Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 199

În istoria modernă a Chinei, rar a existat o pereche de figuri politice care să întruchipeze mai complet dialectica contrariilor decât Mao Zedong și Deng Xiaoping. Primul a fost revoluționarul profetic dar crud, poetul-războinic, ideologul care a dorit să refacă lumea după chipul unui vis utopic.
Deng Xiaoping a fost tehnocratul lucid, realistul fără iluzii, restauratorul ordinii și al prosperității.Și totuși, fără Mao, Deng nu ar fi existat; fără Deng, visul lui Mao ar fi rămas doar o rană.

Această succesiune nu este o simplă alternanță politică. Ea exprimă însăși legea fundamentală a civilizației chineze: legea echilibrului dintre Yin și Yang – dintre haosul creativ și ordinea constructivă, dintre absolut și relativ, dintre viziune și acțiune. Să-i luăm pe rând și să vedem, punctual, ce a fost malefic și ce a fost benefic la fiecare. Mai întâi Mao Zedong.

_________________________________

Mao Zedong, călăul și unificatorul Chinei

Teroarea ideologică și cultul personalității

Mao Zedong (1893-1976) a fost primul președinte al Partidului Comunist Chinez și fondator al Republicii Populare Chineze (1949). În timpul lui, nicio decizie nu se putea lua fără aprobarea sa. Disidența, critica sau simpla independență intelectuală erau pedepsite prin execuții publice, „reeducare” în lagăre, ostracizare totală. Se estimează că între 40 și 70 de milioane de oameni au murit din cauza politicilor sale. Mao Zedong a fost autorul celui mai mare dezastru uman provocat de un om, prin aceste politici intitulate generic „Marele Salt Înainte” (1958-1962) – o tentativă utopică de a industrializa China prin colectivizarea forțată a satelor. A dus la haos iar haosul la cea mai mare foamete din istoria umanității, soldată cu peste 20 de milioane de morți. Iar raportările false, frica și teroarea birocratică au amplificat haosul.

Revoluția Culturală (1966–1976), la rândul ei, a dus la distrugerea spiritului chinez, prin campania împotriva „vechilor idei”, „vechilor obiceiuri”, „vechilor tradiții”. Temple, biblioteci, opere de artă, relicve culturale au fost distruse, intelectualii umiliți, bătuți, uciși, universitățile închise. O întreagă generație a crescut fără educație autentică.

Economia planificată a fost ineficientă sau a fost planificată ineficient, producția agricolă și industrială fiind distorsionate de rapoarte false, frică și dogmatism. Lipsa stimulentelor individuale a dus la stagnare și penurie. Astfel, China a rămas, până la moartea lui Mao, o țară săracă, izolat internațional.

La acestea s-a adăugat distrugerea familiei și a religiei. Valorile confucianiste și religioase au fost declarate „burgheze”, familia a fost subordonată statului și partidului, iar copiii erau învățați să-și denunțe părinții pentru „deviații ideologice”.

Unificarea Chinei după un secol de haos

Totuși, Mao Zedong a fost nu doar călăul Chinei, ci și unificatorul ei. A reușit să ridice o națiune umilită din ruinele colonialismului și s-o facă independentă, chiar dacă a sacrificat zeci de milioane de vieți pentru un vis utopic. Înainte de el, China era sfâșiată de războaie civile între naționaliști (Kuomintang) și comuniști, strivită de ocupația japoneză (1931–1945) și secătuită de dominația străină și semicolonială a puterilor occidentale și a Rusiei.

Mao a reușit ceea ce nimeni nu mai reușise de pe vremea dinastiei Qing: unificarea statului chinez sub o autoritate centrală, care a pus capăt feudalismului și anarhiei războinicilor locali (warlords). Apoi, într-o țară cu peste 80% populație rurală, Mao a expropriat marile moșii și a distribuit pământul țăranilor, care au devenit, pentru prima dată, în istoria Chinei, proprietari (chiar dacă ulterior au fost colectivizați), abolind formal sistemul feudal de datorii și servitute rurală.

În 1949, analfabetismul depășea în China 80% din populație. În anii ’70 scăzuse sub 20%. Au fost create școli rurale, cursuri populare și universități politice. Învățământul, deși dogmatic, a devenit accesibil maselor.

