Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 95

1. Cum ne colonizează mafia care a uzurpat statul român

1.1. (Ne)legiuitorii folosesc trucul „redobîndirii” drept cal troian

MOTO:

„1.1 România este stat naţional, suveran şi independent, unitar şi indivizibil. 2.1 Suveranitatea naţionala aparţine poporului român, care o exercită prin organele sale reprezentative […]. 2.2 Nici un grup şi nici o persoană nu pot exercita suveranitatea în nume propriu […]. 2.3 România este stat de drept, democratic şi social, în care demnitatea omului, drepturile şi libertăţile cetăţenilor, libera dezvoltare a personalităţii umane, dreptatea şi pluralismul politic reprezintă valori supreme […]. 3.1 Teritoriul României este inalienabil […]. 3.4 Pe teritoriul statului român nu pot fi strămutate sau colonizate populaţii străine.” (Constituţia României)

Aşadar, aşa cum se cade (acesta e prioritatea oricărui popor care îşi apără teritoriul de năvălitori/ cuceritori/ conchistadori/ cotropitori/ invadatori) ar trebui ca escrocii strecuraţi la cîrma statului să nu poată „primi” – întru  cetăţenie – populaţii străine. Doar poporul român „suveran” ar putea, prin vreun plebiscit constituţional, deschide frontiera cine ştie cărei categorii de străini cu care simte nevoia să se înfrăţească. Vom vedea însă că acest atribut fundamental al suveranităţii îi este răpit- cu perfidie care merită expusă temeinic.   

            Începem cu un şir de citate la care ne vom referi apoi, care  relevelează (cui ştie a descifra otrava juridică) efortul perseverent întru eliminarea stavilelor în calea re-colonizării.  Pentru cine nu e orbit/paralizat de propaganda împotriva „teoriei complotului”, o astfel de înaintare convergentă către ţintă, pregătită/operată atent, pas cu pas, indică o acţiune concertată de cucerire a ţării, cu complicitatea (la invitaţia) ocupanţilor instituţiilor statului român:

a. (Legea cetăţeniei române nr. 24/1971, art 7):„Persoana care a pierdut cetăţenia română o redobîndeşte ca efect al repatrierii dacă, dorind să se integreze în societatea românească socialistă, a cerut şi a obţinut autorizaţie de repatriere. Copilul minor al repatriatului dobîndeşte cetăţenia română pe data redobîndirii acesteia de către părintele său repatriat, în afară de cazul în care domiciliază în străinătate împreună cu celălalt părinte”. 

b. (Decret-Lege nr. 7 din 31 decembrie 1989, Articolul 2): „Dreptul de repatriere se recunoaşte şi foştilor cetăţeni români care pot redobindi cetăţenia română prin efectul repatrierii şi la cerere”.

c. (Decretul-lege CFSN nr. 137/11.05.1990 privind unele dispoziţii referitoare la cetăţenia română Art 1.): „Foştii cetăţeni români care, înainte de data de 22 decembrie 1989,au pierdut cetăţenia română din diferite motive, o pot redobîndi la cerere, în baza unei declaraţii autentificate, în străinătate, la reprezentanţele diplomatice sau oficiile consulare ale României, iar în ţară la Notariatul de stat al municipiului Bucureşti, chiar dacă au o altă cetăţenie şi nu îşi stabilesc domiciliul în România. Dobîndirea cetăţeniei, potrivit alin. 1, este scutită de plata taxelor consulare”.

d. (Legea cetăţeniei române nr. 21/11.03.1991) „Art. 8:  Persoana care a pierdut cetățenia română o poate redobândi prin efectul repatrierii, dacă îşi exprimă dorința în acest sens; Art. 9. – Cetățenia română se poate acorda, la cerere, cetățeanului străin sau persoanei fără cetățenie care:     a) s-a nascut și domiciliază, la data cererii, pe teritoriul României sau, deși nu s-a născut pe acest teritoriu, domiciliază pe teritoriul statului român de cel puțin cinci anisau, în cazul în care este căsătorit cu un cetățean român, de cel puțin 3 ani;     b) dovedește, prin comportarea și atitudinea sa atașament față de statul și poporul român; c) a împlinit 18 ani; d) are asigurate mijloacele legale de existență;    e) este cunoscut cu o bună comportare și nu a fost condamnat în țară sau în străinătate pentru o infracțiune care îl face nedemn de a fi cetățean român;  f) cunoaște limba română în măsură suficientă pentru a se integra în viața socială […]; Art. 10. – Copilul născut din părini cetățeni străini sau fără cetățenie și care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândește cetățenia română o dată cu părinții săi […]; Art. 11. Cetățenia română se poate acorda și persoanei care a avut această cetățenie și care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă îndeplinește în mod corespunzător condițiile prevăzute la art. 9 lit. b), c) si e)!

