Autor: Dan Toma Dulciu

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 89

Momentul 28 iunie 1883, zi de hotar în viaţa lui Mihai Eminescu, a fost cercetat în ultimul timp cu sârg, pe toate feţele, de mulţi biografi.

În acea zi toridă de vară, viaţa politică românească era marcată de gesturi fără precedent: a fost expulzat din ţară Emil Galli, directorul ziarului „L’Independance Roumaine”, sub acuzaţia că ar fi cauza scandalului diplomatic în care a fost angrenată România. Un alt indezirabil – Zamfir C. Arbore – a primit acelaşi tratament. Au fost devastate sediile unor organizaţii ale iredentei române, s-a declanşat prigoana împotriva activiştilor de peste munţi.

Nicicând o zi mai încărcată de evenimente: Austro-Ungaria recurge la retorsiunea relaţiilor sale diplomatice cu România (se pare că timp de 48 de ore au fost suspendate), Germania ameninţă cu războiul (Bismark transmite o depeşă ameninţătoare lui Carol I), autorităţile scot în afara legii „Societatea Carpaţii”, dând satisfacţie baronului Von Mayr, consulul Austro-Ungariei în Bucureşti iar vocea lui Mihai Eminescu este redusă la tăcere.

P.P.Carp, prezent la Viena pentru a stabili ultimele detalii ale tratatului secret cu Austro-Ungaria, îl implora pe Titu Maiorescu – de fapt îi comunica un imperativ politic: anihilarea incomodului ziarist de la Timpul („Mai potoliţi-l pe Eminescu odată”).

În timpul negocierilor ce au precedat încheierea acestuia, Junimiştii (prin Petre Carp, în special), au înţeles că semnarea Tratatului Secret de alianţă între România şi Austro-Ungaria, Italia şi Germania (parafat la 18/30 octombrie 1883) era condiţionată de îndeplinirea anumitor condiţii prealabile, printre care şi înlăturarea cu orice preţ, prin orice mijloace, a indezirabililor.

Eminescu nu putea fi expulzat, nici arestat, invocându-se raţiuni politice. Împotriva sa, o acţiune de ordin violent era exclusă. Trebuia „izolat” într-un spital de boli nervoase; era plauzibil şi mult mai eficient.

Ca urmare a aderării la acest tratat, autorităţile de la Bucureşti erau obligate să se alinieze politicii promovate de Austro-Ungaria în această zonă a continentului. Totodată, România nu mai putea să-şi manifeste interesele legitime în raport cu Ardealul. Prin semnarea Tratatului, România intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale.

Astfel, ardelenii erau părăsiţi în mod laş, după ce, timp de un deceniu, revigoraseră cultural viaţa bucureşteană. În plu, pe lângă acţiunea culturală, ei erau cei mai motivaţi în plan politic, militând pentru eliberarea Ardealului, pentru drepturile naţiei române asuprite. Or, blestematul de tratat anihila, dintr-un foc, toate acţiunile patrioţilor ardeleni, interzicându-li-se să lupte pentru interesele lor cele mai arzătoare.

După cum bine s-a spus, Ziua de 28 iunie este ziua înfrângerii luptei lor pentru Transilvania, dar şi începutul campaniei duse de unii singuri, peste munţi.

Astfel, convins de trădarea politicienilor regăţeni, Ioan Slavici părăseşte capitala ţării, în 1883, şi întemeiază „Tribuna” (1884), în jurul căreia se coagulează forţele militante pentru Ardeal. După încă un deceniu, Mişcarea Memorandistă îşi încheie lupta, în 1894, cu un răsunător proces ale cărui ecouri au făcut senzaţie mai mult în Europa decât la Bucureşti.

Atunci, în acea decisivã zi de 28 iunie 1883, se petrec o seamă de evenimente minuţios regizate, având ca scop acreditarea ideii că demenţa de care suferea Eminescu este motivul scoaterii din viaţa publică a celui mai periculos exponent al liniei politice ostile alianţei cu Puterile Centrale.

