Biserica Ortodoxă între Dumnezeu și Mamona December 8, 2022
ArhivaCertitudinea printCredințăOpiniiTema de gândire
7 Comments

Autor: VASILICĂ MILITARU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 126

Evelyn de Morgan, „The Worship of Mammon”, 1909

Există o derută totală în rândul românilor în ceea ce privește raportarea lor la divinitate. În ultima vreme s-a proliferat în spațiul public ideea că dezvăluirile făcute despre aspecte ale activității neconforme ale unor episcopi și preoți ar constitui „atac la Biserică“ și „atac la credința strămoșească“.

Pentru a acoperi păcatele firești sau nefirești ale unor clerici – oameni ca și noi –, se invocă ideea unei conspirații antiromânești care ar avea ca scop destabilizarea valorilor tradiționale. Dincolo de interesele unor forțe oculte pe această temă, se pune problema în ce mai cred cu adevărat românii noștri și cât de puternică este credința lor.

Pentru că, în fapt, credința nu este totuna cu Biserica iar Biserica lui Hristos nu se poate identifica în totalitate cu instituția bisericească denumită B.O.R.

Biserica este comunitatea tuturor credincioșilor care aderă la o credință religioasă pe care o practică, manifestată prin ritualurile specifice cultului religios. În acest sens, Biserica Ortodoxă își adjudecă dreapta credință în Dumnezeul Sfintei Treimi.

Biserica Ortodoxă se consideră unica păstrătoare a Tradiției apostolice, a Sfintelor Canoane ale creștinismului elaborate în primele șapte sinoade ecumenice și a învățăturii nealterate a Sfinților Părinți.

În Ortodoxie există mai multe biserici naționale, cea mai numeroasă fiind Biserica din Rusia. În urma înființării Bisericii Ortodoxe a Ucrainei, aceasta a devenit a doua din lume ca număr de credincioși ortodocși.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române refuză recunoașterea autocefaliei Bisericii Ucrainei. În această situație s-ar putea negocia înființarea unei Mitropolii autonome a românilor din Ucraina. Autocefalia a fost recunoscută doar de Patriarhia Ecumenică, Biserica Greciei, Patriarhia Alexandriei și Biserica Ciprului – potrivit Public Orthodoxy.

Printre personalitățile publice care clamează „atacul la Biserică“ nu am identificat cazuri care să se alarmeze în privința „atacului la Biserica Ortodoxă Universală“ generat de conflictul armat dintre două națiuni cu rădăcini etnice comune. Iar acest conflict, în care au fost uciși deja zeci de mii de creștini ortodocși ucraineni și ruși, este un atac devastator la imaginea Ortodoxiei în întreaga lume!

Deci, în afară de români, există și alte națiuni care aderă predominant la credința ortodoxă.

Dincolo de atitudinea necreștină a conducătorilor Bisericii Ortodoxe Ruse, atât rușii cât și ucrainenii își păstrează credința lor ortodoxă. Aceasta se întâmplă pentru că orice Biserică este fundamentată pe o Credință. Prin urmare, credința joacă rolul primordial într-o Biserică. Iar clericii – episcopii și preoții – ar trebui să se preocupe ca faptele lor să nu afecteze credința, și așa slăbită, a credincioșilor.

Credinţa în Dumnezeu este definită de Sfântul Apostol Pavel în Epistola către evrei: „Credinţa este încredinţarea celor nădăjduite, dovedirea lucrurilor celor nevăzute. Prin ea, cei din vechime au dat buna lor mărturie… Fără credinţă, dar, nu este cu putinţă să fim plăcuţi lui Dumnezeu, căci cine se aproprie de Dumnezeu trebuie să creadă că El este şi că Se face răsplătitor celor care Îl caută“.

Sfântul Ioan Gură de Aur în Omilii la Matei tâlcuieşte textul „Fiţi înţelepţi ca şerpii şi blânzi ca porumbeii“ rostit de Mântuitorul Iisus Hristos: „Dar să vedem ce fel de înţelepciune cere aici Domnul. Înţelepciunea şarpelui, ne spune Hristos. După cum şarpele sacrifică totul şi nu se împotriveşte, chiar de-ar trebui să i se taie trupul, numai ca să rămână teafăr capul, tot aşa şi tu, de-ar trebui să dai averile, trupul şi chiar sufletul, dă totul, afară de credinţă. Credinţa este cap şi rădăcină; dacă-ţi păstrezi credinţa, chiar de-ai pierde totul, pe toate le dobândeşti iarăşi, cu mai multă strălucire“.

Mii de români care au fost întemnițați – unii, timp de 21 de ani – au lăsat mărturie că numai credința în Dumnezeu i-a ajutat să supraviețuiască tentativelor de exterminare.