e. (Legea 192/1999 , cu republicare în M.Of. nr. 98/6 mar. 2000), [repatrierea – de la art 8 – dispare, articolele 9-11 devenind 8-10 ]:  „Art. 10. – Copilul născut din părini cetățeni străini sau fără cetățenie și care nu a împlinit vârsta de 18 ani dobândește cetățenia română o dată cu părinții săi […]; Art. 11. Cetățenia română se poate acorda și persoanei care a avut această cetățenie și care cere redobândirea ei, cu păstrarea domiciliului în străinătate, dacă îndeplinește în mod corespunzător condițiile prevăzute la art. 9 lit. b), c) si e).[deci şi fără condiţia nou introdusă „g) cunoaște prevederile Constituției României”].

f. (O.U.G. nr. 68/2002, aprobat prin L. nr.542/2002): „1. După alineatul 1 al articolului 10 se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:Dispoziţiile alin. 1 [Copilul născut…] se aplică şi foştilor cetăţeni români care înainte de data de 22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din diferite motive, precum şi celor cărora li s-a ridicat cetăţenia română fără voia lor sau din alte motive neimputabile lor şi descendenţilor acestora”.

g. (O.U.G nr. 43 din 29 mai 2003, aprobat prin L. nr. 405/2003): „8 b) dovedeşte, prin comportament, acţiuni şi atitudine, loialitate faţă de statul român şi declara că nu întreprinde sau sprijină şi nici în trecut nu a întreprins sau sprijinit acţiuni împotriva ordinii de drept ori a siguranţei naţionale[…]; Art. 10^1. – Foştii cetăţeni români care înainte de data de 22 decembrie 1989 au pierdut cetăţenia română din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor [basarabenii/bucovinenii…], precum şi descendenţii acestora până la gradul II pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia română, la cerere, cu păstrarea cetățeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b), c), e) şi f). Dispoziţiile art. 10 alin. 2-4 se aplică în mod corespunzător. Art. 10^2. – Persoanele prevăzute la art. 10^1 care au domiciliul sau reşedinţa în România pot depune la Ministerul Justiţiei o cerere de redobandire a cetateniei române după împlinirea unui termen de 4 ani de la momentul obţinerii dreptului de şedere, respectiv al stabilirii domiciliului în România [… sînt trataţi după cum se vede]”.

h. (O.U.G. nr. 147/2008 ): „Art. 10. – Cetățenia română se poate acorda și persoanelor care au pierdut această cetățenie, precum și descendenților acestora până la gradul 2 inclusiv și care cer redobândirea ei, cu păstrarea cetățeniei străine și stabilirea domiciliului în țară sau cu menținerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc în mod corespunzător condițiile prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b), c), d) si e)”.

+ (O.U.G. nr. 36/2009): [se ameliorează tratarea basarabenilor]  „Art. 10^1. – Foştii cetăţeni români care au dobândit cetăţenia română prin naştere sau prin adopţie şi care au pierdut-o din motive neimputabile lor sau această cetăţenie le-a fost ridicată fără voia lor, precum şi descendenţii acestora până la gradul III pot redobândi ori li se poate acorda cetăţenia română, la cerere, cu păstrarea cetăţeniei străine şi stabilirea domiciliului în ţară sau cu menţinerea acestuia în străinătate, dacă îndeplinesc condiţiile prevăzute la art. 8 alin. 1 lit. b), c) şi e). 2. Articolul 10^2 se modifică şi va avea următorul cuprins: Art. 10^2. – Persoanele prevăzute la art. 10^1, care au domiciliul sau reşedinţa în România, pot depune cererea de redobândire ori acordare a cetăţeniei române la Direcţia Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şi Libertăţilor Cetăţeneşti, după obţinerea dreptului de şedere, potrivit legii”.