Aşadar, incomodul Eminescu trebuia înlăturat, dând astfel satisfacţie numeroşilor săi adversari, atât din interiorul cât şi din afara ţării. Motive erau destule: Eminescu este cel care a înfierat corupţia politicienilor români în afacerea, soldată cu comisioane grase, a concesiunii de cale ferată Warshawsky, Kalinowsky, Horowitz, Hirschler, Rafalovitch, Boboritz și Rubinstein, culmea! – toţi asistaţi de avocatul Titu Maiorescu !

Dar curajosul ziarist deranjase prin articolele sale şi alte entităţi interne sau externe. Astfel, în 1879, acesta publicase în ziarul „Timpul” studiul intitulat „Chestiunea evreiască” (numerele din 24 mai, precum şi 12,13 şi 21 iunie), subiect extrem de sensibil, asupra căruia România trebuia să vegheze, ţinând cont de condiţionările impuse ţării noastre de către puterile europene, ca monedă de schimb a recunoaşterii Independenţei.

La 5 august 1880, redactorul şef al ziarului „Timpul” declanşează o incitantă campanie de presă în chestiunea dunăreană (cea mai lungă campanie de presă), fapt care nu putea să nu intereseze marile puteri ale Europei.

În sfârşit, chiar în preajma datei de 28 iunie 1883, Eminescu abordase o altă problemă sensibilă: prezenţa catolicismului în România, în contextul unui moment istoric atât de complicat. Pentru a defini dimensiunea acţiunilor deranjante ale lui Eminescu, în conjunctura deja existentă, amintim şi plecarea sa la Iaşi, la începutul lunii iunie, ca trimis al ziarului „Timpul”, pentru a asista la inaugurarea statuii lui S,tefan cel Mare, dar şi pentru a citi poezia manifest „Doina”. Sunt cunoscute detaliile privind imensul scandal iscat de ceremoniile din capitala Moldovei şi modul cum au reacţionat autorităţile.

Ultimul articol semnat de Eminescu în „Timpul”, apărut în ziua de 28 iunie (dar, după obiceiul vremii, datat 29 iunie 1883) era un violent protest la adresa încălcării libertăţii presei, a dreptului de liberă exprimare, lansând un semnal de alarmă împotriva măsurilor represive luate de către Brătianu şi guvernul pe care îl conducea.

De aceea, cu ziarul „Timpul” sub braţ, Eminescu se duce la Titu Maiorescu, evident nu pentru o vizită protocolară. Nu vom insista asupra acţiunilor întreprinse de Titu Maiorescu et comp. pentru internarea lui Eminescu la stabilimentul Dr. Șutzu, pentru că ele sunt cunoscute şi analizate îndeajuns de mult în studiile dedicate acestei zile.

Se ştie că, în dimineaţa acelei fatidice zile, prima soţie a lui Slavici, Ecaterina Szöke Magyarosy, cu un trecut destul de dubios (se căsătorise cu Slavici la 11 septembrie 1875, folosind un şantaj: ar fi rămas însărcinată de el) şi cu comportări reprobabile ( „Am luat ca soţie pe o femeie, cu care trebuie să mă credeţi nenorocit”, mărturisire făcută la 30 octombrie 1875 de nefericitul soţ într-o confesiune scrisă, adresată lui Titu Maiorescu, Cf: D. Vatamaniuc, „Ioan Slavici şi lumea prin care a trecut”, p. 200), îi trimite lui Maiorescu o abjectă delaţiune, consemnată în Jurnalul său ca o justificare morală: „Astăzi, marţi, la ora 6 dimineaţă, o carte de vizită de la d-na Slavici, la care locuieşte Eminescu, cu aceste rânduri scrise: „Domnu Eminescu a înnebunit. Vă rog  faceţi ceva să mă scap de el, că foarte reu.”

În jurul orei 10 a.m., Eminescu soseşte în casa Maioreştilor, fără a da semne de manifestări anormale, aşa cum te poţi aştepta din partea unui iresponsabil.

