Tot el a blestemat, în 1919, Armata Română, când a pătruns în Ardeal pentru alungarea lui Béla Kun
Autor: VASILICĂ MILITARU
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 165
Mă întreban, într-un număr anterior al revistei CERTITUDINEA, dacă unele critici, corecte în sine, asupra derapajelor majore din sânul Bisericii Ortodoxe Române, nu fac cumva rău întregii ortodoxii și creștinismului în general. Dacă nu cumva e imoral ca tocmai acum, când România se zdruncină din toate încheieturile, să lovesc în singura forță organizată a identității naționale, îngroșând rândurile celor care, lovind în biserică, urmăresc distrugerea credinței ortodoxe. Se prea poate să greșesc făcând aceasta. Dar nu cred că trebuie lăsate nesemnalate tocmai derapajele trădătoare ale instituției care ar trebui să fie gardianul credinței și identității naționale. Am semnalat câteva, de-a lungul timpului, și o voi mai face. Abordarea trebuie făcută, cred, în același spirit în care abordăm derapajele instituțiilor emblematice ale statului român (președinție, parlament, guvern, justiție) și, în prelungirea acestora (și la „concurență” cu biserica), ale presei. Adică nu cred că, dacă tăcem când vedem să suntem furați, vânduți, trădați sau mințiți de cei pe care-i plătim să ne apere, vulneralizăm statul roman. Așa și în cazul BOR, deși aici e vorba de siguranța spirituală, nu de cea economică. Cu atât mai mult! Când faptele ierarhilor sunt în flagrantă antiteză cu învățătura ortodoxă – și chiar cu cea creștină în general! – iar slujitorii de rând ai bisericii (unii) le și întăresc, cu drăcească smerenie (ca să nu-și piardă parohiile), atunci noi, „turma”, suntem îndreptățiți să ducem singuri credința mai departe, până când biserica se va trezi.
În ceea ce numim abatere de la credință, în Biserica Ortodoxă Română există, la nivel de ierarhi, o tristă continuitate. Aproape o tradiție. E timpul ca această „tradiție” să înceteze. Noi nu facem decât să o semnalăm.
Miron Manega
Nimeni până acum nu a încercat o abordare corectă a atitudinii primului patriarh al Bisericii Ortodoxe din România după Marea Unire de la 1918. Vă prezentăm succint evoluţia sa.
Născut la 1868 în Topliţa, judeţul Harghita, și-a făcut studiile teologice la Sibiu, iar cele filologice la Budapesta. Din anul 1910 a fost ales episcop de Caransebeş. Din această postură, în anul 1919, viitorul patriarh a trimis o pastorală în Episcopie prin care blestema trupele române eliberatoare care au intrat în Transilvania pe urmele comuniştilor unguri. Cunoaştem acest amănunt dintr-o emisiune Tv la Antena 1 din 2006 unde, cu prilejul aniversării Zilei Naţionale, a fost invitat şi regretatul Octavian Paler. Dezamăgit de starea naţiunii române, el a afirmat că a găsit în arhive respectiva scrisoare pastorală semnată de episcopul Miron Cristea.
După Marea Unire de la 1918, episcopul de Caransebeş va fi ales mitropolit primat al B.O.R. între anii 1920-1925. Din anul 1925 se recunoaşte oficial autonomia Bisericii Ortodoxe Române şi organizarea la nivel de conducere sinodală în Patriarhie. Astfel Miron Cristea devine Patriarh al B.O.R. şi rămâne în funcţie până în anul 1939, când moare.
Din iulie 1927, după moartea regelui Ferdinand, patriarhul Miron devine membru al regenţei regelui minor Mihai. Practic regenţa era un consiliu care conducea ţara.
Regretabil este faptul că acest patriarh a acceptat, în 11 februarie 1938, să devină Prim-ministru al Guvernului României. Astfel acest episcop (căci patriarhatul era doar o funcţie onorifică), a încălcat canoanele Ortodoxiei. B.O.R. este considerată Biserică Ortodoxă şi pentru că respectă canoanele promulgate de Sfinţii Apostoli şi de Sfinţii Părinţi ai celor 7 sinoade ecumenice. Iată conţinutul canonului 81 apostolic: „Am zis că nu se cuvine ca episcopul sau presbiterul să se pogoare pe sine în ocârmuiri obşteşti (publice), ci să se hărăzească nevoilor bisericeşti. Deci ori să se supună a nu face aceasta, ori să se caterisească, căci, după povăţuirea Domnească, nimeni nu poate sluji la doi domni” (Matei 6,24).
Rușinos pentru Biserica Ortodoxă Română este faptul că numirea patriarhului Miron Cristea în funcţia de prim ministru, a fost făcută de regele dictator Carol al II-lea, care a dat o lovitură de stat în România. Adică a fost abrogată Constituţia, au fost dizolvate partidele politice şi au fost interzise toate activităţile politice. Lovitura de stat a fost dată cu binecuvântarea şi cu participarea directă şi personală a patriarhului B.O.R., care era simultan şi prim-ministru.
La 16 februarie 1938, Iuliu Maniu adresează Patriarhului ortodox Miron Cristea o scrisoare de dezaprobare a gestului de participare la dictatura regală instaurată: „Se săvârşeşte o lovitură de stat, în urma căreia vor fi distruse valori sufleteşti, poate vieţi omeneşti, şi-mi cuprinde sufletul o adîncă tristeţe, că această schimbare de lucruri se întâmplă cu protecţia Patriarhului României […]. O dictatură care nu este pusă în serviciul unei idei mari, generoase, şi nu se întemeiază pe un curent popular, ci serveşte un cerc de interese condamnabil şi stări profund imorale, este dinainte condamnată şi nu este permis să îngroape sub ruinele ei şi cea mai înaltă autoritate bisericească”…
Cuvinte profetice ale lui Iuliu Maniu. După două luni de la scrierea lor, la 17 aprilie, Corneliu Codreanu a fost arestat abuziv. Tot atunci au fost arestaţi sute de legionari din toată ţara. Practic, toată conducerea Mişcării a fost închisă în lagărele de concentrare de la Tismana, Dragomirna, Miercurea Ciuc. Printre ei se afla şi prof. Nae Ionescu şi istoricul religiilor Mircea Eliade, simpatizant al Mişcării Legionare. Peste 9 luni de la aceleaşi cuvinte ale lui Maniu, sub acelaşi prim-ministru Miron Cristea, are loc uciderea şefului Mişcării Legionare, Corneliu Codreanu împreună cu 13 legionari, în noaptea de 29-30 noiembrie 1938.