[OUG-uri aprobate prin Legea nr.171 din 8 mai 2009, care reintroduce discriminarea basarabenilor veniţi în România…]:  „Articolul 10^2. Persoanele prevăzute la art. 10^1 care au domiciliul sau reşedinţa în România pot depune cererea de redobândire ori acordare a cetăţeniei române la Direcţia Cetăţenie din cadrul Ministerului Justiţiei şii Libertăţilor Cetăţeneşti, după împlinirea unui termen de 4 ani de la momentul obţinerii dreptului de şedere” [….discriminare eliminată din nou de LEGEA nr. 354 din 12 noiembrie 2009, fapt confirmat la art. 14 („Art. 10^2 se abrogă”) și de O.U.G. nr.5/2010 aprobat prin L. nr.112/2010].

i. (OUG 37/2015) […] Cazul basarabenilor/bucovinenilor abandonaţi de ţară este despărţit de cel al celor ce au abandonat ţara (rămas la art. 10), art. 10^1 fiind mutat la art 11.  

Epilog:  Premierul Viorica Dăncilă, prezentă la Conferinţa Comitetului Americano-Israelian pentru Politici Publice – AIPAC, desfăşurată în Statele Unite ale Americii: „Preşedintele Camerei Deputaţilor din Parlamentul României m-a rugat să vă transmit că va promova în Parlament, în perioada imediat următoare, trei legi deosebit de importante pentru comunitatea evreiască din ţara mea şi din lume. Prima se referă la acordarea de drept a cetăţeniei române tuturor evreilor de origine română care au fost obligaţi să renunţe la cetăţenia română, atunci când au părăsit ţara lor, sub regimul comunist. În al doilea rând, vorbim despre acordarea de despăgubiri şi pensii speciale pentru supravieţuitorii Holocaustului din România, în semn de respect şi recunoaştere a suferinţelor acestor eroi. În al treilea rând, avem legea care garantează accesul la arhivele statului specialiştilor Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România, pentru a cunoaşte adevărul asupra trecutului lor, din perioada celor două Războaie Mondiale”.  

            Sper că unora le e clar, chiar şi fără comentarii. În România sînt primiţi/invitaţi urmaşii alogenilor invadatori din sec 19-20…, nu numai etnicii români care au ajuns în afara ţării (aşa cum procedează, de exemplu,  statul Izraelian, deschis numai pentru etnici evrei – nedispus să „repatrieze” măcar palestinienii băştinaşi).

            Pentru cei neobişnuiţi cu parşivenia juridică, trebuie însă detaliat/explicat; atât fondul problemei  cît si detaliile-nuanţele, cum ar fi trecerea de la clauza de „atașament față de statul șipoporul român” la „loialitate faţă de statul român şi […] nu a întreprins sau sprijinit acţiuni împotriva ordinii de drept ori a siguranţei naţionale” (cum au făcut – nu-i aşa? – naţionaliştii interbelici şi ar putea-o face xenofobii de azi);  sau scoaterea din calea evreilor ce urmează să fie europenizați, nu numai cerinţa reşedinţei îndelungate, dar și a celei de cunoaştere a limbii române sau a constituţiei pe care vor depune jurămînt…

            Să remarcăm întîi cît de devreme a început demolarea pavezei contra invaziilor/colonizărilor aranjate de putere, stabilite prin Legea cetățeniei române nr. 24/1971 (vezi mai sus – a). Emiterea legilor 7/31.12.89 şi 137/11.05.1990 (vezi b, c) de către un CFSN care nu avea nici o legitimitate şi nici un motiv (ne-ocult) pentru astfel de „priorităţi”, ne îndreptăţeşte să suspectăm că acesta a fost unul din scopurile celor care au realizat „revoluţia din decembrie”. Corelabil cu altele, din aceeaşi gamă.

            Jocul lor nu e simplu. De exemplu, art 3.4 al Constituţiei pare un pas înapoi de la osmotizarea mondialistă.  Sau o concesie strategică, după ce, în martie 1991, LEGEA nr. 21– vezi d  (promulgată, cu o grabă mai mult decât dubioasă, în regim a-constituţional) introducea (la art. 11) breşa „redobîndirii” (un cal troian pentru invadarea cetăţii); un gest pregătitor, intermediar, strecurat discret, nefolosit o vreme (nu era clar de care dintre condiţiile acordării eşti scutit în cazul „redobîndirii”); ca să nu se stîrnească opinia publică; ca atare nu se abroga încă explicit instituţia normală a repatrierii (pas ce se face prin Legea 192/1999 – vezi e).  