Deducem că acest afect al sufletului și al minții denumit credință are o importanță covârșitoare în viața pământeană. Pentru a supraviețui, omul a fost înzestrat cu această forță interioară teribilă.

Întemeietorul religiei creștine se întreba retoric: „Dar Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credinţă pe pământ?“. Multe dintre minunile săvârșite de Acesta în viața pământeană erau condiționate de credința subiecților în vindecare.

Desigur că iubirea aproapelui și a lui Dumnezeu este forma sublimă de manifestare a credinței creștine. De aceea, în Epistola Întâia către Corinteni, Sfântul Apostol Pavel numește stâlpii de rezistență ai creștinului: „Şi acum rămân acestea trei: credinţa, nădejdea şi dragostea. Iar mai mare dintre acestea este dragostea“.

Iisus Hristos prevestea: „Şi mulţi prooroci mincinoşi se vor scula şi vor amăgi pe mulţi. Iar din pricina înmulţirii fărădelegii, iubirea multora se va răci“.

Dovada faptului că viața umană este călăuzită de o credință este tendința oricărui om de a crede în ceva anume. Atunci când omul nu mai crede în Dumnezeu, își creează alte credințe pentru a-și motiva existența și acțiunile.

În lucrarea Fragmentarium, publicată în anul 1939, Mircea Eliade – viitorul istoric al credințelor religioase – reflecta în acest context: „când nu te mai poţi pierde în Sfânta Treime – te pierzi în mistica tractorului. Este parcă un blestem al omului modern de a aluneca tot mai jos, de a-şi potoli setea de pierdere de sine în forme inferioare de mistică. Luciferismul omului modern nu constă în împotrivirea lui faţă de Dumnezeu… ci în împotrivirea lui prin imitaţia vulgară a lucrării lui Dumnezeu. Imitaţie şi contrafacere – iată adevăratele stigmate ale luciferismului. Căci te împotriveşti religiei, dar faci repede altă religie, inferioară. … Când nu mai crezi în Paradis – începi să crezi în spiritism“.

Însuși Mântuitorul expunea alternativa pe care o are omul de a crede în Dumnezeu sau în Mamona. Mamona fiind un zeu din credința grecilor antici care era responsabil cu lăcomia de bani, goana nebună după lucruri materiale și posesiuni. Iisus excludea varianta de a sluji simultan celor „doi domni“.  

Iar preocuparea pentru avuția materială a devenit dominanta zilelor noastre. Inclusiv atunci când merge la biserică, românul are nevoie de bani. Totul se cuantifică în bani, spre deosebire de vremurile în care credinciosul aducea prinoase numai din rodul muncii sale.

Este adevărat că Biserica ar trebui să fie mediul în care românul poate învăța ce înseamnă credința ortodoxă în Dumnezeu și unde își poate cultiva această credință. Dar Biserica nu este doar construcția sacră la care este invitat credinciosul să vină. Într-o Românie cu o majoritate declarată de peste 80% credincioși ortodocși, întreaga societate ar trebui să fie considerată trupul Bisericii. Activitatea de rutină a fiecărui român ortodox ar putea fi o manifestare cotidiană a credinței. Oare așa este?

Din moment ce instituțiile Statului român sunt populate în majoritate de credincioși creștini, Statul ar trebui să fie creștin în esență și nicidecum laic.

Pe de altă parte, dacă avem în vedere definiția laicatului, atunci Statul laic, în accepțiunea corectitudinii politice actuale, contrazice etimologia cuvântului laicat: „Comunitatea credincioșilor, bărbați și femei, implicați, alături de membrii ierarhiei sacramentale bisericești, în lupta de redresare morală și spirituală a societății“. 

Atunci înseamnă că Biserica este însăși întreaga societate românească și nicidecum doar clerul – episcopii și preoții slujitori. În aceste condiții trebuie reconsiderate vulnerabilitățile Bisericii și este necesar să fie reconfigurată credința laicatului ortodox. Abia atunci vom putea vorbi despre adevărata Biserică Ortodoxă din România care tinde să devină Biserica lui Hristos.

Despre rolul laicatului în manifestarea credinței în cadrul societății românești au vorbit și ne-au lăsat testament unii dintre martirii creștini din temnițele antonesciene și comuniste. În condiții de suferință jertfelnică pentru Neamul românesc și pentru credința lor ortodoxă, Valeriu Gafencu, Ioan Ianolide și Gheorghe Jimboiu au încheiat în închisoare un legământ care ar putea constitui fundamentul unei noi ere creștine. Dar despre asta vom discuta în articolul următor.

Loading