Autor: Prof. Dr. GICĂ MANOLE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 120

După eliberarea Basarabiei, Antonescu hotărăşte deportarea evreilor de aici (şi a celor din Nordul Bucovinei) peste Nistru. Înainte de venirea trupelor române peste o sută de mii de evrei au fugit împreună cu sovieticii.

Românii au deportat peste Nistru între 100.000 şi 125.000 de evrei. În provinciile din Nord-Est trăiau cea 230. 000 de evrei. Cei rămaşi în Basarabia, au fost strânşi în ghetouri ce, cu nici un chip, nu pot fi comparate cu cele din Varşovia sau de aiurea, din timpul ultimului război mondial. În Transnistria vor muri câteva zeci de mii de evrei (foame, frig, boli). În afara faptului că a dispus deportarea lor, Antonescu n-a dat nici un ordin pentru uciderea în masă a evreilor. Crimele ce s-au comis nu le-a ordonat el, ci sunt opera autorităţilor româneşti locale, care procedau nu la ordin, ci după bunul lor plac. Aceasta înseamnă că statul român nu-şi exercita, pe deplin, au­toritatea. Faptul nu-l exonerează pe Antonescu de răspundere, dar îl va determina, la procesul său, să-şi asume toate erorile guvernării sale, în afară de crime.

Adevărul este acesta: nu există nici un document care să autentifice că Antonescu ar fi ordonat uciderea unor oameni nevi­novaţi. Sublinierea este necesară deoarece în condiţii de război, guvernezi în funcţie de aceste condiţii. Antonescu nu minte, dar recunoaşte că a ordonat represalii împotriva atentatelor, crimelor comise împotriva Armatei Române.

Am amintit, fugitiv, despre pogromul de la laşi şi s-a văzut că nu Antonescu l-a ordonat, ci germanii. Antonescu, când află despre nenorocirea de la laşi, a ordonat oprirea masacrului, salvând de la exterminare totală evreii din laşi. „Cercetările actuale, pe bună dreptate, disculpă poporul român şi conţin premise pentru blocarea prejudecăţilor şi a răzbunării”. (I. Ciupercă, op, cit., pag. 2.).

În Transnistria s-au comis atrocităţi împotriva evreilor. Dar vinovaţii nu sunt deloc numai românii. E adevărat, unii jandarmi, poliţişti români şi-au murdărit mâinile cu sânge nevinovat. Dar au fost excese singulare, şi nu expresia unui plan de exterminare, dinainte elaborat, conceput. Înşişi evreii au puterea să recunoască masiva contribuţie a germanilor la masacrele de aici: „În câteva rânduri au venit de peste Prut camioane nemţeşti care au încărcat internaţi din lagăr (Peciora) ducându-i peste apă, unde au fost exterminaţi”. (Radu Ioanid, op, cit., pag. 298); „în 19 august 1942, 3000 de evrei din Cernăuţi, deportaţi în zona Ladajin sunt predaţi de prefectul judeţului, Tulcin, colonelul Loghin, organizaţiei TODT, şi aproape toţi vor fi exterminaţi de germani… “ (idem, pag. 295.).

Însă cifrele evreilor morţi în Transnistra sunt exagerate. Sub presiunea prezentului (a deciziei politice) unii acceptă moartea a 270.000 de evrei. Cifra este cu totul exagerată, şi dacă ar fi acceptată, matematica ar fi siluită. Peste Nistru au fost deportaţi peste o sută de mii de evrei, din care vor reveni cca. 50.000. Atunci, care-i adevărul?

Repet, nu doar evreii basarabeni au suferit în acei ani, ci şi românii. Am să citez chiar autorul moral al nenorocirilor, să vedem cum justifică el deportarea evreilor (este bine de reţinut: deportarea, nu exterminarea): „Românii erau foarte agitaţi şi porniţi în contra evreilor din cauza atitudinii pe care aceştia o avuseseră pe timpul ocupaţiei. Reamintesc că Bucovina, regiunea Bălţi, Soroca şi Chişinău erau centrele cele mai puternice naziste şi antisemite pe care cuziştii şi codreniştii îşi sprijineau agitaţia lor. De acord cu germanii, se punea la cale un Sf. Bartholomeu românesc. Având în vedere ce se petrecuse la laşi, la Tighina şi la Floreşti peste voinţa şi intenţiile noastre am hotărât să-i scot din zonele de etape pe care se mişcau către front rezervele şi coloanele germane şi să-i trimit în Nordul Transnistriei”. (Procesul mareşalului Antonescu, Documente, II, ediţie prefaţată şi îngrijită de Marcel – Dumitru Ciucă, Bucureşti, 1997, pag. 175.).

Tot Antonescu, la procesul din mai 1946, va declara: „… ororile comise în Transnistria, vă declar că, în marea lor majoritate, nu mi-au fost comunicate şi că tot ce am cunoscut – cum este cazul prefectului de Owidopol – am sancţionat foarte grav prin justiţie. Acest prefect a fost condamnat la 10 ani pentru că a tolerat asasina­rea a 40 de ruşi”. (Procesul mareşalului Antonescu, pag. 171).

