Autor: Prof. Dr. GICĂ MANOLE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 119

Este sigur că, dacă Antonescu ar fi oprit armatele române la Nistru, Hitler nu ar fi avut nici o obiecţie. Intrebarea se pune şi altfel: ei bine, Antonescu eliberează provinciile româneşti din Est, opreşte Armata Română pe Nistru, i se ridică statui în marile oraşe (ca să avem ce demola mai târziu), dar Germania pierde războiul. În asemenea eventualitate, ar fi oprit Stalin armatele sale, ca şi Antonescu, la Est de Nistru? Dacă cineva crede că Stalin ar fi făcut aşa ceva sau că România ar fi scăpat de ocupaţia sovietică şi de comunizare, acela nu-i decât un idiot […].

Nimeni nu are curajul să conteste valoarea morală și iubirea de patrie a generalului Antonescu. Cu atât mai puţini sunt aceia care îndrăznesc să-i conteste calităţile de comandant militar. Încă de la începutul carierei s-a dovedit tenace, sclipitor, încăpăţânat, orgolios. Avea o excelentă părere despre sine. Greu accepta să piardă o poziţie, sau renunţa la respectiva poziţie doar dacă simţea că i se impun limite. La fel de greu era de convins că nu are întotdeauna dreptate. Calităţile sale de ofiţer de stat major au adus servicii importante României în primul război mondial. Era incoruptibil, iar încălcarea cuvântului dat însemna pentru el o ticăloşie fără egal.

Citez, aici, opinia prinţului Goliţîn despre Antonescu (1918): „Maiorul Antonescu este un om de onoare in cel mai nobil înţeles al cuvântului. Succesele lui care au salvat România in situaţiuni critice, se datoresc nu numai calităţilor lui de eminent strateg, ci şi celor înnăscute de viitor om de stat (ciudată premoniţie – n. n. ). Nu ştiu cum se va pronunţa Istoria ţării sale despre el (Idem). Vitejia inimii sale şi calitatea stoicismului său nu vor putea fi egalate de nimeni. Am absoluta convingere că maiorul Antonescu este un mare soldat. “ (Gheorghe Magherescu în „România cu şi fără Antonescu”, de Gh. Buzatu, pag. 161.). Tocmai din cauza acestor calităţi mari, sau în ciuda acestora, Antonescu, cât s-a aflat în fruntea statului român, a comis greşeli impardonabile. Despre una, (trecerea Nistrului), am amintit pe scurt, altele mă văd nevoit să le subliniez de acum.

După trecerea Nistrului, Antonescu ordonă Armatei Române să ia cu asalt importantul oraş-port rusesc Odessa. Acesta avea puternice linii de fortificaţii pe o adâncime de peste 10 km, iar Antonescu, după ce refuză ajutorul armatei germane, mână trupele române la atacuri repetate pentru cucerirea oraşului (august – octombrie 1941). Soldatul român s-a bătut cu o vitejie extraordinară, stârnind admiraţia tuturor. Românii vor cuceri Odessa, însă preţul plătit a fost înspăimântător: circa 70. 000 de morţi precum şi încă mai mulţi răniţi. Această victorie a la Pyrrus, are un singur vinovat: Antonescu, a cărui ambiţie megalomanică voia să dovedească lui Hitler că Armata Română este capabilă, singură, să întreprindă mari operaţiuni ofensive.

Ca să înţelegem dimensiunile pierderilor peste măsură de mari ale Armatei Române, la asediul şi cucerirea Odessei, este bine să ştim că totalul pierderilor (în morţi) ale armatei germane de pe frontul de Est, de la 22 iunie 1941 la 30 septembrie 1941 (până în faţa Moscovei) a fost de 116 908 oameni. Aşadar, doar într-o bătălie locala, cum a fost cea pentru Odessa, românii au pierdut mai mult de jumătate decât pierderile totale ale germanilor […].