Acest patriarh al B.O.R., în 24 aprilie 1938, de sărbătoarea Învierii, în faţa a 60 de preoţi veniţi să-i transmită salutul creştin Hristos a înviat!, a rostit, referindu-se la Corneliu Codreanu, care era deja arestat: „Un om în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge românesc, vrea să dea foc ţării. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul”. Era anunţarea sentinţei la moarte dată de un episcop creştin orthodox, care era chiar conducătorul Bisericii Ortodoxe Române. Regretabil pentru românii ortodocşi.
În „Însemnările de la Jilava” (19 aprilie – 19 iunie 1938, cu câteva luni înainte de a fi asainat, Corneliu Zelea Codreanu nota: „Nu ştiu dacă ar trebui să numesc astfel discursul către tineret al Patriarhului Miron Cristea, în care acesta condamna în cuvinte grele Mişcarea Legionară a tineretului. Biserica ortodoxă ia atitudine făţiş ostilă tinerimii româneşti […].
Să lupţi pentru Biserica Patriei tale, la marginea lumei creştine. Focul care arde bisericile de alături, îşi întinde para până la noi.
Luptăm, jertfim, cădem, ne ţâşneşte sângele din piepturi, să ne apărăm bisericile… şi Biserica ne condamnă ca periculoşi Neamului, ca rătăciţi, ca străini de Neam. Ce tragedie în sufletele noastre!
Un mic exemplu, pentru a prinde nuanţa acestei tragedii. Un copil care nu şi-a văzut de mult tatăl său, se repede la el să-l îmbrăţişeze. Când copilul se apropie, tatăl îl priveşte rece şi-l loveşte cu palma peste gură, scoţându-i doi dinţi. Nu vă puteţi imagina sdruncinul sufletesc, tragedia din sufletul copilului, în faţa acestei neaşteptate lovituri. Desamăgirea, ruşinea, durerea fizică, răspunsul la cea mai curată dragoste, durerea morală, nu ştii care mai mult, dar toate la un loc strivesc o inimă de copil.
Biserica părintească. Biserica străbună ne loveşte. Patriarhul e şi Prim-ministru, în numele căruia se fac toate, de la care ne vin în fiecare zi atâtea chinuri.
Doamne, Doamne, ce tragedie! Şi la ce chinuri ne pui sărmanul suflet. Ce frământare în piepturile a zeci de mii de tineri, ţărani, muncitori, studenţi!” (Corneliu Zelea Codreanu – „Însemnări de la Jilava -19 aprilie – 19 iunie 1938”)
Iată cuvintele rostite ulterior de patriarhul Miron Cristea către Bahman, secretarul regelui Carol: „Desigur, este regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; dar nu putem uita că cei care au murit erau asasini şi criminali […] care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva indivizi care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în balanţă, dacă ţinem seama de liniştea ţării”. (Paul D. Quinlan, op.cit. în Gabriel Constantinescu, Şah la rege).
Ioan Ianolide, tânăr legionar din Frăţiile de Cruce, condamnat pe timpul lui Antonescu în anul 1941, care a ieşit din închisoare în anul 1964, (desi nu a folosit arme, nu a complotat împotriva nimănui, nu a omorât pe nimeni, nu a agresat pe nimeni, nu a adus înjurii numănui, fiind condamnat fără să fi săvârşit vreo faptă ilegală, în afară de aceea că a activat într-o Frăţie de Cruce legionară), scria, ăn cartea sa, „Întoarcerea la Hristos”: „Nu ne-a sprijinit nimeni. Clerul nostru cel înalt nu ne-a ajutat, putem zice că nu şi-a îndeplinit misiunea apostolică, ci a făcut politica nedemnă a compromisului şi dezertării. Şi întrucât poporul a intuit dreptatea noastră, am fost cu furie calomniaţi şi rupţi de masele populare, atât de către burghezi., cât şi de către comunişti. Ne-au urât toţi – dar nu pe noi ne urau, ci pe Hristos pe care Îl mărturiseam”.
Sursă: Vasilică Militaru, „Credința Neamului Românesc”, Editura Vicovia, 2010 (extrase)
3,423 total views, 6 views today
Încă o PROBĂ a faptului că Patriarhul Miron Cristea a fost coautor al asasinării lui Corneliu Codreanu. Iată cum a pregătit Carol al II lea împreună cu patriarhul prim-ministru Miron Cristea introducerea pedepsei cu moartea doar timp de un an.
În ziua de 24 mai 1938 regele consemna în caietul său de Însemnări zilnice: “În şedinţa Consiliului de Miniştri s-a hotărât punerea în aplicare pe timp de un an a articolului din Constituţie ce prevede pedeapsa cu moartea … Această măsură a fost luată în Consiliul de Miniştri, de sub preşedinţia lui Gh.Argeşanu, ca să nu puie faţa bisericească a patriarhului într-o postură dificilă. ÎPS Miron Cristea NU ESTE CONTRA MĂSURII, dar, fiind capul Bisericii, nu poate iscăli această hotărâre.”
Nu este „contra” nu inseamna ca este „pentru”, monser!
Si este o insemnare personala care poate fi o parere, o deducere… ceva implicit si nicidecum explicit, ca asa s-ar fi pronuntat Patriarhul.