Are loc o discuţie importantă, pe care însă mentorul Junimii nu o dezvăluie în totalitate în ale sale însemnări zilnice. Apoi, Maiorescu îi propune lui Eminescu să meargă la „Societatea Carpaţii”, pentru a se întâlni cu Simţion, urmând să analizeze cu acesta situaţia creată. Eminescu a schimbat însă „traseul” propus de Maiorescu și, în loc să se ducă la Societatea „Carpații”, s-a dus la CAPȘA.

Bănuim că, înainte de a pleca, Eminescu, expune un plan de acţiune îndrăzneţ, ceea ce îl îngrozeşte pe Maiorescu.

Pentru a putea înţelege faptele precipitate săvârşite de Eminescu în cursul acelei zile, ar trebui să răspundem mai întâi la următoarea chestiune preliminară: de ce a ales Eminescu să meargă la CAPȘA şi nu la sediul Societăţii „Carpaţii” ?

Din amintirile şi evocările contemporanilor săi rezultă Eminescu intra extrem de rar în localul cofetăriei CAPȘA, căci atmosfera rafistolată şi cosmopolită de aici nu-i plăcea. Nu vitupera el oare pe acei „stâlpi de cafenea”, şcoliţi din tinereţe pe la Paris mai mult pentru a şti cum trebuie legat nodul la cravată ? De fapţ Restaurantul CAPȘA a fost inaugurat abia în anul 1886, iar Cafeneaua în 1891. Iată încă un argument pentru a ne întreba din nou: care a fost motivul real al prezenţei lui Eminescu la Capşa, la 28 iunie 1883 ?

Eminescu protestează în sediul unei misiuni diplomatice străine !

Ne apropiem aşadar de un adevăr mai amplu, care arată că Eminescu nu putea asista pasibil în faţa măsurilor fără precedent luate de guvernul Brătianu. Iar Titu Maiorescu, cu Junimiştii săi („opoziţia miluită”), nu-l putea sprijini în nici un fel.

În schimb, Eminescu ştia destul de bine mecanismele Diplomaţiei, el însuşi fiind angajat, timp de aproape doi ani (1872-1874), la Agenţia Diplomatică a României de la Berlin, unde a putut cunoaşte modul în care se desfăşoară misiunile de informare ale unui diplomat, precum şi urmările posibile ale unui raport diplomatic […].

Deci, prezenţa sa la CAPȘA era cu mult mai importantă decât s-ar putea crede, întrucât ziaristul urmărea un scop mult mai înalt: el dorea să se întâlnească cu ministrul american la Bucureşti, dr. Eugene Schuyler, pe care îl cunoştea personal şi cu care se văzuse ultima dată chiar la 23 iunie 1883, în casa lui Maiorescu.

Eminescu, având sub braţ ultimul număr din ziarul „Timpul”, cu articolul de fond dedicat libertăţii presei, subiect extrem de sensibil pentru un diplomat şi ziarist redutabil de talia lui Eugene Schuyler, voia să protesteze în mod vehement în calitatea sa de membru al Consiliului de Administraţie al „Societăţii Presei Române”, înfiinţată în februarie 1883, din care făceau parte 33 de gazetari, reprezentând periodicele importante ale vremii. Totodată, Schuyler trebuia să fie informat în mod oficial asupra gravelor măsuri luate de autorităţi, diplomaţii prezenţi la Capşa urmând evident să informeze prompt guvernele lor în legătură cu situaţia de la Bucureşti.

Dr. Eugene Schuyler – personajul cheie al dramei din 28 iunie 1883

Puţini ştiu că primul sediu al Legaţiei SUA în România a fost CASA CAPȘA, de unde se trimiteau telegramele diplomatice spre Departamentul de Stat. Aici locuiau şi diplomaţi străini, nu numai cel american.
Începând cu anul 1876, Grigore Capşa dezafectează Salonul Slătineanu şi amenajează, la etajul I, apartamente luxoase, destinate oamenilor politici şi diplomaţilor străini, printre ei şi dr. Eugene Schuyler.