Importantul lider evreu din România acelor ani, Wilhelm (Willi) Filderman, într-o scrisoare către Antonescu din octombrie 1941, justifică, până la un punct, măsurile acestuia împotriva evreilor basarabeni: Filderman considera că evreii implicaţi în agresiuni mili­tare împotriva Armatei Române, care au ocupat funcţii în aparatul comunist de ocupaţie în Basarabia şi Nordul Bucovinei, care au dus activităţi de spionaj împotriva României „trebuie să-şi ia pedeapsa”. (Alex Mihai Stoenescu, „Istoria loviturilor de stat în România”, vol. 3, pag. 458.). Revin: regimul lui Antonescu nu a impus un tratament unic evreilor români, ci unul diferenţiat, pe criterii geografice, aş spune. Dacă evreii basarabeni vor suporta rigorile unor măsuri justificate chiar de un important conducător al lor, evreii din dreapta Prutului nu au făcut obiectul unei politici antisemite decât în forma sa cea mai uşoară. Li s-au impus amenzi uriaşe (celor bogaţi), au fost scoşi la muncă obligatorie (unii), au fost internaţi în puşcării (alţii), atât şi nimic mai mult. Excepţiile au fost pogromul de la laşi (organizat şi executat de către germani) şi asasinarea în timpul rebeliunii legionare (21 – 23 ianuarie 1941) de către oamenii lui Horia Sima, a 116 evrei.

Din vara lui 1941 şi până la căderea regimului Antonescu, România a fost singura ţară din Europa unde evreii se aflau în siguranţă. Vorbesc de evreii din dreapta Prutului, căci, din raţiuni ce nu mai au cum fi detaliate, aici şi acum, Nordului Bucovinei şi Basarabiei Antonescu le-a impus un regim special, fiind conduse de doi guvernatori subordonaţi lui. Ceea ce nu se scoate în evidenţă, decât rareori, este acest fapt al tratamentului diferenţiat aplicat evreimii de regimul antonescian. Celor din dreapta Prutului, generalul Antonescu Ie-a garantat liniştea şi viaţa cu condiţia respectării legilor statului român. Am să exemplific prin acte în regulă, cazuri ce „dovedesc” existenţa unui „holocaust antonescian”. Aşa, pe un memoriu adresat lui prin care se solicita evacuarea evreilor din zone strategice ale României, Antonescu a pus rezoluţia (din 17 februarie1942): „Pentru ceilalţi evrei din zona petroliferă şi din zonele militare ale capitalei nu este motiv să luăm măsuri. Am garantat prin declaraţiile făcute, viaţa şi libertatea evreilor autohtoni. Trebuie să mă ţin de cuvânt. Dacă însă comit acte contrare liniştei, siguranţei şi intereselor noastre, trebuiesc luate măsuri contra vinovaţilor”. (Mareşalul Ion Antonescu, Secretele guvernării, Ed. Românul, Bucureşti, 1992, pag 113.). Tot aşa, pe o notă a Direcţiei Secretariat către Secretariatul de Stat al Muncii, cu privire la interzicerea ca evreii să aibă salariaţi creştini, Antonescu pune rezoluţia: „Cum puteam să iau o dispoziţie în contra intereselor româneşti, economice şi industriale? Am cerut ca românii să nu mai fie servitori la evrei. Nu am cerut nimănui ca să ia dispoziţii ca românii să nu mai fie meseriaşi la evrei sau în fabricile şi magazinele evreieşti unde au fost trimişi tot de mine să înveţe comerţul“. (Idem, pag. 139.). Aşadar, într-un regim acuzat astăzi de holocaust, generalul Antonescu trimitea pe români în fabricile evreieşti pentru ca aceştia să înveţe cum se face comerţul!!! Sunt, acestea, paradoxuri ce definesc guvernarea Antonescu.

Dar cel mai mare merit pentru salvarea evreilor români de la deportare şi extermi­nare în sistemul concentraţionar nazist, revine tot lui Antonescu. El a refuzat constant, în ciuda presiunilor, să-i dea pe evrei germanilor. Reprezentantul lui Adolf Eichman, Gustav Richter, a stat degeaba doi ani la Bucureşti (1941 -1943), timp în care a „negociat” predarea evreilor români către nazişti. Din România lui Antonescu evreii au emigrat către Palestina (englezii, ce aveau acest teritoriu sub tutelă, limitau numărul imigranţilor) sau Spania şi Portugalia. Iar comportamentul acesta nu i-a fost dictat de oportunism, ci denotă firea contradictorie a generalului în care alternau momente de antisemitism virulent (verbal) cu toleranţă şi compasiune.

Titlul original: „O tragedie istorică: Catastrofa României din august 1944” (fragment)

 3,974 total views,  2 views today