Contra ești tu. Ai distrus blogul Ion Coja și Incorect Politic și acum te-ai băgat pe Certitudinea. Marș de-aici, javră!
Comentariul dezvaluie cum si-a impus Regele vointa, cu diplomatie evitand sa-l implice pe Patriarh, „să nu puie faţa bisericească a patriarhului într-o postură dificilă”
Unde scrie ce a zis si ce a facut altceva Patriarhul in afara de ce aflam, ca NU A PARTICIPAT cand s-a luat hotararea?
Citim acelasi text???
Comentariul dezvăluie că comentatorul gheorghe este căcaco.
Se vehiculează, fără o cercetare ştiinţifică riguroasă la surse, precum arhivele, o foarte probabilă VINĂ FALSĂ, chiar evidentă cercetătorului critic, a patriarhului Bisericii ortodoxe din 1938, Miron Cristea, în lipsa unor probe reale (neverificându-se documentele autentice existente) sau credibile, fiind vorba mai ales, ca „probe”, de declaraţiile interesate făcute chiar de criminalii carlişti – care oricum au spus altceva decât se vehiculează la mâna a şaptea, că patriarhul Cristea pre-binecuvântase sau aprobase (în prealabil) asasinarea Căpitanului legionarilor, Corneliu Zelea Codreanu?
*
De la greşeala patriarhului de a fi girat regimul carlist acceptând să guverneze ţara ca premier formal al unui „guvern consultativ“ al lui Carol II (aşa a fost numit acel guvern, drept „consultativ“) până la binecuvântarea unui asasinat este o distanţă enormă, fiind de-a dreptul o crimă morală să pui egal între ele, mai ales că mitul a fost construit fără probe acceptabile ca admisibile unei judecăţi corecte, procedurale şi drepte.
*
Ştiţi cum s-a ajuns la această poveste rostogolită fără verificări?
Care sunt sursele reale ale mitului convenabil duşmanilor şi ai Mişcării Legionare şi ai Bisericii?
Se scrie în articolul din Certitudinea ceva care a fost, după indiciile existente, fabricat şi, de nepermis, neverificat la sursele autentice, ci preluat, inclusiv prin suspecte adăugiri, în anii 1990 din lucrarea din exil a teologului Gh. Racoveanu, „Mişcarea Legionară şi Biserica“ (Roma, 1972), nelegionar dar adept al marelui profesor naţionalist Nae Ionescu. (O foarte instructivă carte, „Mişcarea Legionară şi Biserica“, în care, chiar dacă există şi unele greşeli îndreptate sau demontate în prefaţă de editorul ei din anii 70, comandantul legionar Constantin Papanace, un apropiat al lui Zelea Codreanu înainte de asasinarea acestuia de către Carol II, se demonstrează că Zelea Codreanu nu s-a abătut de la credinţa creştin ortodoxă şi nu a creat vreo altă credinţă „a neamului“, cum ar vrea unii să demonstreze, şi se explică cum în creştinism „murdărirea mâinilor“ de sânge nu este un neapărat un păcat capital, referindu-se la nevoia creştinului de a ucide pentru a se apară, ceea ce ar fi fost şi „crimele legionare“, o „murdărire a mâinilor“, ca şi faptele unor eroi din trecut precum Ştefan cel Mare).
*
Papanace s-a purtat onorabil relatând un episod despre Nicolae Iorga de care Mişcarea şi Racoveanu nu avuseseră cunoştinţă, şi pune acest fapt în prefaţa cărţii acestuia, „Mişcarea Legionară şi Biserica“, spunând că de s-ar fi ştiut de atitudinea lui Iorga, poate nu ar mai fi fost asasinat la rândul său. Relatarea:
„În dimineaţa imediat următoare odioasei executări a şefului mişcării şi a camarazilor săi, verde la faţă şi tremurând, s-a înfăţişat Armand Călinescu la casa în care locuia Nicolae Iorga, în Şoseaua Bonaparte, şi a cerut să vorbească cu profesorul. Prin servitoarea care îi transmitea această dorinţă, acesta, în culmea indignării, a trimis următorul răspuns tăios: «Nu stau de vorbă cu asasinii!»“
Papanace se întreabă de ce nu l-a denunţat Iorga şi public pe A. Călinescu drept asasin, după ce şi-a dat seama că a fost folosit de ticăloşi împotriva lui Codreanu. „Să-l fi şantajat Armand Călinescu – scria Papanace despre Iorga – cu vreun alt «îndemn la asasinat» mai puţin alegoric, cu care îl avea la mână? Sau şantaje de altă natură?“
Totuşi, Iorga denunţase asasinatul şi public, în felul său, tot atunci, care să deranjeze cât mai puţin puterea criminală a ţării. O spune tot Papanace, preluând informaţia: „În dimineaţa următoare nopţii în care a fost asasinat Corneliu Zelea Codreanu, membrii Academiei Române se găseau întruniţi în sala cea mare a Academiei într-o şedinţă obişnuită. Printre cei din urmă sosiţi a fost profesorul Gh. Ionescu Şişeşti. Aducea vestea monstruosului asasinat, relatându-l cu informaţiile pe care le avea [că au fost împuşcaţi pe când încercau să evadeze, varianta oficială, singura existentă atunci – notă CDN]. Toţi membrii tăceau consternaţi. Numai Iorga a răspuns: «Da, dar s-a procedat foarte stângaci».“
Lui Papanace i se părea că, prin aceste vorbe, Iorga nu şi-a manifestat regretul pentru moartea legionarilor în frunte cu Căpitanul lor, aşa cum ar fi trebuit. Dar spunând că s-a „procedat“, chiar „stângaci“, Iorga tocmai spuse Academiei că a fost un asasinat şi nu o împuşcare ca fugă de sub escortă.
