Autor: MIRCEA PERPELEA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 135

Ăștia ai lu’ Manega din Bărăști erau neam de răspopiți. Cică unul de-al lor, prin veacul al XIX-lea, fusese popă și se răspopise. De-aici le venise și numele de Popești. Așa vorbea lumea prin sat. Era un neam dur și năbădăios, iute săritor la bătaie, din te miri ce. Când era la o adică, și femeile se băgau între bărbați, cu bâta în mână, să-și susțină clanul. Mai ales duminica, la hora din răscruci, când se luau de la o sârbă…

Ăl mai vestit a fost chiar cel care a „rebranduit” numele neamului, din „Popești” în „ai lu’ Manega”. Nu se știe exact de unde-i venise porecla, că pe el îl chema Gheorghe Manea. În față, oamenii îi ziceau „nea Gică”, iar în spate „Manega”, cu subtextul „bețiv și bătăuș”. Era, cum ar veni, numele de ocară, dar nu se mai știe de la ce i se trăgea.

Avea trei copii, doi băieți și o fată: Gheorghe, Nică și Oara, care i-au dat trei nepoți: Gheorghe – o fată (Tanța), Nică – doi băieți (Miron și Marian), și Oara doi băieți (Viorel și Oanță). Destui cît să se perpetueze neamul.

Într-o zi, Manega și-a chemat copiii și le-a spus că au venit vremuri rele și oamenii vor fi chemați să intre în colectivă, cum erau pe vremuri chemați la oaste – cu arcanul. Le-a spus așa: „Vă împart pământul după cum vi se cuvine, dar vedeți ce faceți cu el. Eu v-aș sfătui, dacă puteți, să nu intrați în colectivă”. Cum era de așteptat, n-au avut ce face, au intrat sau au fost băgați, ca toată lumea din sat. După asta (de fapt, cam din cauza asta), nea Gică s-a apucat de băutură și așa s-a ales cu una din emblemele sale: beția. Iar de la beție la scandal nu mai era decât un pas, pe care l-a și făcut, alegându-se cu a doua emblemă, cea de bătăuș. Dar adevărul e că nu el începea scandalurile, doar le termina…

Manega iubea pădurile și caii. Ba chiar avusese neînțelegeri cu socru-său, Ganea, care creștea oi și avea pretenția ca ginerele să se ocupe de ele, nu de cai. Dar astea au fost valurile tinereții, până a murit Ganea și nea Gică/Manega a rămas să crească doar cai, ocupându-se, periodic, cu cărăușia.

A fost și pădurar, până a bătut un activist de partid, că-i înscenase un furt de lemne în pădure, la Arceasca, în cârdășie cu unii pe care tot el îi bătuse la cârciumă (la MAT).

Manega știa și ceasornicărie, și rotărie, și frizerie. Și le făcea pe toate, că era nevoie de meseriile astea în Bărăștiul acela uitat de Dumnezeu între niște dealuri împădurite. Rotăria o învățase în război, la Odesa, unde – povestea el nepoților – refuzase să poarte armă de foc, căci nu voia să ucidă. Lucru ciudat pentru unul cu instincte de bătăuș, dar comandanții i-au îngăduit fixația, ținându-l pe lângă cai, la cavalerie.

După război, casa lu’ Manega se transforma duminica în frizerie pentru bărbații și flăcăii satului. Era un fel de „poiana lui Iocan”, unde se încingeau discuții politice și sociale, se dădeau diagnostice și verdicte geopolitice (nu știau ei ce era geopolitica, dar aici se încadrau „dezbaterile” lor), se făceau previziuni pe termen mediu și lung cu privire la regimul stalinist. Unele s-au adeverit, iar „autorul” lor era nea Gică, pe care ceilalți (clienții, adică) îl ascultau cu gura căscată. De altfel, toți îi recunoșteau „competența”, căci Manega era om umblat, cu experiență, și citea și ziarele, alea care mai rămăseseră. Povestea nepotu-său ăl mare, Mironel al lu’ Nică al lu’ Manega, ce mândru era de bunicu-său, când vedea ce respectat era de oamenii din sat pentru priceperile și gândirea lui. Dar asta numai când era treaz. Tot Manega îi pusese lu’ nepotu-său primele cărți în brațe, marcându-l, cumva, pentru tot restul vieții. Erau cărți despre copaci și păduri, pe care le ținea într-un cufăr, sub pat.

Era o personalitate a satului Manega ăsta, ce mai!… Copiii lui au ajuns bine, împlinindu-și rostul în viață: Oara s-a măritat într-un sat apropiat, Cepari, Gheorghe, băiatul cel mare, a ajuns unul dintre cei mai apreciați mecanici auto din raionul Balș iar Nică, mijlociul, care l-a moștenit pe Manega cam în toate (mai puțin cu băutura și scandalurile), a fost și electrician, și electronist, și zidar, și sudor, și operator de filme cu caravana, prin satele județului. Ba și inventator a fost, la fabrică, la I.O.B., deși nu avea decât șapte clase.

Nică al lu’ Manega a avut, cum spuneam, doi băieți, pe Mironel și pe Marian. Amândoi au avut  accentele lor de personalitate, moștenindu-l și ei, cumva, pe Manega ăl bătrân. Marian, mezinul, a dezvoltat o afacere ușor dubioasă, căci unii ar putea zice că profită de nevoia și sărăcia oamenilor. Se poate spune însă și invers, că vine în întâmpinarea acestor nevoi cu soluții „ancestrale”, dar practice: vinde lămpi cu petrol celor care nu-și mai pot plăti curentul.

Deține un fel de monopol al acestor lămpi care nu se mai fabrică demult în România iar el a achiziționat tot ce era pe stoc de pe vremea lui Ceaușescu. A umblat prin toate orașele și satele țării și le-a cumpărat pe toate, la prețurile vechi, pentru a le revinde, la prețuri noi. Are și sloganuri publicitare: „Veniți, români, cu toții, să cupărați oil / Până nu vi se pune și taxa pe fitil!”. Sau: „Acum, că luarăți țeapă, umblând prin Europa / Eu voi veni cu lampa, iar cu fitilul – popa”.

Băiatul ăl mare al lu’ Nică, după ce și-a abandonat cariera militară (începută furtunos la 14 ani, intrând la Liceul Militar și apoi la o școală de ofițeri) și-a exploatat la maximum gena scrisului. Nu mai povestesc despre el, că e destul de cunoscut, după semnătură: Miron Manega…

 3,105 total views,  2 views today