Crimele comise împotriva evreilor în România (1940 -1944) nu au fost însă expresia unui plan premeditat de regimul antonescian, de genul soluţiei finale preconizate şi pusă în aplicare de nazişti. Iarăşi: atrocităţile numeroase cărora le-au căzut victime evreii nu sunt urmarea vreunui rasism generalizat, instituţionalizat (ca în cazul Germaniei naziste). Aşadar, absenţa planificării neagă, implicit, existenţa unui holocaust (antonescian). O recunoaşte, explicit, cercetătoarea evreică Dalia OFER: „Astfel, pentru români, spre deosebire de germani, uciderea evreilor n-a fost un scop în sine; a fost rezultatul anumitor circumstanţe “.

O altă subliniere absolut necesară: în anii ultimului război mondial nu s-au înfăptuit crime doar împotriva evreilor; nu doar evreii au suferit de pe urma războiului; nu doar ei au fost victime nevinovate ale „nebuniei generalizate”, ci aproape toate popoarele europene (şi nu numai). Este cu totul nedrept să ierarhizezi suferinţa umană: „Eu am suferit cel mai mult, iar voi, cu toţii, sunteţi vinovaţi”. Discriminarea în faţa ororii este inacceptabilă! O spun în cunoştinţă de cauză: şi românii, şi sârbii, şi grecii şi ruşii etc. pot să susţină pe bază de dovezi temeinice, că au fost victimele unui genocid (holocaust) în anii celui de-al doilea război mondial […]. Şi, totuşi, dacă sunteţi atenţi, atunci când se vorbeşte de holocaustul nazist, sunt pomenite doar cele 6 milioane de evrei, nepomenindu-se nimic de celelalte 6 milioane de europeni uciși în lagărele naziste. De ce pentru cele 6 milioane de evrei trebuiesc culpabilizate popoare întregi, fără alegere (îndeosebi două: cel german şi cel român), iar vinovaţii sunt căutaţi şi acolo unde nu puteau (nu pot) fi identificaţi? […].

Atitudinea generalului Ion Antonescu faţă de evreii români poartă pecetea contradictoriului. Pe de o parte, decretează legi antisemite, izolându-i pe aceştia în cadrul societăţii româneşti, pe de altă parte colaborează, spre a-i salva, cu liderii religioşi ai comunităţii evreieşti (Alexandru Şafran, Willhelm Filderman) […].

Evreii care au avut „norocul” să ajungă în partea de Ardeal cedată Ungariei, vor fi, aproape toţi, deportaţi la Auschwitz şi exterminaţi. Cei ce au reuşit să scape, s-au refugiat în România lui Antonescu, care-i primea şi ocrotea, dându-le posibilitatea să emigreze în Palestina. Cu puţine şi notabile excepţii, despre salvarea evreilor din Ardealul de Nord-Vest de către români, nu se spune mai nimic sau se zice cu jumătate de gură; se continuă, însă, cu culpabilizarea unei naţiuni, folosindu-se omisiunea, intimidarea, reaua credinţă […].

Se ştie, în vara lui 1940 […], retragerea armatei române din Basarabia şi Nordul Bucovinei a fost îngreunată şi de faptul că evreii de aici au intrat în stare de insurecţie împotriva românilor. Înainte de venirea ruşilor, ei s-au dedat la violenţe extreme – ucigând, batjocorind, bătând ofiţeri şi soldaţi români. Crucea de pe Catedrala ortodoxă din Cernăuţi a fost dată jos şi înlocuită cu portretul lui Stalin şi steagul cu secera şi ciocanul. Evreii din Basarabia i-au primit pe sovietici cu flori şi aclamaţii, ca pe nişte eliberatori. Nimeni nu putea înţelege ura pe care evreii o manifestau faţă de români. Dar nu s-au oprit doar la bucuria de a-i vedea pe ruşii bolşevici „eliberând” Basarabia, ci s-au dedat la atrocităţi numeroase împotriva românilor.