*
Articolul din Certitudinea reproduce mitul (care nu e un fapt dovedit ca atare prin cercetarea conţinutului Pastoralei patriarhului din acel an, 1938) că în 24 aprilie 1938, de Înviere, în faţa a 60 de preoţi, patriarhul ar fi făcut prin pastorala sa o aluzie la necesitatea ca Zelea Codreanu să moară, spunând „mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul”. Aceasta ar fi fost o „sentinţă“ contra Căpitanului, se spune în articol şi în sursa sa.
Memoria legionarilor aflaţi în lagărele din Germania şi în exil după război nu e o probă solidă, mai ales că ea fost înflăcărată de zvonurile intenţionat lansate de criminala camarilă carlistă, tot în acea vreme, cum că patriarhul nu ar fi regretat moartea Capitanului, deşi camarila era făptaşa asasinatului şi de la bun început a premeditat să se folosească de patriarh ca de un paravan şi să arunce apoi pe acesta răspunderea faptelor ei, mai ales că şi acesta, la rândul lui „antisemit“ şi anti-mason, a murit suspect de repede şi el, în urma unei rapide „boli“ (!?).
*
Cum de nu se verifică că ar fi predicat acele vorbe patriarhul Miron Cristea, de „sentinţă“ la moarte, prin volumul său „Pastorale, predici şi cuvântări (vol. I-VI, Bucureşti, 1923-1939)“? De aceea nu se citează din sursa aceasta, corectă?
*
Având în vedere manipulările epocii şi cele imediat ulterior acesteia, promovate de criminalii Carol II, rege, Armand Călinescu, ministru de Interne, şi de secretarul regelui, Eugeniu Buhman (Bahman), ca şi supărarea firească a legionarilor pe Biserică, de la care aşteptase sprijin, nu ca patriarhul să se lase folosit de rege, trebuia verificat (acum se poate face, dar doar se rostogolesc vechi poveşti plăcute învrăjbirii) şi fondul „Cristea Miron“ – inventarul 1662 de la Arhivele Naţionale, unde sunt transcrise şi pastoralele (care mai sunt şi în unele biblioteci publice) şi jurnale personale detaliate ale secretarului patriarhului Cristea şi alte documente, precum corespondenţa patriarhului cu regele etc. (a se vedea „Cristea Miron. 1886-1975. Inv. 1662“ pe arhivelenationalero).
*
În 1997, povestea „binecuvântării“ asasinării lui Codreanu (pusă între ghilimele, nu ca în Certitudinea acum – fără ghilimele -, ca şi cum chiar ar fi existat o binecuvântare ritualică) apare în revista „Puncte Cardinale“ în numărul 11/83, din noiembrie (anul VII), revistă condusă de Gabriel Constantinescu (fost deţinut politic anticomunist nelegionar în epoca mişcării, dar legionar în gândire ulterior) şi Răzvan Codrescu (Adolf Marian Vasile), dar faţă de cartea sursă a lui Gh. Racoveanu, „Mişcarea Legionară şi Biserica“, se mai inserează o propoziţie în pretinsele vorbe (imaginare!?) din pastorala patriarhului din 1938, astfel: „Un om în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge românesc, vrea să dea foc ţării. Apoi, mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul“.
Istoria e reprodusă şi în cartea lui Răzvan Codrescu, „În căutarea legiunii pierdute“ şi în cartea lui Gabriel Constantinescu, „Şah la rege“ (la rândul ei, ultima, sursă principală pentru articolul din Certitudinea, cu toate eventualele erori).
*
În sursa iniţială însă (cartea lui Racoveanu din 1972, pagina 50) apărea doar „mai bine să moară unul pentru popor, decât să piară poporul pentru unul“.
Evident în 1997 au fost lipite două propoziţii spuse probabil în ocazii diferite de patriarh, aproximative ca şi conţinut, iar propoziţia „Un om în ale cărui vine nu curge nici un strop de sânge românesc, vrea să dea foc ţării“ i se potrivea mai degrabă lui Carol al II-lea (un neromân) decât lui Codreanu (care era român, totuşi, orice alte speculaţii s-ar face).
Memoria joacă feste spre deosebire de documente, de aceea reproducerile din memorie sunt aproximative.
Răzvan Codrescu susţinea că patriarhul l-ar fi parafrazat pe Caiafa (Ioan 18, 24), dar acest pasaj bibilic seamănă cu versul din Evanghelia după Matei „mai de folos îţi este să piară unul din mădularele tale, decât tot trupul să fie aruncat în gheenă“ (capitolul 5, v.29). Memoria joacă feste când este supusă presiunii manipulării.
*
Iar dovada manipulărilor este chiar sursa ce a generat pasajul citat indirect în Certitudinea (după obscurul Paul D. Quinlan), cum că Bahman, secretarul regelui Carol II ar fi spus că, după moartea Căpitanului legionar, că patriarhul iar fi declarat lui că „Desigur, este regretabil că se pot petrece asemenea evenimente; dar nu putem uita că cei care au murit erau asasini şi criminali […] care au provocat multe necazuri. Eliminarea câtorva indivizi care n-au respectat legea nu trebuie să tragă prea tare în balanţă, dacă ţinem seama de liniştea ţării”.
Secretarul regelui făcea partea din conspiraţia regală şi în tot jurnalul său (sursă primară necercetată de Răzvan Codrescu şi Gabriel Constantinescu sau alţii) se vede cum minte permanent în favoarea stăpânului său Carol II.
Nici numele nu i l-au dat corect secretarului carlist, care era un politician veros cu origini cosmopolite (posibil chiar şi iudaice, clandestine, conform anumitor indicii), care a ţinut culisele şi secretele camarilei regale sub trei regi, ultima dată, fatal şi lui, sub regele Carol al II-lea. Este vorba de Eugeniu Buhman, care, când şi-a expus denunţul, ura evident Mişcarea Legionară (ce îl alungase de la ciolanul regal dimpreună cu Carol II) şi care, pretinzându-se cu ascendenţi „catolici“ şi „protestanţi“, nu prea iubea nici Biserica Ortodoxă Română, reprezentată de patriarhul Miron Cristea.
