-au  alăturat masiv armatei roşii şi aparatului care a clădit URSS. În schimb, sînt semnificativ mai mulţi de 4% în prima listă (filo-comunistă), mai ales în poziţiile de decizie; şi noi putem lesne explica asta, nelăsîndu-ne intimidaţi de cei pe care nu-i interesează decît stîrpirea „antisemitismului” incomodant.

    Vom depăşi sfera speculaţiilor propagandistice urmărind „coincidenţa” dintre ce era logic/legic să se întîmple şi ce s-a întîmplat. Cine se raportează onest la realitatea istorică constată că participarea evreilor la instalarea comunismului, după 1944, nu este numai un fapt (accidental) ci un fenomen pe deplin explicabil. E suficient să se cunoască bine activitatea şi originea activiştilor/iegaliştilor PCR în interbelic (care vor rămîne majoritar alogeni, orice ar mai dicta Ministerul Adevărului – lucru care are, la rîndul lui, explicaţii fireşti). Cuceritorii unui teritoriu pe care vor să-l anexeze/ colonizeze/ satelizeze apeleză întîi la elemente alogene, pînă cînd colaboraţionismul se extinde şi la autohtoni. La noi, în 1944, exista deja o pătură/pletoră de indivizi ce-şi arătaseră disponibilitatea întru sovietizarea României, din 1921, afiliindu-se la Internaţionale/Komintern,  lăsîndu-se pilotaţi (şi uneori exterminaţi…) ca agenţi NKVD, mergînd pînă la terorism, asumîndu-şi riscurile/ponoasele activităţii ilegale, în aşteptarea „revoluţiei”…  E vreo mirare că „ilegaliştii”erau majoritar alogeni, suţinînd „autodeterminarea pînă la despărţire” a minorităţilor „captive”, militînd perseverent pentru „revenirea” Basarabiei la URSS?  E vreo surpriză că tocmai dintre aceştia s-au ivit, după 1944, activiştii PCR care (aşa cum vom revedea) au invadat aparatul politic, represiv, economic şi cultural? Că luptătorii antiromâni erau în bună parte evrei nu e deci o marotă a „ulceraţiei” naţionaliste, ci o realitate semnificativă, reflectată de listele pertinente (comuniştii recenzaţi de sovietici, urmăriţi de autorităţi, judecaţi de instanţe, deportaţi de Antonescu, declaraţi chiar de ei – întru recunoaşterea statutului parazitar de ilegalist), cocoţaţi în nomenclatura politică, administrativă, juridică, economică,  culturală). Și totul decurge cauzal, complex dar firesc, pe parcursul derulării istoriei – din context în context. Să se judece/aprecieze – de exemplu – tocmai admiţînd suferinţele lor de dincolo de Prut/Nistru – cu ce nevoi/pofte de răzbunare s-au întors evreii deportaţi, sub protecţia Armatei Roşii (ajutaţi şi de cei rămaşi în ţară, care suferiseră grelele lovituri ale anilor 38-44, în confruntarea româno-evreiescă, care – iată – a durat tot vreo 200 de ani….). Te poţi îndoi/mira (onest) că aceştia au folosit ocazia/alibiul „revoluţiei comuniste” (adică al sovietizării României) nu numai ca să-şi vadă împlinit un vis destul de scump plătit, sau ca să se cocoaţe la putere profitînd de răsturnare – ci şi ca să regleze conturile cu antisemiţii, plătindu-le letal poliţele?  „Revoluţiile”/cotropirile sînt o mare ocazie. S-au năpustit şi evreii descurcăreţi, după 1944, în procesul substituirii vechilor privilegiaţi cu alţii noi, sub oblăduirea ocupantului sovietic. Au profitat de un context favorabil, în care a jucat un rol cert şi faptul că urmau să plece în Israel – deci nu mai aveau nevoie de convieţuire armonioasă cu băştinaşii.  Oportunitatea de căţărare/răzbunare s-a dovedit irezistibilă. Nu era URSS salvatorul evreimii ameninţate de nazismul cu care se asociase România? Nu se puteau vîna/extermina antisemiţii… ca duşmani ai comunismului? Evreii (mai mult sau mai puţin comunişti – a se vedea cît de repede au şters-o ulterior) au putut invoca/simula fidelitatea faţă de lupta proletariatului (sau faţă de măreaţa cauză a URSS) – pentru a justifica reprimarea românilor ce se dovediseră refractari, neprimitori, duşmănoşi, resentimentari – faţă de invadatorii lor. Situaţia se poate judeca pertinent citind atent (pentru a sesiza similitudinea şi consecinţele) ultima carte a lui Soljenitzîn („200 de ani impreună”): în care se arată cum şi de ce au făcut evreii revoluţia boleşvică, cum s-a ajuns ca URSS să salveze evreii de nazism şi cum au condus ei barca sovietică – pînă cînd au părăsit-o, pentru a fonda statul Israelian (sau a se răspîndi în lume cucerind-menţinînd poziţii de forţă – cum ar fi cea din administraţia americană) – revenind la individualismul capitalist. Urmărind studiul lui Soljenitzîn, vom sesiza şi complexitatea relaţiei dintre interesele evreieşti şi cele sovietice, raportate la soarta noastră – după 1944. Şi vom realiza subtilitatea jocului sionist, între fazele/mişcările centripete (întru consolidarea nucleului) şi centrifuge (întru întinderea capilarelor mondiale). Soljenitzîn valorifică arhivele mult timp tăinuite pentru a demonstra că şi comunismul a fost un proiect de interes evreiesc. Altfel, aderenţa (fanatică) a evreilor prinşi în România după 1918 ar fi inexplicabilă. Tot evreii lansaseră curentul/procesul „emancipării săracilor exploataţi” ceea ce nu înseamnă că acesta nu putea contagia și pe alţii. Şi într-adevăr, documentele arată că – de exemplu –  moldovenii de dincolo de Prut (binişor rusificaţi…) au fost cuprinşi iniţial de efervesenţă revoluţionară (temîndu-se mai ales să rămînă slugile moşierilor – presiune ce a contribuit la reforma noastră agrară). Dar  putea (şi a fost) vorba de aspiraţii revoluţionare doar la început, pînă cînd au început să sosească veşti despre ce se întîmplă dincolo de Nistru. Apoi, cînd poporul a aflat ce tragic destin îl aşteapta dacă ajungea în URSS, nu avea cum să mai aibă cel mai mic chef de joacă de-a comunismul. Nici măcar ruşii/ucrainienii, resentimentari faţă de România ocupantă, nu tînjeau după Holodomor, gulag si kolhoz. În aceste condiţii, cum se poate explica consecvenţa cu care evreii din Basarabia/Bucovina au militat pentru URSS, constituind o agentură de bază a Kremlinului (o coloana a 5-a care a umplut toată Europa, cu activişti – de la facultăţile din Brno, Wiena, Berlin pînă la brigăzile din Spania şi rezistenţa franceză). Numai acceptînd concluziiile lui Soljenitzîn: întregul proiect comunist a fost conceput pentru propăşirea intereselor evreieşti, prin împletire cu proiectul sionist.

