Autor: PETRU URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 138

S-a făcut închisoare pentru Doina lui Eminescu, pe vremea comuniştilor şi, mai ales, a sovietizării. Multe decenii, poezia a fost scoasă din manualele şcolare, ediţiile au apărut ciuntite, forfecate, orice aluzie cît de vagă în exegeza critică a fost eliminată prompt de slujbaşii cenzurii, iar pe nefericitul autor, care-şi asuma un asemenea curaj, îl aşteptau zile negre. Numai la Aiud Doina se recita şi se cînta în libertate deplină, ca să confirme paradoxul că într-o închisoare poţi fi mai liber decît în libertate.

Eram elev intern la Liceul Naţional din Iaşi, în 1948, anul reformelor dezastruoase care au transformat România într-o colonie. Pe atunci, numai pe vagoanele de tren i se mai citea numele: mai exact, Romînia, cu î din i, cum ceruse Al. Graur. Lingvistica era şi ea „armă de luptă”. Cuvîntul patrie era interzis; internaţionaliştii proletari n-aveau patrie. A fi patriot însemna, pentru ei, să iubeşti Uniunea Sovietică şi pe marele ei conducător, Stalin. Serile, ne obligau să vedem filme sovietice, de război; rulau chiar într-unul dintre dormitoare, proiectate pe un perete acoperit cu un cearşaf. După o asemenea vizionare, care ne încrîncena (pe noi, fii de ţărani veniţi din diferite părţi ale Moldovei, ba şi pe cîţiva basarabeni refugiaţi), nişte elevi din clasele mari au început să cânte Doina. O auzeam prima oară. Imediat, dintr-o sală din apropiere, a venit răspuns: o voce plăcut modulată, recitînd. A urmat vânzoleala cumplită. Tinerii aceia inimoşi n-au mai terminat anul şcolar și nici n-au mai fost văzuţi multă vreme. Din cînd în cînd, îl mai întîlnesc pe unul dintre ei (C.), pensionar, membru al Asociaţiei Deţinuţilor Politici – Iaşi. Despre colegul şi prietenul meu Adrian Onofrei n-am mai aflat nimic, niciodată.

Ce-i deranja pe oamenii kaghebeului şi pe mercenarii lor autohtoni? Înainte de toate, primele versuri ale Doinei: „De la Nistru pîn’la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s’a”, cuvinte simple, dar electrizante, clocotitoare ca toată suferinţa noastră, grea de secole. Zice Cioran (De l’inconvenient d’être né, 1973): „În Europa, fericirea se termină la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna”.

Nimic din ce ştiam, ca rugăciune ori cîntec, bocet ori tropar, nu exercita asupra mea o forţă atît de copleşitoare, de mistică, de întăritoare ca Doina lui Eminescu. O recitam cu prietenii sau singur. Orice vers constituia un reper, un mod de a te regăsi pe tine însuţi. Şi în gînd, abia îngînată, Doina se dovedea a fi mai puternică decît întregul aparat de propagandă şi de opresiune. Tocmai de aceea a fost năpraznic eliminată de peste tot; s-a dorit răşluirea, uitarea ei.

O Românie „de la Nistru pîn’ la Tisa”, adică în graniţele ei naturale, era total împotriva intereselor imperialismului de la Răsărit. Visul Rusiei de expansiune spre Apus se sfărîma mai totdeauna din cauza acelor Latins des Carpats şi a voinţei lor de unire. Versurile „Din Hotin şi pîn’ la Mare/ Vin muscalii de-a călare” puteau să le fie indiferente în raport cu cele două, de la început. „De-a călare” au mai mers ruşii prin ţara asta, cînd era făcută bucăţi. Mai profitabil pentru ei era (şi este!) să nu existe o Românie mare, compactă, cu graniţe bine conturate, „de la Nistru pîn’ la Tisa”, ca să poată controla tot spaţiul. Asemenea prilejuri, păgubitoare în ce ne priveşte, au avut, nimic de zis, dar trebuie să se reţină: numai sub presiune şi în baza unor tratate impuse din afară. La această situaţie tensionată, dramatică, Vestul (care nu face acte de caritate) a contribuit din plin, iar ruşii au profitat nestingheriţi, începînd cu Pacea de la Adrianopol, continuînd cu Conferinţa de la Paris, Congresul de la Berlin, culminînd cu tratatele de la Yalta şi Postdam. Să nu se uite că armata română a luptat pînă la Stalingrad împotriva comunismului. Urmarea: ruşii au fost lăsaţi (deşi puteau fi îngrădiţi drastic) să ne impună o doctrină respinsă cu arma şi să ne preschimbe în gubernie. Şi asta la umbra tratatelor în floare. În sfîrșit, „aliaţii” și-au făcut apariţia. După ce i-am aşteptat decenii în şir cu braţele deschise, ne-am trezit iarăşi cu braţele încărcate de tratate. Ba chiar s-a ivit un nou concept, spaţiul non-vestic, delimitat de o altă cortină, economică.