Căci susţinerea suspectă că patriarhul ar fi aprobat asasinarea lui Corneliu Zelea Codreanu, făcută după moartea patriarhului, vine din vorbele răspândite de Buhman şi inserate şi în „jurnalul“ de memorii partinic şi manipulator al lui (E. Buhman / E. Bahman / E. Bachman / Buchmann), secretarul personal al lui Carol al II-lea, care a încercat pe orice cale să justifice faptele criminale ale lui Carol, sau să le dezmintă, prezentându-l pe acesta, pe regele desfrânat şi corupt, tot fals, ca pe un adevărat înger.
Bahman ar fi spus orice, mai ales minciuni, ca să justifice asasinarea legionarilor, care îi deconspiraseră şi afacerile sale personale de corupţie, făcute pe seama statului român (în ziarul legionar Porunca Vremii din 2.11.1940 a apărut articolul „O afacere cu mărci poştale. Cum a fost frustrat Statul, anual, cu zeci de milioane“, unde se arată că E. Buhman a traficat aproape 20 de ani mărcile poştale pe seama statului român, făcându-şi astfel o avere de câteva sute de milioane de lei).
*
Ca premier, patriarhul Miron Cristea a menţinut măsurile „antisemite“ ale guvernului anterior, prezidat de „fascistul“ Octavian Goga, precum Decretul 169 din 21 ianuarie 1938 privind revizuirea cetățeniei, în virtutea căruia trebuia ca „evreii cetățeni români să-și dovedească cu acte dreptul la cetățenie“, în conformitate cu legea din 25 februarie 1924. În baza acestui decret, 225.222 de iudei (36,50% din masa lor din România) și-au pierdut cetăţenia în timpul guvernării patriarhului Cristea. Guvernul Goga-Cuza se menținuse la putere doar 44 de zile, dar patriarhul a aplicat legea, „conform propriei sale viziuni antisemite, militând pentru alungarea evreilor din România“ zic azi activiştii iudeo-sionişti precum Radu Ioanid. Într-un articol al vremii, semnat de Miron Cristea, acesta scria că „a nu reacționa împotriva evreilor înseamnă a ne duce de vii la pieire”.
*
Eugeniu Buhman al lui Carol al II-lea era un duşman al mişcării legionare, ca şi regele.
Avea toate motivele, şi caracterul necesar, să mintă, ca să-l mânjească şi pe patriarhul ortodox, ţap ispăşitor programat de către asasini încă de când a fost numit prim-ministru al României, dar mai ales ca să denigreze mişcarea legionară.
*
Eugeniu Arthur Buhman, ca secretar particular al regelui criminal Carol II, publicându-şi jurnalul de memorii construit pe ani („Patru decenii în serviciul Casei Regale a României, memorii 1898-1940“), după fuga din România împreună cu Carol II, în urma abdicării forţate din 6 septembrie 1940 a regelui criminal, fugărit de legionari, făcea încă politică, de fapt, când pretindea că patriarhul Miron i-ar fi spus lui ulterior, în particular, că e bine că au fost ucişi Zelea Codreanu şi camarazii lui legionarii. (Că „informaţia“ cum că patriarhul Miron ar fi fost de acord cu asasinatele, a plecat de la acest Buhman, se vede chiar din cartea lui Paul D. Quinlan, „Regele Playboy…“, deşi cei dedicaţi atacării sau compromiterii Bisericii au obiceiul să elimine acest „detaliu“, sursa partizană şi politicianist duşmănoasă a „informaţiei“.)
*
„Memoriile“ politicienilor secolelor XVIII-XX au fost nu o dată şi un mijloc al ascunderii sau justificării crimelor lor în faţa posterităţii.
Iar patriarhul Miron Cristea era mort din martie 1939, dinainte deci ca Buhman să fugă cu Carol II din România şi să îşi publice pretinsele memorii, aşa că nu mai avea cum să dezmintă cele ce i se puneau pe suflet, din interes de imagine pentru regele imoral, de către secretarul său.
Textual, Buhman, care era de partea lui Carol al II-lea şi pentru întoarcerea acestuia pe tron, a scris despre împrejurarea asasinării şefilor legionari în frunte cu Corneliu Zelea Codreanu, de către guvernanţi, la capitolul „memoriilor“ sale pentru anul 1938, astfel:
„Regele este cât se poate de impresionat. Aici circulă acuma fel de fel de svonuri și comentarii relative la cele de mai sus, care de care mai lipsite de temei. Nu pomenesc decât pe cel mai grav care susţine că faptul s’ar fi petrecut cu aprobarea tacită a Regelui. Eu nu pot să cred asta, pentru că cunosc pe suveran ca pe un om milos şi blând. În decursul lungilor ani ce i-am petrecut în aproprierea sa, am avut multe prilejuri să constat că firea lui se împotriveşte acţiunilor de violenţă. Iată însă şi părerea Patriarhului Miron Cristea, exprimată într-o convorbire ce am avut-o cu Înaltul Prelat, două sau trei zile după publicarea comunicatului Parchetului militar: «Fireşte», mi-a spus el, «regretăm cu toţii întâmplări de asemenea natură, nu putem însă ocoli adevărul că cei osândiţi de justiţia militară au fost nişte asasini, că conducerea legionară a provocat adânci şi grele turburări şi că dispariţia câtorva elemente cari s’au scos singuri din lege nu poate câtări prea mult atunci când este vorba de liniştea unei ţări întregi!»“
Şi tocmai din cauza spuselor acestui Buhman despre pretinsa aprobare dată de patriarhul Miron (ştiută numai de el, de Buhman, iniţial, în secret, chipurile), unii au început să se gândească la ce spusese de fapt patriarhul în public, astfel încât să se confirme o asemenea „faptă“ a sa. Şi au dedus discutabil că unele vorbe ale patriarhului, din ziua de paşti a anului 1938, ar confirma „dezvăluirea“ făcută de evreu.