În Jurnalul lui Titu Maiorescu este menţionat numele acestui diplomat şi ziarist cunoscător al limbii române, ales membru de onoare al Academiei Române, o personalitate care a influenţat decisiv evoluţia situaţiei unora dintre ţările balcanice. Intelectual de mare valoare, Schuyler era desigur interesat de amplele analize de ordin politic publicate de Eminescu, pe care îl cunoştea personal, şi ale cărui articole erau de mare folos pentru diplomatul american.

În anul 1883, în luna mai şi iunie, Dr. Eugene Schuyler era la CAPȘA, şi avem dovada că, în ziua de 23 iunie, Eminescu a avut o lungă convorbire cu acesta, acasă la Maiorescu: „Prea cald! Astăzi la 6 1/2 la cinã la mine ministrul american E. Schuyler, Beldimano, Gane, Jacques [Negruzzi] si doamna, al-de Kremnitz, Annette, Eminescu. Rămas cu toţii în cea mai plăcuta atmosferã până 11 1/2”. (Titu Maiorescu, Însemnări Zilnice). Abordând situaţia complexă din Peninsula Balcanică, Eminescu afirmă că ar dori să înveţe limba albaneză. Informaţia aceasta, scoasă cu abilitate din contexţ este menţionată de Maiorescu în însemnările sale amintite drept o dovadă a „nebuniei” incipiente a ziaristului rebel !

Dacã Eminescu ar fi dat semne de nebunie, atmosfera nu mai putea fi „cea mai plãcutã” ! afirmă pe bun temei adversarii teoriei alienaţiei mintale a lui Eminescu […].

Dr. Eugene Schuyler era, din 1881, Ministru Rezident-Consul General la Bucureşti. Era o personalitate cunoscută pentru influenţa sa majoră în capitala SUA (la un moment dat se punea problema numirii sale în funcţia de adjunct al Secretarului de Stat american), dar şi pe lângă autorităţile din Anglia, Franţa şi, mai ales, din Rusia. El avea posibilitatea, în opinia lui Eminescu, să alerteze din nou Europa cu privire la fărădelegile criminale ale baş-buzucilor politici de la Bucureşti, comise împotriva reprezentanţilor oprimatei naţii române din Transilvania, aşa cum făcuse, cu evident success, cu câţiva ani înainte, în cazul Bulgariei.

Modul în care dr. Schuyler a reflectat situaţia creată prin tratativele de aderare la Tratatul secret rezultă, fără îndoială, din telegramele transmise Departamentului de Staţ în perioada mai – iunie – iulie 1883.

Intuitiv, putem afirma că diplomatul american era conştient, în calitatea sa de fin şi avizat cunoscător al situaţiei ţărilor din Balcani, că Regatul Român intra în sfera de influenţă a Puterilor Centrale, aşa că eforturile sale de promovare a intereselor americane aici nu ar fi putut avea succes. Din acest motiv, rezultă, probabil, şi absenţa pentru mai mulţi ani a unor relaţii dinamice între cele două ţări, după plecarea lui Schuyler din postul deţinut la Bucureşti…

Numai că, în ziua respectivă, Eugen Schuyler nu se afla la CAPȘA. În schimb, Eminescu se întâlneşte cu Grigore Ventura, împreună cu care are o discuţie aprinsă. Se creează o agitaţie de nedescris. Este ceea ce vrea, de fapt, însuşi Eminescu. Apoi, Gr. Ventura îi propune să meargă la Cotroceni (după declarațiile sale ulterioare) dar, ajungând acolo, nu este primit de Rege, astfel încât acelaşi Grigore Ventura îi sugerează lui Eminescu să facă o escală la baia Mitrashewski. De ce aici? Simplu ! În planul arestării fără incidente a lui Eminescu, baia publică era singurul loc în care acesta era nevoit să intre fără a avea asupra sa arma de apărare. Altfel, în oricare alt loc, cine ştie ce s-ar fi putut întâmpla, dacă Poetul ar fi depus rezistenţă. Apoi, Ventura îl pãrãseşte. Anunţã imediat Poliţia cã trebuie sã ridice un „nebun”. Îi informează pe Secãşeanu si Ocãşeanu, „prietenii” lui Eminescu, care sosesc imediat la locul respectiv. Restul se știe…

 4,183 total views,  2 views today