Cu privire la aceste evenimente, am să-i citez aici pe Nicolae Iorga şi însuşi generalul Antonescu (obiectivitatea lor, cu privire la aceste evenimente, este mai presus de orice îndoială. Scrie Nicolae Iorga în „Neamul românesc”din 6 iulie 1940: „De ce atâta ură? Se adună şi cresc văzând cu ochii documentele şi materialele, actele oficiale luate sub jurământ. Înalţi magistraţi şi bravi ofiţeri, care şi-au riscat viaţa ca să apere cu puterile lor retragerea şi exodul românilor: au văzut cu ochii lor nenumărate acte de sălbăticie, uciderea nevinovaţilor, lovituri cu pietre şi huiduieli. Toate aceste gesturi infame şi criminale au fost comise de evreimea furioasă, ale cărei valuri de ură s-au dezlănţuit ca sub o comandă nevăzută. De ce atâta ură? Aşa ni se răsplăteşte bunăvoinţa şi toleranţa noastră? Am acceptat acapararea şi stă­pânirea iudaică multe decenii şi evreimea se răzbună în ceasurile grele pe care le trăim. Şi, de nicăieri, o dezavuare, o rupere vehementă şi publică de isprăvile bandelor ucigaşe… Nebunia organizată împotriva noastră a cuprins târguri, oraşe şi sate. Fraţii noştri îşi părăseau copiii bolnavi, părinţii bătrâni, averi agonisite cu trudă. În nenorocirea lor, ar fi avut nevoie de un cuvânt bun, măcar de o fărâmă de milă… Şi li s-au servit gloanţe, au fost sfârtecaţi cu topoarele, destui dintre ei şi-au dat sufletul. Li s-au smuls hainele şi li s-au furat ce aveau pe dânşii, ca apoi să fie smulşi tratamentului hain şi vandalic. Românimea aceasta, de o bunătate prostească faţă de musafiri şi jecmănitori, merita un tratament ceva mai omenesc din partea evreilor, care se lăudau până mai ieri că au sentimente calde, frăţeşti, faţă de neamul nostru în nenorocire“ […].

Totuşi, dacă evreii basarabeni şi cei din Nordul Bucovinei s-ar fi limitat doar la crimele comise împotriva românilor din vara lui 1940, încă nu am comenta prea multe. Însă, odată cu instalarea ruşilor şi anexarea provinciilor româneşti din Est la URSS, evreii de aici s-au pus în slujba ocupantului cu un exces de zel înţeles doar prin ura lor faţă de români. Astfel, NKVD-ul din Chişinău (iunie 1940 – iunie 1941) a fost asaltat, sufocat de peste 50. 000 de denunţuri ale evreilor împotriva românilor basarabeni. Rezultatul este uşor de anticipat: zeci de mii de români au fost arestaţi, torturaţi, ucişi (gropile comune sunt dovada – au fost filmate după 1941) şi peste 300. 000 de români au fost deportaţi în Siberia, unde vor fi exterminaţi. În faţa unor asemenea realităţi, probate cu documente, cu greu îşi poate stăpâni cineva mânia. Politica ocupantului sovietic, în cârdăşie cu evreii basarabeni, dusă împotriva românilor basarabeni (iunie 1940 – iunie 1941) conţine toate datele unui holocaust. Despre acest genocid (el va fi extins mai târziu asupra întregii naţiuni române) noi, românii, suntem indiferenţi şi tăcuţi, uitând vinovaţii şi iertându-i!

Toate aceste crime în masă împotriva românilor basarabeni mă obligă să-i acuz, pe lângă sovietici, pe evreii basarabeni copărtaşi la genocid împotriva poporului român. Or, genocidul, se ştie, nu se prescrie nicicând. Aici, în comportamentul barbar, criminal al evreilor faţă de români în vara anului 1940, precum şi în primul an de ocupaţie sovietică, poate fi identificată cauza principală a reacţiei româneşti de după eliberarea pământurilor noastre din est (1941 – 1944). Am s-o spun şi mai clar: românii basarabeni şi cei din Nordul Bucovinei au fost victimele nevinovate ale unei politici de purificare etnică ce poartă toate datele unui genocid (holocaust).

Titlul original: „O tragedie istorică: Catastrofa României din august 1944” (fragment)

 4,674 total views,  2 views today