Se putea să se fi referit patriarhul Miron prin vreo aluzie la asasinarea lui Zelea Codreanu, care avea să aibă loc peste 7 luni de zile? Nu e asta doar impresia unora care au vrut să caute o confirmare ispitiţi de vorbele iudei Buhman?
Mai ales că Armand Călinescu şi ceilalţi conspiratorii criminali nu aveau deloc nevoie să îl anunţe de planurile lor pe patriarh în nici o calitate a acestuia, dimpotrivă, acţionând în maxim secret.
Nu a fost patriarhul Miron Cristea doar un premier de paie, rol în care a căzut din mândrie omenească, fiind astfel folosit doar ca paravan, chiar pentru a-şi arunca apoi făptaşii crimele pe Biserică?
Nu-şi pune nimeni întrebarea cum de a reuşit o minte „evreiască“ (Bahman) să dezbine legionarii cu Biserica?
*
Numele secretarului lui Carol II care a pus în circulaţie parşiv (cum îi era caracterul) vinovăţia Bisericii faţă de mişcarea legionară este mai bine cunoscut ca Eugeniu Buhman din Iaşi., iar „memoriile“ lui sunt publicate sub numele „Patru decenii în serviciul Casei Regale a României“.
El venea din comunitatea de evrei de la Iaşi, deşi se dădea „alsacian“ de origine, „fără a indica deloc prin aceasta o origine germană“, zic istoricii, ci cosmopolită, dându-se cameleonic drept catolic, în loc de evreu, deşi alsacienii sunt protestanţi. Unii Buhmani s-au dat creştini pentru ca să beneficieze de încetăţenirea ca români din 1858.
În 1939 mai aveam un Ghetl Buhman, şef al secţiei culturale al comunităţii evreieşti din Iaşi.
Iar în Basarabia aveam ca membri în „Partidul Comunist din România“ foarte mulţi evrei, printre care şi pe un Buhman Lazar Abramovici.
Patriarhul Miron Cristea e semnatarul Osândirii de către Sfântul Sinod a masoneriei, inclusiv ca instrument al evreilor a masoneriei (a se vedea punctul 3 al Osândirii).
Actul de Osândire:
1. Biserica osândește Francmasoneria ca doctrină, ca organizație și ca metodă de lucru ocultă și în special pentru următoarele motive:
Francmasoneria învață pe adepții ei să renunțe la orice credință și adevăr revelat de Dumnezeu, îndemnându-i să admită numai ceea ce descoperă cu rațiunea lor. Ea propagă astfel necredința și lupta împotriva creștinismului ale cărui învățături sunt revelate de Dumnezeu. Vânând pe cât mai mulți intelectuali să și-i facă membri și obișnuindu-i pe aceștia să renunțe la credința creștină, Francmasoneria îi rupe de la Biserică, și având în vedere influența însemnată ce o au intelectualii asupra poporului, e de așteptat ca necredința să se întindă asupra unor cercuri tot mai largi. În fața propagandei anticreștine a acestei organizații, Biserica trebuie să răspundă cu o contrapropagandă.
2.Francmasoneria propagă o concepție despre lume panteist-naturalistă, reprobând ideea unui Dumnezeu personal deosebit de lume și ideea omului ca persoană, deosebită, destinat nemuririi.
3.Din raționalismul și naturalismul său, Francmasoneria deduce în mod consecvent o morala pur laică, un învățământ laic, reprobând orice principiu moral „heteronom” și orice educație ce rezultă din credința religioasă și din destinația omului la o viață spirituală eternă. Materialismul și oportunismul cel cras în toate acțiunile omului, este concluzia necesară din premisele Francmasoneriei.
4.În lojile francmasone se adună la un loc evreii și creștinii și Francmasoneria susține că numai cei ce se adună în lojile ei cunosc adevărul și se înalță deasupra celorlalți oameni. Aceasta însemnează că creștinismul nu dă nici un avantaj în ce privește cunoașterea adevărului și dobândirea mântuirii membrilor săi. Biserica nu poate privi impasibilă cum tocmai dușmanii de moarte ai lui Hristos să fie considerați într-o situație superioară creștinilor din punct de vedere al cunoașterii adevărurilor celor mai înalte și al mântuirii.
5.Francmasoneria practică un cult asemănător celui al misterelor precreștine. Chiar dacă unii adepți nu dau nici o însemnătate acestui cult se vor găsi multe spirite mai naive asupra cărora acest cult să exercite o oarecare forță quasi-religioasă. În orice caz prin acest cult Francmasoneria vrea să se substitue oricărei alte religii, deci și creștinismului. În afară de motivele acestea de ordin religios Biserica mai are în considerare și motive de ordin social când întreprinde acțiunea sa contra Francmasoneriei.
6.Francmasoneria este un ferment de continuă și subversivă subminare a ordinei sociale prin aceea că își face din funcționarii Statului, din ofițeri, unelte subordonate altei autorități pământești decât aceleia care reprezintă ordinea stabilită vizibil. Îi face unelte în mâna unor factori neștiuți încă nici de ei, având să lupte pentru idei și scopuri politice ce nu le cunosc. E o luptă nesinceră, pe la spate; niciodată nu există siguranță în viața Statului și în ordinea stabilită. E o luptă ce ia în sprijinul ei minciuna și întunerecul. Împotriva jurământului creștinesc pe care acei functionari l-au prestat Statului, ei dau un jurământ păgânesc.
7.Francmasoneria luptă împotriva legii naturale, voite de Dumnezeu, conform căreia omenirea e compusă din natiuni. Biserica Ortodoxă care a cultivat totdeauna specificul spiritual al națiunilor și le-a ajutat să-și dobândească libertatea și să-și mențină ființa primejduită de asupritori, nu admite această luptă pentru exterminarea varietății spirituale din sânul omenirii.
