Autor: AUREL MANEA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 86

Sanje, Morongoro, Tanzania

Continuăm jurnalul de călătorie al lui Aurel Manea în Tanzania, început în numărul trecut. Autorul – reporter și fotoreporter de conjunctură, căci a ajuns acolo doar pentru a fugi de „pandemia” restricțiilor din România – numește Tanzania „țara fără covid”, deși aproape toată lumea e infectată, în special turștii. Nimeni însă nu poartă mască și nu se vaccinează. Din când în când mai moare câte cineva, căci în Tanzania sunt și lei.Cele mai multe decese accidentale sunt provocate însă de căderea nucilor de cocos și a frunzelor de palmier în capul celor neatenți. Vreo 400 de morți anual numai din această cauză…

Zanzibar Town, 1.04.2021

Mâine, cu puțin noroc, plec în safari pentru cinci zile. Cine știe ce o să mai văd și o să se mai întâmple. A început să-mi placă…

Babuini făcându-și „masaj”

Kibaha, 2 aprilie, ora 13.16

Cel mai cool e să vezi fețele copiilor care nu au văzut în viața lor un alb. Mi se par super dulci.  Se întâmplă și invers, când vezi o persoană de culoare diferită. În rest mi se pare fascinant totul. Un moment minunat a fost când o fetiță de 5 ani mi-a zâmbit timp de un minut și apoi m-a numit maimuță. Mi-a înveselit toată ziua.

Mikumi National Pack, 3 aprilie, ora 22.40

Ce nu știam eu și abia acum am aflat e că perdeluțele albe și roz din campingul în care m-am cazat nu sunt decorațiuni, ci plase contra țânțarilor. Și, da, în special împotriva celor nocturni, aducători de malarie (Anopheles). Cum am dormit deja două nopți fără ele, mă aștept cumva ca în două săptămâni să apară simptome.

Cuc african

Dar cum toate lucrurile se leagă într-un fel sau altul, în seară trecută am cunoscut la basecamp o familie foarte interesantă, formată dintr-un doctor care lucrează în Dar Es Salam (spitalul Aga Khan), dar e din Dubai de fel, și o tânăra tanzaneză plus cei 3 copii ai lor. Fiica lor e cea care m-a numit, cu cea mai mare candoare, maimuță.

Din discuție în discuție am ajuns să-i iau contactul de la spital, în cazul în care o să fac malarie. Ceea ce s-ar putea să-mi fie foarte util, întrucât asigurarea de călătorie nu acoperă asta.

În altă ordine de idei, omul e foarte la curent cu situația din România, în special în legătură cu spitalele în care au ars bolnavii de COVID, dar și despre situația copiilor străzii, de care e foarte interesat, el fiind pediatru.

Ultimul subiect de discuție a fost, evident, ivermectina, medicament cu care a avut rezultate excepționale împotriva COVID dar care, din motive de opoziție guvernamentală, nu se prescrie nici aici. Dar m-a feliciat pentru alegerea făcută și regretă că nu poate face mai multe pentru pacienții lui.

Una peste alta, nu cred că o să fac COVID aici, oricât m-aș amesteca fără mască printre infectați, însă foarte curând există o perspectivă de malarie. Cumva, nu neg, îmi cam doresc acest lucru, pentru ca povestea care rămâne să fie mai interesantă. Când și dacă se va întâmpla voi fi din nou în Zanzibar.

P.S. În safari, azi, am fost asediați de musca țețe însă, din ce am înțeles, în zona asta nu transmite boli.

Ruaha National Park, 5 aprilie, ora 21.15

Astăzi a fost una din zilele alea speciale. A fost în cel de-al doilea parc național, Ruaha, un parc aproape necirculat, în zona de savană și plină de lei. Aici am rămas cu mașina înpotmolită în ceea ce unii ar putea, cu naivitate, să numească drum de țară. Așa că eu și cei doi ghizi tanzanieni a trebuit să ieșim din mașină și să încercăm, timp de o jumătate de oră, să o scoatem de acolo, tot timpul fiind cu ochii în patru, pentru ca din iarba înaltă din jur să nu apară vreo familie de lei plecați la vânătoare.

Fotografiile cu familia de lei nu sunt chiar de acolo, sunt făcute cu 10 minute înainte să rămânem înpotmoliți.

Și de parcă asta nu era suficient, la întoarcere ne-am războit o ora cu un roi de muște țețe care nu încetau să ne înțepe, până nu mai știam de noi. Eu am încasat vreo 20 de pișcături și vreo cinci înțepături de-a dreptul insuportabile.

Ziua era pe sfârșite când, în drum spre orașul aflat la trei ore distantă, am dat de un grup de masai autentici (nu ăia comerciali din zonele turistice), care au acceptat să fie fotografiați. Declar ziua reușită.


Masaii sau „Maassai” sunt un popor nomad și războinic care se ocupă cu păstoritul în Africa, reușind să-și păstreze tradițiile și obiceiurile culturale. Ei trăiesc la poalele masivului Kilimanjaro, în sudul Keniei și nordul Tanzaniei, fiind unul dintre cele mai cunoscute popoare din Africa de Est. Cultura masailor este ancorată de creșterea vitelor. Un masai „bun” trebuie să aibă în posesie cel puțin 50 de vite. Consumul de lapte amestecat cu sânge de vită (băutura numită „saroi”) este una din alimentațiile lor de bază. Dansul masailor este reprezentat prin sărituri, tinerii masai (morani), demonstrându-și puterea prin înălțimea saltului. Uciderea unui leu de un tânăr masai cu sulița, pentru a primi o femeie și a intra în rândul bărbaților, e o tradiție care s-a mai păstrat încă în unele regiuni. Masaii care n-au reușit proba de curaj trebuie să trăiască ani întregi în afara satului. Prestigiul unui masai este hotărât de numărul de animale și femei pe care le posedă. Un masai cu cinci femei este ceva obișnuit, fiecare femeie trăind cu copiii ei într-o colibă separată. Seara masaiul se hotărăște la care dintre femeile sale va petrece noaptea. La tinerii masai între vârsta de 7 și 15 ani se practică „circumcizia” în mod festiv, ca și la popoarele semite. Fetele suferă și ele un fel de „botez” prin îndepărtarea clitorisului. La vârsta de 35 de ani masaii trec în rândul bătrânilor (seniorilor). Masaii nu au șef de trib. Sfatul bătrânilor este cel care hotărăște rezolvarea problemelor tribului. (Wikipedia)