Să convenim că tratatele se încheie între parteneri care, cel puţin pentru un segment de timp, au interese comune. Cu alte cuvinte, ce mai contează că unii au optat pentru Stalin, alţii pentru Hitler? Vorba lui Stere: mai bine cu nemţii decît cu ruşii. În fapt, „anglo-americanii”, aliaţi vremelnic cu bolşevicii, nu s-au putut abate de la înţelegerea încheiată, cum ne-ar fi convenit nouă. Dar dacă primii se pot numi aliaţi în raport cu bolşevicii, iar ruşii învingători în raport cu noi, mai există o categorie de neprieteni, care, după cum s-au comportat, nu se numesc decît într-un singur fel: trădători. Ei sînt autohtonii filosovietici, orientaţi după turnul Spaski, deci slujitori ai intereselor Moscovei, în momente de cumpănă, pe un „pămînt de cumpănă”. Sovieticii puteau să interzică Doina, să atenteze la ideea de Românie Mare, la unitatea, la independenţa noastră, puteau arde biblioteci întregi, păduri, lanuri, puteau goli minele, cum au şi făcut-o. E privilegiul trist al cuceritorului. Din păcate, de partea lor s-a aflat şi elementul intern, român, evreu, maghiar ori ţigan, numit pe scurt seksot, adică secretnîi sotrudnik. „Statele cad, scria din exil Pamfil Şeicaru, într-o tulburătoare scrisoare, cînd presiunea din exterior găseşte procesul de descompunere din interior”. Oricînd şi oriunde se întîmplă să fie blamat particularul etnic, să fie agresate trăsăturile identitare, cultura, limba aparţinînd unui popor anume, să fie jefuite bunuri din zestrea acestuia, însă e destul de greu să distrugi o naţiune-stat fără sprijin din interior. „Aliaţii”, „învingătorii”, „cuceritorii” îşi au un statut strict temporal, stabilit prin tratate, dar statutul de trădător nu se schimbă. Şi nu există vreun cod al moralei sau al jurisdicţiei care să-l absolve de vină.

Controversată înainte şi după metanoia din ’89, Doina nu este numai o capodoperă, alături de Luceafărul, Glossa, Odă (în metru antic), Mai am un singur dor, Scrisorile, dar şi „cîntecul năzuinţelor noastre eterne: e cea mai categorică evanghelie politică a românismului”. Aceste cuvinte de neuitat au fost rostite de Octavian Goga la dezvelirea unui monument Eminescu, în localitatea Sîn Nicolaul Mare.

Orice vers din Doina are o semnificație aparte; privită în totalitate, poezia are sens de sine stătător, ca orice compoziţie unitară, tocmai de aceea autorul a revenit în mai multe rînduri asupra ei, pînă a definitivat-o. Dar, cum am observat, unele grupuri de versuri („De la Nistru pîn’ la Tisa/ Tot românul plînsu-mi-s’a”; „Din Hotin şi pîn’ la Mare/ Vin muscalii de-a călare”) se disting faţă de altele, îndeplinind rolul unor centri nervoşi într-un organism viu. Este şi cazul versurilor atît de aspre, îndurerate „Cine-a îndrăgit străinii/ Mînca-i-ar inima cîinii”, de provenienţă orală. Prin „străini” (aflăm din operele politice), Eminescu îi avea în vedere pe „veneticii” slavi, greci, evrei, care se aşezau „pe la noi” încălcînd legile ţării şi se îmbogăţeau rapid, pe căi frauduloase. Blestemul îi vizează deopotrivă pe românii care li se alăturau, întru jaful şi sărăcirea ţării. În tinereţea mea, străini erau sovieticii, ca şi toţi slugoii şi ajutoarele de slugoi care li se aliau, dinăuntru, în campania de depreciere, de nimicire a orgoliului naţional, ştiut fiind că, în lipsa acestui motor al devenirii, orice popor se degradează, cade din istorie.

