Autor: MAGDA URSACHE
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 163
Re-repetitivă cum sunt (și acum trebuie), aș vrea să recapitulăm împreună o secvență tragică din existența Academiei Române. Cazul Ion Nistor, autorul celor două istorii (Istoria Bucovinei și Istoria Basarabiei) care, cu siguranță, i-au adus ministrului Bucovinei eliminarea din Academia României și din biblioteci, apoi pușcărizarea fără proces, la Sighet, între 1950-1955.
Am început cu istoricul Ion Nistor ca să nu se uite că „dreptul de neam” a fost obținut în primăvara (27 martie) anului 1918, urmat de celelalte „primăveri” ale celorlalte provincii, drept scump plătit după 23 august ’44, când România a fost dată peste cap de Stalin. Și ce au făcut forțele de ocupație sovietice altceva decât să degradeze fibra etnică? Cum? Distrugând instituțiile vitale: Biserica, Școala, Academia; prigonind Familia creștină, Limba română, Personalitățile-model.
Or, istoria își cam trage secvențele la xerox. Mai ales când amor patriae, acest dar al lui Dumnezeu, pare unora o boală contagioasă, dacă nu o infracțiune de condamnat. Catilinarele contra patrioților nu contenesc; se varsă acid sulfuric pe tradiție și se găsesc destui furioși-demolanți care ar vrea să patineze cutuma, susținând cu cerneală viole(n)tă că tradiția e „nesănătoasă”, așa cum era în cumplitul deceniu „originea”; ia să fi provenit dintr-un „mediu nesănătos”, ca bieții copii de preoți, de avocați, de politicieni, de oameni de la țară înstăriți prin munca lor și declarați „chiaburi”, pe scurt, din familii nealiniate la doctrină. Atunci, scrie Blaga în Luntrea lui Caron, era „vreme grea pentru domni”, dar bună pentru proletari. Vă reamintesc un citat din Marx, băgat pe gât după „reforma” învățământului: „Muncitorii nu au patrie”, ca să vedeți de unde se trage disprețul unor necopți pentru sentimentul firesc patriotic, pentru cei devotați neamului, țării, culturii cu amprentă etnică.
Aceiași demolanți furioși consideră tradiția o cutie care închide, ca Spânul lui Ion Creangă, fântâna: tranc capacul! peste ceea ce ei numesc progres. Oportuniștii corecți politic au scos iarăși la iveală din ideologia marxistă vocabula progres.
Spune N. Breban (în interviul acordat Mihaelei Helmis, la început de an 2019) că progresul e o temă a bolșevismului care i-a derutat/ convins pe mulți tineri scriitori. Nu și pe atunci foarte tinerii Nicolae și Nichita, în anii ’60. Așa este: și eu am văzut „progresul” (dumirită de Petru Ursache, în anii ’70) ca minciună a ideologiei și am spus-o în „Cronica” până s-a prins Liviu Leonte că deraiam de pe linia PCR ca „reacționară”.
Mereu curajul opiniei a fost disprețuit de lași, iar în mutațiile lor etice nu cred. Odată pierdută, conștiința e greu de regăsit. Probă întreprinderea unui istoric care vrea „ruptură față de trecut, față de orice trecut” și deconstruirea Istoriei României, considerată nereală, în care toate-s mituri: vechimea, continuitatea și mai ales unirea. Iorga? Formula sa, naționalist + autohtonist, e depășită după școala boiescă, afirmând ritos că naționalismul nu s-a înțeles niciodată cu progresul.
Tot Iorga a ajuns blamabil pentru că a criticat un „stat cârpă”, cedând teritorii fără luptă, care înseamnă, pe cale de consecință, „popor zdreanță”. Ce-i greu de înțeles? Vrem să dăinuim ca stat național, creștin, unitar, suveran? Ni se spune că tema e terminată, cerându-ni-se să fim parte dintr-un stat supra-național, un soi de sat global, fără porți și fără câini. Ca să fim tolerați, acceptăm orice, chiar rolul de ladă de gunoi a constructului UE. Oricum, nu mai suntem o națiune unită, ci divizată de înșiși recent democrații conducători postsocialiști. Suntem conduși de „bărbați fără degete”, cum le spune (în alt context) prozatorul Petru Cimpoeșu, iar degetele arătătoare mă tem că nu mai cresc la loc. Replica vine de la „imperialul Breban”, numit astfel de Aura Christi, mâna sa dreaptă la revista „Contemporanul. Ideea europeană”: „Să nu uitați că sunt un om care crede în viitorul statului român, în necesitatea acestui stat, în frumusețea, în gloria și în valoarea formidabilă a Europei Națiunilor”. Aprobăm cumva diatriba lui H.R. Patapievici, din Despre idei & blocaje (Humanitas, 2007, p. 97), despre statul care „tronează, uriaș, anacronic și imbecil”? În acest caz, dialogul de idei, pentru mine, se blochează. Îl refuz.
Sursă: Magda Ursache, „Ridică-te, Gyr, ridică-te, Crainic!”, Editura Eikon, 2020
Titlul original al eseului: „Dreptul de neam” (extras)
2,417 total views, 2 views today