Măsurile cele mai eficace ce are să le ia Biserica împotriva acestui dușman al lui Dumnezeu, al ordinei social-morale și al națiunei, sunt următoarele:
1.O acțiune persistentă publicistică și orală de demascare a scopurilor și a activității nefaste a acestei organizatii;
2.Îndemnarea intelectualilor români, care se dovedesc a face parte din loji, să le părăsească. În caz contrar, «Frăția Ortodoxă Română» extinsă pe toată țara va fi îndemnată să izoleze pe cei ce preferă să rămână în loji.
Biserica le va refuza la moarte slujba înmormântării, în caz că până atunci nu se căiesc.
De asemenea, le va refuza prezența ca membri în corporațiile bisericești.
3. Preoțimea va învăța poporul ce scopuri urmărește acela care e francmason și-l va sfătui să se ferească și să nu dea votul candidaților ce aparțin lojilor.
4. Sf. Sinod acompaniat de toate corporațiunile bisericești și asociațiile religioase se va strădui să convingă Guvernul și Corpurile legiuitoare să aducă o lege pentru desființarea acestei organizații oculte. În caz că Guvernul nu o va face, Sfântul Sinod se va îngriji să fie adusă o astfel de lege din inițiativa parlamentară.
Președinte, (ss) Miron [Cristea] – Secretar, (ss) – Galaction Craioveanu
Actul de osândire al francmasoneriei din anul 1937 întărește loialitatea lui Miron Cristea în raport cu regele Carol al II lea. Să nu uităm că regele era de mult timp împotriva francamasoneriei care-i uzurpa puterea, acceptând (până la complot) asasinarea prim-ministrului francmason I.G. Duca în 29 decembrie 1933. Aceasta Actul lui Miron cristea explică încrederea dobândită în fata regelui Carol al II lea, răsplătită prin nominalizarea ca Prim ministru la începutul anului urmâtor. Încurcate mai
sunt căile patriarhale!
Nu se pot lua drept „probă” nici acele „Însemnări zilnice“ ticluite înadins (false), ca alibi, ale criminalului principal, regele Carol II, asasinul secondat de Armand Călinescu.
Iar Zelea Codreanu nu a fost condamnat la moarte, ci asasinat în mod criminal, nelegal.
Este ca şi când ai crede urletele lupilor cu boturile pline de sânge proaspăt (Carol II, Armand Călinescu, Eugeniu Buhman) că Păstorul, mort şi el, a mâncat celelalte oi.
„Agentura Mossadului” nu are absolut nici o legătura cu decenţa şi obiectivitatea de a se vedea că sunt înaintate aici ca „probe” tocmai vorbele criminalilor, că sunt căutate cu obstinaţie „probe” care doar să „demoleze“ Biserica, deşi probele reale, neapelate, sunt la îndemână, în prezent, precum în volumul Miron Cristea „Pastorale, predici şi cuvântări” (vol. IV – VI, Bucureşti, 1938 – 1939), iar la Arhivele Nationale stă necercetat fondul „Cristea Miron. 1886-1975. Inv. 1662“. Apoi dacă se apela sursa originală a defăimării patriarhului (privind falsa „binecuvântare“) de către secretarul E. Buhman (în loc să fie citat la mâna a 4-a), se ajungea la lucrarea acestuia de memorii, intitulată „Patru decenii în serviciul Casei Regale a României, memorii 1898-1940“ (care poate fi găsită integral pe Internet) şi se vedea că acest Buhman a fost, în general, un mare mincinos (deşi la epoca lui mai putea înşela pe careva), făcând chiar propagandă partinitoare stăpânului său, Carol II. Se putea afla şi că Buhman era un duşman al Mişcării Legionare şi avea, ca atare, şi mai multe motive să fie părtaş la conspiraţie, nefiind un martor obiectiv.
În domeniul afacerilor recente ale serviciilor secrete străine în România, cercetarea se face cu totul altfel (sursele nici nu se pot dezvălui întotdeauna, iar adesea experienţele personale tin loc de acte/documente), dar şi aici trebuie foarte mult echilibru şi obiectivitate, nu ceea ce fac unii, fabulând bolnav.
(I-am zis, de exemplu, confidenţial, unui alt „colaborator Certitudinea“ – D.C.I. -, care minte că eu l-am căutat pe el vreodată, că am fost în Israel, la Nazaret, unde am vizitat biserica care s-a ridicat peste casa unde a trăit Iisus copil, dar acest „colaborator“ a răspândit „informaţia“ că i-am spus că am fost la Ierusalim, unde, e „convins“ el, am fost instruit de către Mossad. În realitate fusesem luat de echipa de fotbal FC Naţional, din Bucureşti, cu avionul închiriat de ea până la Tel Aviv şi de acolo cu autocarul până la Haifa, pentru a participa ca spectator-suporter la meciul FC Naţional şi Hapoel Haifa desfăşurat în 20 iunie 1998, scor 3:1 în favoarea noastră. Am fost toţi – jucători, echipa tehnică, reprezentantul TVR şi suporteri – permanent nedespărţiţi, inclusiv la Hotel, comentatorul sportiv al TVR, Graur, a filmat totul mai tot timpul – filmările fiind în arhiva TVR, accesibile oricui se deplasează la secţia tehnică special destinată publicului, deci nu aveam cum să mă deplasez la vreun sediu al Mossad din Ierusalim, cum a visat „colaboratorul“.
Pe drum spre Haifa eu m-am certat foarte tare cu ghidul israelian Harry, vorbitor de română, eu aproape înjurându-l chiar, cred, iar el plecând din acest motiv, eu şi Graur certându-l pentru că ne dădea false „ghidări“, anti-creştine, batjocorindu-o chiar şi pe Maica Domnului cu aceleaşi vorbe şi minciuni, cu aproximatie, pe care le puneai şi tu pe Inpolitics la adresa Ei şi a creştinismului în august 2022, sub articolul „Fenomen periculos: Ungaria își scoate istoria la lumină, România și-o îngroapă“, pe vremea când te semnai peste tot, comentând cam fără legătură cu articolele, încercând doar să defăimezi Biserica, drept „Vasilică Militaru – Asociația Neamul Românesc“.