E de subliniat că, rezolvată corect şi în respectul legilor ţării, o chestiune economică (aşa cum se prezintă problema străinismului la originile ei) n-ar fi devenit una politică. Poate că Doina n-ar fi depăşit interesul pentru care a fost proiectată, şi anume de poezie ocazională. După inaugurarea statuii lui Ştefan cel Mare, din iunie 1883, putea intra în uitare. Din păcate, situaţia reclamată de poet nu s-a schimbat la data respectivă. Mai mult, în multe privinţe se menţine şi astăzi. Cominterniştii sînt o specie mutantă, tot mai viguroasă. „Tezele” nu s-au modificat prea mult: tradiţia orbeşte, trage-n jos, etnocraţia e antiintelectuală, naţiunea română nu e chiar o naţiune, oricum, hotarele vor dispărea, demonul naţionalist trebuie exorcizat şi blocul ortodox sfărîmat, odată cu „miturile istorice ale românilor”. Să le mai enumăr? Iată-le: mitul latinităţii, al continuităţii, unităţii de neam, al rezistenţei contra năvălitorilor şi-al vitejiei strămoşilor.

Şi pentru că părinţii şi copiii stalinismului sînt în relaţii excelente, discursul apodictic al foştilor proletculţi a fost recuperat. Se potriveşte mănuşă în acţiunea de forţare a „revizuirilor”, de minimalizare a valorilor culturale. Doina a fost acuzată de xenofobie şi de naţionalism vulgar, agresiv, poluant, în numele „europenizării”. Cum era să „intrăm” ieri în U.R.S.S. cu Doina lui Eminescu? Şi cum o să „intrăm” în Europa cu aceeaşi Doină şi iar Doină?

Sursă: PETRU URSACHE, „Pulberea de aur”, Editura Eikon, București, 2020

_______________________________________

DOINA

De la Nistru pân’la Tisa
Tot românul plânsu-mi-s-a
Că nu mai poate străbate
De-atâta singurătate;
Din Hotin și pân’la Mare
Vin Muscalii de-a călare
De la Mare la Hotin
Calea noastră ne-o ațin
Și Muscalii și Calmucii
Și nici Nistrul nu-i înneacă
Săracă țară, săracă!
Din Boian la Cornu Luncii
Jidovește’nvață pruncii
Și sub mână de jidan
Sunt românii lui Ștefan.
Vai de biet român săracu
Că-ndărăt tot dă ca racul
Fără tihnă-i masa lui
Și-i străin în țara lui.

Din Brașov pân’la Abrud
Vai ce văd și ce aud
Stăpânind ungurul crud
Iar din Olt până la Criș
Nu mai este luminiș
De greul suspinelor
De umbra străinilor,
De nu mai știi ce te-ai face
Sărace, român, sărace!
De la Turnu-n Dorohoi
Curg dușmanii în puhoi
Și s-așează pe la noi;

Și cum vin cu drum de fier
Toate cântecele pier
Zboară paserile toate
De neagra singurătate
Numai umbra spinului
La ușa creștinului
Codrul geme și se pleacă
Și izvoarele îi seacă
Săracă țară , săracă!

Cine ne-au adus jidanii
Nu mai vază zi cu anii
Și să-i scoată ochii corbii
Să rămâie-n drum ca orbii
Cine ne-au adus pe greci
N-ar mai putrezi în veci
Cine ne-au adus Muscalii
Prăpădi-l-ar focul jalei
Să-l arză, să-l dogorească
Neamul să i-l prăpădească,

Iar cine mi-a fost mișel
Seca-i-ar inima-n el,
Cum dușmanii mi te seacă
Săracă, țară, săracă!

Ștefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta,
Lasă Arhimandritului
Toată grija schitului
Iară grija gropilor
Dă-o-n seama popilor
La metanii să tot bată,
Ziua toată, noaptea toată,
Să se-ndure Dumnezeu
Ca să-ți mântui neamul tău…
Tu te-nalță din mormânt
Să te-aud din corn sunând
Și Moldova adunând
Adunându-ți flamurile
Să se mire neamurile;
De-i suna din corn o dată
Ai s-aduni Moldova toată
De-i suna de doua ori
Vin și codrii-n ajutor;
De-i suna a treia oară
Toți dușmanii or să piară
Dați în seama ciorilor
Ş-a spânzuratorilor.
Ştefane, Măria Ta,
Lasă Putna, nu mai sta
Că te-așteaptă litvele
Să le zboare tigvele
Să le spui molitvele
Pe câți pari, pe câți fuștei
Căpățâni de grecotei
Grecoteii și străinii
Mânca-le-ar inima câinii
Mânca-le-ar țara pustia
Și neamul nemernicia
Cum te pradă, cum te seacă
Săracă, țară, săracă!

(Variantă a DOINEI apărută în cartea „Mihai Eminescu – poezii tipărite în timpul vieții”, vol. III, note și variante, ediție critică îngrijită de Perpessicius, cu reproduceri după manuscrise, Editura Fundației Regale, București, 1944.)

 9,666 total views,  2 views today