Mao Zedong a introdus campanii masive de vaccinare, igienă și control al bolilor endemice. A lansat sistemul „medicilor desculți” – cadre sanitare semi-profesionalizate trimise în sate, care au redus mortalitatea infantilă și epidemiile. Astfel, speranța de viață a crescut spectaculos, de la aproximativ 35 de ani (în 1949) la peste 60 (în 1976).

A abolit privilegiile de clasă și rang. A promovat participarea femeilor în viața economică, deschizându-le drumurile educației și muncii, într-o societate tradițional patriarhală.

Prin „Marele Salt Înainte” (1958–1962), a încercat industrializarea accelerată a Chinei, cu accent pe siderurgie, infrastructură și energie. Deși programul a eșuat tragic, a pus totuși bazele unei culturi a autonomiei economice și a unui sistem de mobilizare națională, care vor fi reluate cu succes de Deng Xiaoping.

În privința politicii externe, fundamental e faptul că Mao a refuzat să transforme China într-un satelit al URSS, promovând o viziune național-comunistă și autonomă asupra socialismului. Această atitudine a pregătit terenul pentru politica de independență strategică a Chinei moderne.

Revoluția pragmatică a lui Deng Xiaoping

Dacă Mao Zedong a condus China după deviza „Să ne bazăm pe forțele proprii”, Deng Xiaoping a condus-o după principiul „Nu contează dacă pisica e albă sau neagră, important e să prindă șoareci”. El a moștenit însă de la Mao trei structuri vitale, fără de care modernizarea nu ar fi fost posibilă: statul centralizat și unificat, cultura mobilizării colective și mitul egalității și al demnității naționale. Mao a distrus economia, dar a lăsat scheletul unui stat puternic. Deng a dat carne și viață acelui schelet. El a introdus reformă treptată și descentralizare economică, încurajând inițiativa individuală, ceea ce a dus la prosperitate materială și stabilitate social, iar în plan cultural a dus o politică de reabilitare a valorilor confucianiste și a meritocrației tradiționale, dar și a universităților, a încurajat și a susținut trimiterea studenților în străinătate. A permis deschiderea către Occident (SUA, Japonia, Europa) și investițiile străine, în zone economice speciale (Shenzhen, Zhuhai etc.), precum și transferul tehnologic masiv.

„Socialismul cu specific chinezesc” era în fapt o economie mixtă, cu piață liberă, dar sub control de stat. Până și toleranța religioasă era controlată și supravegheată de stat. Deng Xiaoping a creat astfel o țară stabilă, modernizată și pe cale să devină superputere mondială. Ceea ce a devenit sub conducerea lui Xi Jinping.

Dialectica Yin-Yang a politicilor lui Mao Zedong și Deng Xiaoping

Spuneam la început că succesiuneala conducerea Chinei a lui Deng Xiaoping după Mao Zedong nu este o simplă alternanță politică. Ea exprimă însăși legea fundamentală a civilizației chineze: legea echilibrului dintre Yin și Yang – dintre haosul creativ și ordinea constructivă, dintre absolut și relativ, dintre viziune și acțiune. Să fascem o scurtă analiză în această perspectivă…

Mao – Yin-ul ideologic: visul care devorează realitatea

Mao Zedong, deși marxist prin formare, a fost în esență un mistic al revoluției.
El a perceput lupta de clasă ca pe o purificare cosmică, o luptă între bine și rău, între nou și vechi, între spiritul poporului și demonii tradiției.
Ca orice profet, a vrut să distrugă lumea veche pentru a o reface întru lumină.
Dar, asemenea tuturor profeților fără limită, a căzut în hybris, în orbirea demiurgului.

„Marele Salt Înainte” și „Revoluția Culturală” au fost două forme de apocalipsă ideologică: tentative de a rescrie natura umană prin forță.
Mao a încercat să fabrice omul nou chinez după tiparul mistic al unei „comunități pure” – fără păcat, fără proprietate, fără trecut.
A distrus templele, elitele, tradițiile – dar, paradoxal, a reînsuflețit sentimentul de unitate metafizică a poporului.
Din haosul său sângeros s-a născut, fără să știe, un nou Yin – energia negativă, latentă, a unei puteri care aștepta echilibrul.