            Ce s-a întîmplat ulterior dovedeşte că obstacolul constituţional împotriva colonizării era, ori strecurat de nişte naţionalişti, ori menit creării condiţiilor pentru un tratament selectiv/preferenţial/clientelar, puterea avînd nevoie de restricţii, ca să crească preţul conturnării lor, de „vămi” – unde să se se poată colecta mita exceptărilor.  La început, creînd oportunităţi pentru cohorte de „vameşi mici” – funcţionarii care rezolvă dosare. Şi pe măsură ce angrenajul statului se pune la punct – pentru factorii de decizie cocoţaţi la vîrful piramidei, plătiţi en gros, din fonduri speciale – de cei interesaţi în rezolvări globale. 

            Cu justificările derobărilor (uşurate de viciile/limitele „dreptului” şi de complacerea populimii în confuzie şi anomie) se ocupă tehnicienii normativi – tagmă din cale-afară de cinică/nocivă, care ţese plasa de ambiguităţi exploatabile diferenţial, dialectic, reversibil, pe un fundal de aluzii. Perfida Lege 21/91 sugerează că se renunţă la clauza firească de rezidenţă îndelungată înaintea acordării cetăţeniei, dar şi la repatriere (deci: acordare de la distanţă),  pentru că „redobîndirea” ar fi o reparaţie, o reconstituire de statut pierdut abuziv. Recunoşterea unui drept… după cîteva decenii, tratat implicit ca imprescriptibil. Iar prin Legea 192/1999 (vezi e) se permite şi stabilirea în ţară, cînd vor, a celor „reîncetăţeniţi”. Cu copii cu tot (vezi L. nr. 542/2002 -f). Şi apoi, cînd contextul e mai copt, cu nepoţi cu tot. (O.U.G. nr. 147/2008 – vezi h ). Iar strănepoţii își urmează părinţii…

            Ce primitori/ generoşi/ justiţiari se arată „reprezentanţii” românilor, adicăgrupul care le-a uzurpat suveranitatea! Oameni pe care i-a durut undeva de suferinţele poporului lor, crucificat după 1944 (că, de, sînt vremuri trecute) se arată atît de sensibili la nedreptăţi (reale sau imaginare) făcute evreilor, în aceeşi perioadă, ba chiar şi la dorul de ţară al unor activişti de partid şi unor securişti… alungaţi în Israel… Jurisprudenţii mai suculenţi răspîndind sintagma (distrugătoare orwellian): „restituire a cetăţeniei”.  Aha. Ne simţim prin preajma acelui „restitutio in integrum”… (asta, ca să nu ieşim din fascinantul registru aluziv).

            Nu i-a întrebat nimeni şi pe români ce cred despre toate astea. Greu de crezut, oricît ar fi de manipulaţi, re-educaţi, degeneraţi, că, dacă erau consultaţi, s-ar fi lăsat invadaţi fără război, pe temeiuri speculative, nici măcar valide. Acesta este însă rolul statului – să captureze o populaţie, exploatînd-o.

            Ca să te simţi obligat moral să „restitui” (căci altfel de obligaţie nu exista) trebuie să fie vorba de ceva furat. Despre un fel de reparaţie, potenţial folosită în interesul actual al naţiunii, se poate însă vorbi doar în situaţia românilor din partea de Moldovă/Bucovină acaparată de imperiul sovietic  (Art. 10^1 –  L. nr. 405/2003 – vezi g, mutat ulterior la art 11- vezi i) . Dar în cazul  (vezi art 10) evreilor şi germanilor (ar mai fi şi aranjamente mai vechi, cu Turcia şi Ungaria…) care au părăsit România după 1944, de bună voie şi nesiliţi de nimeni, pentru a se integra – etnic – în patria lor,  nu găsim temeiuri (circumstanţe favorabile) de derogare de la art 8 ci, dimpotrivă, dăm peste circumstanţe agravante: renunţarea benevolă la cetăţenie/reşedinţă, demonstrînd preferinţa/fidelitatea faţă de altă naţiune! Deci, dacă motivaţia articolul 11 justifică relaxarea cerinţelor (fixate prin articolul 8) la acordarea unei cetăţenii la cerere, situaţia reglementată prin articolul 10 trebuia să mergă în sens contrar, asprind prevederile din art 8, pentru că e vorba de (urmaşii unor) oameni care şi-au arătat dezinteresul faţă de condiţia de cetăţeni români, ne-aderenţa la destinul românesc. Vedem însă că, în afara întinderii la urmaşii de grad II respectiv III, nu există nici o deosebire de efect al încadrării în cele două articole, de tratament între aceste două categorii.  Ba chiar basarabenii  pripăşiţi prin ţară au fost trataţi – un timp – mai rău (vezi evoluţia art. Art. 10^1- la g, h ).