Adevărul e ştiut. Aparenta dezbatere publică e doar un joc de subinformare, un război ideologic (pentru sens) acut asimetric (disparitatea mijloacelor) – tezele concurente reflectînd confruntarea dintre perspective/agende […].

Ca să se eludeze un secret al lui Polichinelle, lumea bună (slugoii culturali) bagă capul în nisip. Numai unui analist papuaş i-ar mai trebui o documentare pe un subiect lămurit imparabil  (aşa cum le-a trebuit şi celor ce au descoperit, în 2005,… că regimul comunist  a fost criminal). Discuţia pe tema rolului evreilor la instalarea comunismului e cotropită de diversiuni ca să se ascundă evidenţa; ajungîndu-se la însăilări penibile: cum ar fi acel „dacă a aderat la comunism… şi-a pierdut evreitatea„  (butadă care uită de „reversibilitatea” dovedită de comuniştii care… au redevenit evrei); sau acel „ce vină au copii de actele părinţilor lor?„ (emis de cei ce ne cer să plătim daune pentru greşelile (reale sau nu) ale bunicilor noştri… urmaşilor călăilor părinţilor noştri).  Ca viciu de metodă, se tratează chestiunea strict cantitativ, fără legătură cu consideraţiile calitative – privind sensul fenomenelor,  ca şi cum ar fi vorba de corelarea între participarea la genocid şi  numărul de la pantofi  sau zodia naşterii. Astfel de banalişti ori nu cunosc fenomenul istoric, ori nu stăpînesc metodologia adecvată ştiinţelor sociale, ori nu sînt de buna credinţă.

    De cealaltă parte, avem pledoariile celor convinşi că rolul evreilor în genocidul antiromânesc a fost hotărîtor, susţinute cu liste nominale, mai mult sau mai puţin bogate/documentate-verificate,  pe care extirpatorii „antisemitismului” nu s-au obosit să le combată (la obiect): Gheorghe Gavrilă Copil – „Holocaustul ( genocidul) evreilor împotriva românilor„, Vasile Zărnescu – „Holocaustul, gogoriţa diabolică„, Radu Theodoru– „România ca o pradă”, Cornel Dan Niculae – „Razboiul nevazut al evreilor sionisti cu românii”, Traian Romanescu -„Marea Conspiraţie Evreiască”, Constantin Iulian – „Noi  rezultate ale cercetărilor în legătură cu „experimentul Piteşti”, Gh. Buzatu – „Aşa a început holocaustul împotriva poporului român”,  Corvin Lupu – în diverse publicaţii etc..