Deng – Yang-ul pragmatic: rațiunea care ordonează visul

Deng Xiaoping, spre deosebire de Mao, n-a fost un visător. A fost un constructor de realitate.
El a privit statul ca pe un organism, nu ca pe un templu, și economia ca pe o știință, nu ca pe o dogmă. Prin reforma sa graduală – de la colectivismul rural la economia mixtă, de la izolaționism la deschidere – Deng a transformat energiile haotice lăsate de Mao, într-o forță ordonată de dezvoltare. El a refuzat ideologia în numele eficienței: „Nu contează dacă pisica e albă sau neagră, important e să prindă șoarecii”
Această frază, în aparență cinică, ascunde filosofia profundă a Yang-ului: forța afirmativă, solară, care face lucrurile să funcționeze.

Deng n-a renunțat la marxism, ci l-a golit de dogmă și l-a umplut cu spiritul pragmatic confucianist: ordinea, armonia, echilibrul. A înțeles că poporul chinez nu are nevoie de o utopie, ci de un drum. Și a redeschis acel drum, integrând economia de piață într-un stat autoritar, dar stabil — un paradox tipic chinezesc, unde contrariile coexistă fără a se anula.

Sinteza: China ca organism dialectic

Privită din perspectivă istorică, China post-Mao este rezultatul unei sinteze dialectice: Mao a oferit viziunea, dar a distrus realitatea; Deng a oferit realitatea, dar a domesticit viziunea.

Împreună, ei au produs o formă nouă de civilizație politică: un socialism cu specific chinezesc, unde statul este absolut, dar economia liberă; unde ideologia e rigidă, dar pragmatismul economic elastic; unde Partidul e sacru, dar succesul individual e încurajat.

Așa cum Yin-ul și Yang-ul se învârt unul în altul, regimul chinez modern păstrează ceva din spiritul ambilor: fanatismul organizat al lui Mao și calculul rece al lui Deng.
Un popor de 1,4 miliarde de oameni trăiește astăzi între aceste două forțe: credința în destin și cultul eficienței.

Pentru spiritul occidental, care gândește în categorii morale (bine/rău, adevăr/minciună, libertate/tiranie), această coexistență pare imposibilă. Dar spiritul chinez este circular, nu binar. El nu distruge contrariile, ci le armonizează.

Mao și Deng nu sunt, deci, opuși în sens maniheist, ci complementari. Primul a reactivat puterea mitică, arhaică, a poporului chinez (forța telurică, pasională, mistică). Al doilea a adus lumina rațiunii și a ordinii – forța solară, lucidă, organizatoare. Împreună, ei au reînviat echilibrul pierdut al Chinei între cer și pământ, între tradiție și modernitate.

De ce China lui Xi Jinping păstrează respectul pentru România lui Ceaușescu

„România n-a fost o putere mare, dar a avut o mare putere de caracter”.
(diplomat chinez, anii ’80)

Puține țări din lume se mai bucură astăzi de un respect sincer și constant din partea Chinei.
România este una dintre ele. Nu pentru puterea sa economică, nici pentru influența geopolitică, ci pentru curajul moral și demnitatea politică de care a dat dovadă într-o epocă dominată de servilismul față de Moscova.

După ruptura chino-sovietică din anii ’60, România a fost singura țară din blocul socialist care a refuzat să condamne China și a păstrat o relație de prietenie cu Mao Zedong. Gheorghiu-Dej, apoi Nicolae Ceaușescu, au ales independența în locul alinierii.
Pentru Beijing, acest gest a fost mai mult decât o decizie diplomatică: a fost un act de onoare.
Iar în cultura chineză, onoarea se ține minte peste generații.

România – mediator între marile puteri

România a avut un rol-cheie în apropierea dintre Statele Unite și China. Între 1969 și 1971, Bucureștiul a fost canalul de comunicare secret dintre Washington și Beijing.
Henry Kissinger însuși, în memoriile sale (White House Years, 1979), confirmă că Nicolae Ceaușescu a transmis primele mesaje dintre președintele Nixon și premierul Zhou Enlai, pregătind terenul vizitei istorice din 1972.

Nicolae Ceaușescu și Mao Zedong

Pentru China, izolată și în conflict cu URSS, România a fost puntea discretă către lume.
Faptul că o țară mică, socialistă, a putut juca un asemenea rol într-un moment global de tensiune a impresionat profund conducerea chineză. Acea memorie încă lucrează în favoarea României.