Ora 22.48

Trebuie să recunosc că mi-am schimbat mult impresia inițială despre Tanzania și Zanzibar. Ca orice lucru pe care nu-l cunoșți încă, îți e străin și te temi de el. Așa a fost și acum. Cu cât stau mai mult aici, vorbesc cu lumea, sunt expus pericolelor, lighioanelor care încearcă să te muște din toate părțile, consum mâncare neigienică dar bună (mai ales pentru un vegetarian ca mine), cu atât îmi place mai mult.

Dar cred că cel mai mult îmi place libertatea extraordinară a oamenilor. Umblă la 12 noaptea pe străzi, petrecând, totul e viu și colorat, totul e sărac și bogat în același timp. Îi doare undeva de corona, care își vede de treaba ei, și aleg viață, nu supraviețuirea. Aici totul tânjește și se luptă pentru viață, de la oameni la lei, gazele, viruși și bacterii. Este un cerc al vieții constant.

Iar eu trec zilnic prin ceva nou, ori o toxiinfecție alimentară, ori mușcături de insecte ciudate, ori lovitori și zgârieturi de la vegetația deansă și țepoasă. Și apoi, de fiecare dată, mă simt un pic mai puternic decât înainte.

Cât despre oameni, ei sunt mult, mult mai calzi decât credeam și, în afară de faptul că se uită la mine ciudat pentru că văd foarte rar albi (în special copiii mă privesc ca pe o curiozitate), totul îmi pare din ce în ce mai sigur.

Apoi sunt parcurile naționale și respectul extraordinar pentru natură, conștientizarea faptului că omul este intrus acolo, nu animalele. Deci nu există garduri de protecție și, practic, în orice cazare din zona poate veni oricând să te mănânce un leu sau sau leopard. Nu prea se întâmplă asta, dar atitudinea este că, dacă nu vrei să se întâmple, nu veni aici. E teritoriul naturii, nu al omului.

Africa era singurul continent pe care nu am vrut niciodată să-l văd dar, din cauza restrcițiilor, a fost singurul spre care am putut pleca. Și după șase zile îmi place aici.

Ruaha National Park, 6 aprilie, ora 7.44.

Poliția aici e cam cum era în Românica acum câțiva ani. La fiecare juma’ de oră te oprește cineva încercând să-ți găsească nod în papură, iar polițiștii stau ascunși după tufișuri. Radare încă nu am văzut, m-aș miră să fie. Scriu asta în timpul primului control „de rutină” al zilei.

Înainte de a pleca în Tanzania, Aurel Manea a luat cu el, la rugămintea mea, câteva exemplare din CERTITUDINEA. Mi-am zis că dacă nu ajung eu acolo, măcar revista să ajungă. Și a ajuns, iată proba… Este destul de ciudat (dar mai ales amuzant) să vezi un băștinaș din Tanzania ținând în brațe, cu mare seriozitate, ziarul cu titlurile de pe prima pagină, din care tanzanezul (ghidul lui Aurel Manea) nu înțelege, evident, absolut nimic (Miron Manega)

Temeke, Dar Es Salaam, Tanzania, ora 20.44. Mesaj din țara fără covid

Mă joc foarte mult cu ideile. Când gândesc ceva, o zic de regulă înainte de a pune cap la cap toate informațiile. Câteodată sunt foarte bine documentat, dar vorbesc cu pereții. Câteodată e o tâmpenie. Alteori pare tâmpenie dar se dovedește a nu fi. Învăț, acumulez idei, cultiv și schimb credințe în clipă în care îmi par depășite de informații noi. Câteodată vreau doar să văd reacțiile oamenilor, sau să observ cuum și cât s-au dezumanizat.

Nu înțeleg de ce atâta frustrare și răutate la cei din jur, cel puțin la unii. Văd atâta polarizare în rândul celor pe care îi consideram asemenea mie, atâta absență a unei comunicări sănătoase, încât simt nevoia să mă „polarizez” și eu. Am cochetat de multe ori cu ideea de a intră în AUR. Să ajung de la băiatul ăla care se ducea să demonstreze că emigranții sunt și ei oameni, că homosexualii ar trebui să aibă drepturi egale, de la băiatul care avea tot leftismul în suflet, la un bărbat aproape în vârstă care se duce în AUR pentru că nu-și mai găsește locul aici. Pentru că mulți ați uitat să faceți altceva decât să aruncați cu gunoi în oricine și orice, pentru că nu e exact ca voi. Știți ce se întâmplă cu cei pe care ii stigmatizați și izolați de voi? Puteți vedea pe scena politică. Polarizarea întotdeauna are opusuri, iar dacă creați un pol celălalt vine la pachet…

Ce am spus mai sus cu AUR este o idee cu care mă joc, nu o luați literalmente.

VA URMA

NOTA REDACȚIEI. O precizare poate redundată, dar pe care totuși o facem: toate fotografiile care ilustrează corespondența lui Aurel Manea sunt realizate de el.

 3,455 total views,  2 views today