    Le-am folosit colateral, ca şi lucrările care inventariază torţionarii comunişti ce nu evită precizarea etniei călăilor: Cicerone Ioniţoiu, Doina Jelea, Cristian Troncotă, Ion Spânu, Paul Goma („Lista securiştilor 1949-1989”),  V. Tismăneanu,  Stelian Tănase, Cezar Mîţă („Comunişti în atenţia organelor puterii: anul 1941”), revista Memoria, anuarele Sighet, rapoartele IICC şi CNSAS, fonduri arhivistice ca „Fond comitetul de partid al m.a.i. – cadre„, „Fond comitetul central al partidului comunist român – colegiul central de partid” situri ca: „Instrumente digitale pentru studiul totalitarismului„;  http://www.ilegalisti.ro;  http://vladimirrosulescu-istorie.blogspot.com/2011/09/lista-partiala-de-evrei-comunisti-care.html ).

    Instrumentul meu principal, din care voi cita intensiv (sperînd ca anonimul autor să înţeleagă ce mă determină să îi valorific asfel uriaşa/importanta muncă, similară celei cu care şi-a încheiat Soljenitzîn drumul) a fost lista cea mai bogată/riguroasă: „ŻYDOKOMUNA” – Evreii şi comunismul (lucrare monumentală, elaborată de „Iulian Apostu”  – un cercetător care, iată, se vede silit să se protejeze – prin anonimat). Apostu a urmărit traseul fiecărui evreu comunist din interbelic, trecut prin măsurile represive (anchete, puşcărie, lagăr, deportare în Transistria), aburcat, după 1944, la cîrma regimului de ocupaţie care a făcut praf România şi apoi… a plecat în Israel (în afară de câţiva „ilegalişti”- rămaşi să exploateze sinecuri şi pensii speciale). Muşuroiul profilelor sintetice, agregat de Apostu, constituie o demonstraţie irefutabilă privind rolul hotărîtor avut în instalarea comunismului de evreii activişti din interbelic, înrăiţi de loviturile suferite (din partea regimului „fascist”) – pentru că doreau distrugerea ţării, aservirea ei la URSS și cedarea teritoriilor înţesate cu minoritari. Mai precis, documentaţia relevă rolul determinant al evreilor comunişti basarabeni/ bucovineni/ ardeleni, care s-au comportat specific; şi de aceea s-a ajuns la cele două atitudini, aparent contradictorii, ale regimului Antonescu – de fapt faţă de două categorii de evrei care se comportau diferit, din motive istorice. Unii sosiseră într-o administraţie românească, alţii fuseseră aşezaţi peste români de  administraţii imperiale. Eforturile activiştilor de a întinde şi în fostul Regat cangrena ce a plămădit URSS au avut slabe rezultate (şi datorita vigilenţei românilor). Ca atare, ce origine găsim în majoritatea fişelor evreilor proţăpiţi la conducerea regimului de comunistizare  genocidară (sau a evreicelor comuniste plasate în casa/patul liderilor de alte origini)? Născuţi în Basarabia sau Bucovina! Ceea ce ne arată că ciocnirile din interbelic (de tip Tatar-Bunar) şi întâmplările din 1940 (cînd evreimea din Basarabia a batjocorit retragerea administraţiei/armatei noastre) trebuie inţelese în contextul mai larg al aderării evreilor Basarabeni la proiectul sovietic – ca proiect de interes evreiesc. În acelaşi sens au militat, în interbelic, şi asociaţiile lor din Europa (Franţa, de exemplu) şi diaspora lor americană – singura care putea determina SUA să nu recunoască alipirea Basarabiei. Şi mă tem că nici azi nu găsim alte explicaţii la prezenţa graniţei pe Prut. Realipirea Basarabiei s-a dovedit fatală, diseminînd în ţară – ca o otravă – evrei comunişti, militanţi aduşi în final la putere de armata roşie.

    Interpretînd cum se cuvine tăcerea (care arată că şi cei ce se declară ne-antisemiţi împărtăşesc credinţa în puterea evreiască), prin care lucrarea de referinţă a lui Apostu este împinsă în afara atenţiei publice (de către cei ce se făceau că tratează subiectul „ştiinţific”), am întreprins incursiuni intensive prin listele sale. Am raportat profilele sintetizate de el la listele de încetăţeniri, folosind pentru verificări de identitate instrumente online, cum ar fi siturile de genealogie (https://www.geni.com,https://www.ancestry.com – şi ele obturate de cenzura bazată pe „privacy”) sau siturile de comemorări/ revendicări evreieşti cum ar fi:

– bazele de date accesibile pe situl https://www.jewishgen.org: Claims Conference, Romania+New Romanian Lists; Tabelele Bărbaților – Census of Jewish Men in Romania; Bucharest Students, 1942; Bucharest Jewish Gazette List of Jewish Males That Must Report for Labor – October 1942 etc. […];

– bazele de date accesibile la  https://www.ushmm.org / (Holocaust Survivors and Victims Database) […];

– alte baze, ca: http://www.ilegalisti.ro, https://amintiridincomunism.wordpress.com […]; https://grupul.ro/category/s/securisti/etc. etc. […].

– VA URMA –

Citiți și episoadele anterioare:

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (IV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (III)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (II)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (Introducere)

 4,764 total views,  2 views today