            Cui nu-i  e clar despre ce e vorba aici (colonizare abuzivă, înaltă trădare, administraţie colonială)  nu-i va fi clară nici corelarea operaţiei de „redobîndire a cetăţeniei” cu aceea de „reconstituire a proprietăţilor”,  în folosul unei operaţii de acaparare despre care raportează obedient marioneta Dăncilă (vezi mai sus). Toate aceste manevre convergînd către refacerea poziţiei unor evrei în România, adică subjugarea românilor. Adică, revenirea la o situaţie care a sfîrtecat societatea românească. Căci, oricum ar fi prezentată propagandistic, invazia demografică şi cotropirea economică evreiască, între 1825 și 1944, rămîn procese tragice, care au dus nu numai la confruntarea între băştinaşi şi colonişti, ci şi la înfruntări fratricide între adepţii protecţionismului naţional şi cei ai colaboraţionismului cu „musafirii”. România a scăpat de această gravă problemă, prin emigrarea masivă a coloniştilor în Israel, după ce a plătit un preţ uriaş unei „vizite”, poate fortuite, dar sigur nedorite (susţinute însă de forţe/şantaje exterioare, care urmăreau palestinizarea noastră). Şi iată că acest deznodamînt este întors pe dos, după 1989 . Evreimea este recolonizată şi reîmproprietărită – deşi absolut nimic nu obliga statul român să ia astfel de măsuri – interesele populaţiei locale (rămase în cetate) nejustificînd o astfel de politică.

            Beneficiarii externi sînt clari iar profitorii interni deductibili. Să vedem cum au lucrat executanţii.

            Strategia de înceţoşare a textelor normative, se combină cu distribuirea difuză a responsabilităţilor între  legislatori şi complicii ce operează pe teren. Au dibuit o formulare ambiguă „pot redobândi sau li se poate acorda cetăţenia română”, ca să se poată susţine – pe de o parte –  că legea nu a impus acordarea automată, o dată îndeplinite condiţiile, ci a lăsat la latitudinea Comisiilor să implementeze politica de emigrare a statului român. Pe de altă parte, membrii acestora citesc acea formulare măiastră ca pe stipularea unui drept al pretendenţilor, ce nu poate fi încălcat, decît dacă sînt îndeplinite – dovedibil – condiţiile stipulate de respingere. Transferarea obscură a posibilităţii de a încetăţeni în obligaţie s-a făcut deci fin, fără a lăsa urme nete. Lucrătura transpare însă din înlănţuirea legilor.

a. Legea nr. 542/2002 de aprobare a O.U.G. nr. 68/2002 : „2. După alineatul 2 al articolului 18 se introduce un nou alineat cu următorul cuprins:«Împotriva comunicării ministrului justiţiei persoana nemulțumită se poate adresa instanţei de contencios administrativ competente în termen de 15 zile de la primirea acesteia, fără efectuarea procedurii prealabile»” (aşa se strecoară ideea că e vorba de un drept încălcat, deci nu de un pretendent străin la cetăţenie, ci de un cetăţean român, privat ilegal de drepturile sale; şi e evident că nu e vorba aici şi nemulţumirea cuiva care contestă o încetăţenire).

b. OUG 87/2007 aprobată prin L 70/2008; „Art. 18 […] Dacă solicitantul nu are domiciliul sau reşedinţa în România, ordinul poate fi atacat, în acelaşi termen, la secţia de contencios administrativ a Curţii de Apel Bucureşti. Hotărârea curţii de apel este definitivă şi irevocabilă” (dreptul la două grade de jurisdicţie a cetăţenilor români/europeni nu era respectat pe atunci nici în alte situaţii)

c. Legea nr.2/2013: „Ordinul de respingere a cererii de acordare sau redobândire a cetăţeniei române poate fi atacat, în termen de 15 zile de la data comunicării, la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Tribunalului Bucureşti. Hotărârea tribunalului poate fi atacată cu recurs la Secţia de contencios administrativ şi fiscal a Curţii de Apel Bucureşti” (asigurarea căii de atac, ca şi cum „acordarea” ar fi o reparaţie obligatorie).