România s-a numărat printre primele țări europene care au susținut revenirea Republicii Populare Chineze în Organizația Națiunilor Unite. În 1971, la momentul votului care a restabilit drepturile Chinei, diplomații de la Beijing au menționat public sprijinul constant al României. Într-o perioadă în care multe state se temeau să sfideze blocajul american pro-Taiwan, România a ales principiul în locul interesului. Iar China, care are o memorie lungă, nu uită cine i-a fost alături atunci când lumea i-a întors spatele.

Cooperarea economică și tehnologică. Afinitatea spirituală și culturală

În plan economic, relațiile româno-chineze din anii ’60–’80 au fost bazate pe respect și reciprocitate. România a oferit expertiză tehnică, ingineri și echipamente industriale pentru primele obiective economice majore din China postrevoluționară. Colaborarea se desfășura pe bază de compensare în produse, fără dependență de valută sau credite externe.

Modelul de dezvoltare românesc, caracterizat de autonomie, planificare realistă și industrializare accelerată, a atras atenția lui Deng Xiaoping. În anii reformelor sale, Deng a preluat din experiența românească ideea unui „socialism cu specific național” și principiul deschiderii graduale către piață. Beijingul a privit România ca pe un laborator al modernizării socialiste independente, o raritate în acele vremuri.

Declarația din aprilie 1964 a Partidului Comunist Român, prin care Bucureștiul își proclama dreptul de a decide singur propria cale socialistă, a avut un ecou imens la Beijing. Mao Zedong a văzut în acel document o confirmare a propriei sale doctrine de independență față de hegemonia sovietică. De aici, o prietenie politică autentică, bazată pe egalitate și suveranitate.

Pentru China, care prețuiește mai presus de orice loialitatea și demnitatea, România a devenit modelul unei țări mici, dar drepte, care nu-și vinde libertatea.

Între România și China a existat și o rezonanță spirituală greu de cuantificat, dar evidentă.
Discursul ceaușist despre educația patriotică, demnitate și unitate națională a vibrat pe aceeași frecvență cu ethosul confucianist al responsabilității colective. În vizitele lui Ceaușescu la Beijing (1966, 1971 și 1986), Mao și apoi Deng l-au primit cu o deferență rezervată doar marilor prieteni de istorie. România nu era tratată ca un satelit al URSS, ci ca un partener egal, ceea ce, în ochii Chinei, reprezenta o raritate în Europa de Est.

Xi Jinping și moștenirea respectului

Astăzi, în epoca lui Xi Jinping, China vorbește din nou despre „demnitate națională”, „independență” și „autonomie strategică” – concepte care rezonează perfect cu limbajul României lui Ceaușescu.
În discursurile oficiale, România este evocată ca „țară prietenă istorică, care a înțeles China când alții au condamnat-o”.

În cadrul cooperării „17+1” și al Inițiativei „Belt and Road”, Beijingul amintește constant „tradiția prieteniei româno-chineze născută din încredere, egalitate și solidaritate”.
Respectul acesta nu este muzeal, ci viu: o ușă deschisă pentru orice viitor parteneriat bazat pe memorie și demnitate.

Reflecție geopolitică: o șansă pentru prezent

Într-o lume divizată între blocuri de influență, România ar putea valorifica acest capital moral unic. Poate redeveni punte între Est și Vest, între lumea occidentală și Eurasia, între Statele Unite și China – exact rolul pe care l-a jucat în anii ’70. China respectă națiunile care gândesc singure. Dacă România ar reînvia spiritul său suveranist – nu prin izolare, ci prin echilibru – , ar putea regăsi în Beijing un partener de dialog real, nu o amenințare. Diplomația demnității de altădată ar putea deveni, astăzi, o diplomație a înțelepciunii, într-o lume care a uitat sensul cuvântului „echilibru”.

ADDENDA

„România, prin președintele Nicolae Ceaușescu, a acționat ca un canal de comunicare sigur între Washington și Beijing, în perioada preliminară vizitei mele secrete din 1971”. (Henry Kissinger, White House Years, Boston, Little, Brown & Co., 1979 – p. 725–732)

„România consideră că fiecare popor are dreptul suveran de a-și alege propria cale de dezvoltare, potrivit condițiilor sale istorice. Aceasta este baza prieteniei noastre cu poporul chinez”. (Nicolae Ceaușescu, Discurs la Beijing, 3 iunie 1971)

„Sunteți o țară mică, dar aveți un spirit mare. Nu e ușor să rămâneți independenți între imperii. Poporul chinez respectă asta”. (Mao Zedong, în convorbirea cu Ceaușescu, 1966).