După ce am scăpat de Harry şi de programul pe care ni-l făcea, rămânând doar cu şoferul palestinian – ne-am hotărât să ne repezim cu autocarul la Nazaret, căci era aproape de Haifa, ca să ajungem la Biserica Sfântul Iosif, construită pe Casa Sfintei Familii în Nazaret. Acolo eu am vorbit şi cu nişte călugări români aflaţi la o mănăstire grecească din Nazaret. Am fost şi la Iordan, în locul unde s-a botezat Ioan şi la Migdal, locul de obârşie al Mariei Magdalena, aflat pe tărmurile Mării Galileea, unde cu toţi am servit câte un „Peşte al Sfântului Petru“. Totul este pe suprafaţă relativ restrânsă.
O asemenea excursie a devenit într-o minte măcinată de dorinţa de incriminare cu orice preţ a celor pe care îi abordează in mod calculat si viclean, o deplasare a mea la Mossad.)
Recomand tratament urgent.
Cum tu ai comentat despre „Agentura Mossadului”, pe care o vezi unde vrei tu, mai ales când ea nu e acolo, dar comentariul ţi-a fost şters din motive sanitare, tratamentul urgent ţi-e necesar evident ţie!
„Cunoaştem acest amănunt dintr-o emisiune Tv la Antena 1 din 2006 unde, cu prilejul aniversării Zilei Naţionale, a fost invitat şi regretatul Octavian Paler.”
Pentru judecare este obligatorie „ascultarea celeilalte parti”, ceea ce nu se face dar se da verdictul de catre autor si se stabileste titlul articolului.
Nici o indoiala…
„… regele dictator Carol al II-lea, care a dat o lovitură de stat în România. Adică a fost abrogată Constituţia, au fost dizolvate partidele politice şi au fost interzise toate activităţile politice.”
[nici] autorul nu a inteles pana astazi ca aparenta pacii sociale obtinuta prin aplicarea conceptului modern de „democratie” indeparteaza de la intelegerea efectului asupra societatii; divizarea care este indispensabila „puterii” care agita spiritul multelor partide…
In fapt, energiile unui popor nu mai converg sub conducerea unica ci se impiedica una pe alta; daca nu s-ar opune si ar schimba alternativ „directia corabiei”, nu ar mai fi forte diferite ci parti ale aceleiasi vointe, disimulate in partide.
Se vorbeste de „rege” insa nu se dovedeste intelegerea calitatii Monarhului – suveranitatea vie, care isi stapaneste supusii dupa unica sa vointa; ca Regele carol al II-lea nu s-a ridicat la nivelul asteptarilor si dorintelor multora, nu-i poate anula vreun drept, Monarhul stabilind ce reguli sint aplicabile, nicidecum vreun ganditor fara vreo abilitare ori raspundere reala.
„… nu se cuvine ca episcopul sau presbiterul să se pogoare pe sine în ocârmuiri obşteşti (publice), ci să se hărăzească nevoilor bisericeşti…”
Putina Teologie:
„Omul este preot al creaţiei pe baza lucrării obiective a lui Hristos, pentru că el o poate sfinţi prin acţiunea sa, dar, în acelaşi timp, o poate distruge prin neglijenţa sa.
El trebuie să propovăduiască neîncetat pe Hristos, să se jertfească pe sine pentru Hristos, dar să şi împărăţească asupra sa însăşi şi a întregului cosmos.”
In acest context trebuie inteleasa aplicarea canonului, nu privind la functia trecatoare… acuzarea Patriarhului este o „lovitura” in sensul de atac rautacios, nefondat si nicidecum de „presa”,de a dezvalui cine stie ce adevar ascuns!
Octavian Paler rostea ADEVĂRUL. Dr. Miron Cristea, episcopul Caransebeșului a consemnat lucruri mult mai grave împotriva României și a românilor din Vechiul Regat, în Scrisoarea circulară din 1916.
Iată câteva extrase din SCRISOAREA CIRCULARĂ Nr. 2602- 1916 M. către venerabilul cler şi către poporul dreptcredincios român din Dumnezeu păzita mitropolie a românilor ortodocşi din Ungaria şi Transilvania. România a cărei fiinţă i-a dat patria noastră, Ungaria (…) spre marea noastră durere – a călcat făgăduiala de credinţă, a rupt peceţile contractului în chip perfid şi a ridicat arma asupra patriei noastre (Imperiul Austro-Ungar), asupra înălţatului nostru împărat şi rege şi asupra acelor fraţi, care de doi ani de zile luptă pe viaţă şi pe moarte, cu vitejie nemaipomenită, împotriva duşmanilor monarhiei (austro-ungare-n.n.). (…) „Unde vă este şi în ce se arată patriotismul vostru, ROMÂNI UCIGĂTORI DE FRATI”, vă întrebăm ca Lactanţiu. (…) De aceea vă sfătuim, mai vârtos acum, în aceste zile de grea cumpănă şi vă îndemnăm cu cuvintele Sfântului apostol Petru, ca cu blândeţe să vă supuneţi autorităţilor şi rânduielilor înaltei stăpâniri (austro-ungare-n.n.) (…) Faţă cu noul duşman (Armata Română-n.n.), care râvneşte în chip atât de păcătos la ştirbirea şi stricarea hotarelor patriei noastre (Imperiul Austro-Ungar-n.n.), veţi şti să luptaţi cu aceeaşi îndârjire, vitejie şi credinţă, cu care eroii noştri au sfărâmat cetăţile de granit de la Iwangorod. Oradea Mare (Nagyvárad) la 8/21 septembrie 1916.
Vasile Mangra m.p. ales şi întărit Arhiepiscop şi Mitropolit
Ioan I Papp m.p. episcopul Aradului
Dr. MIRON E. CRISTEA m.p. episcopul Caransebeşului”.