            Care ţară (liberă) poate fi dată în judecată pentru că a respins nişte cereri de emigrare (ale românilor, de exemplu), deşi îndeplineau condiţiile formale de solicitare, gazdele considerîndu-se în drept să  primească/selecteze pe cine vor, conform nevoilor/criteriilor de moment. Sigur că refuzul bazat pe afirmaţii constatabil greşite (negarea validităţii unor probe, pretenţia că solicitantul s-a făcut vinovat de ceva etc.) constituie un abuz; dar chiar şi în această situaţie, pare ciudată rezolvarea, de către instanţele interne, a unor plîngeri depuse de cetăţenii altor state. Esenţa fiind suveranitatea politicii de imigrare, pe care nici o aiureala strecurată printr-o legişoară nu ar fi trebuit să o ştirbească. Nu văd ce poate face solicitantul cetăţeniei dacă e refuzat invocînd împlinirea unei cote, preferinţa pentru anumite profesii sau pentru etnici români etc. Aşa cum nu se jenează nimeni să favorizeze bogătanii, deci să discrimineze… după pungă. Sau să facă „brain-drain” sau să vîneze sportivi. A se vedea neaparat în acest sens spiritul şi litera legilor cetăţeniei… din Israel. Acolo nu intră decît evreii, care „se întorc acasă”… ori de pe unde ar proveni.

            Scamatoria se bazează pe un joc de relativizare semantică (aş spune că din gama lui Wittgenstein – cel tîrziu), în care juriştii români au atins performanţe detestabile. Evreii nu obţin cetăţenia… ci o primesc înapoi, ca şi cum le-ar fi fost furată, deci ar fi rămas a lor, tot timpul, de drept.             Amenajarea juridică a unei zone gri, propice jocurilor de interpretare, s-a datorat temerii că nu se poate încă recurge la o procedare făţişă, pentru că românii nu au devenit suficient de programabili mediatic încît să se lase impregnaţi de cultul beneficităţii reinvadării lor. Aşa că operaţia a fost sprijinită prin manevre mai tenebroase de manipulare a opiniei publice, menite să creeze – ascendent – impresia că ar fi vorba de o reparaţie, deci că există temei de corectare a unor nedreptăţi, vecin cu obligaţia tacită.

S-a scos, de exemplu, în faţă dosarul basarabean şi pentru ca, în spatele lui, să se ascundă procesul implantării de la distanţă a evreilor. Agitaţia privind repatrierea românilor cedaţi o dată cu teritoriile a folosit acoperirii încetăţenirii masive a alogenilor – deci diluării caracterului românesc al ţării şi a identităţii sale geografice (minată şi de schema „diasporei” distribuite pe aiurea). Adăugîndu-se astfel şi nedreptatea reîncetăţenirii urmaşilor unora dintre evreii, comunişti sau nu, care s-au opus românizării/integrării Basarabiei  pe toată durata interbelicului,  cu ocazia intrării/retragerii autorităţilor româneşti acolo şi pe la cancelariile care hotărau destinul României (a se vedea, de exemplu,  efectul intervenţiilor lor la Versailles şi Washington… împotriva recunoaşterii României Mari).  Sau aceea de a reface cetăţenii impuse României cu forţa, în 1919, sau descoperite ca ilicite în 1940 de „odiosul” Goga (probleme ce vor fi abordate în alte segmente).

            În vara anului 2005 am fost chemat la Iaşi, la congresul Consiliului Mondial al Romanilor – ca reprezentant pentru Canada. Adunarea s-a facut (la o scară neobişnuit de mare, cu sprijinul autorităţilor: sală plină, autobuze sosite din Basarabia – sub steagul doamnei Vitalia Pavlicenco) pentru a stîrni/întreţine fiorul emoţiei frăţeşti. Am fost rugat de doamna Ştefana Bianu să rafinez redactarea rezoluţiei propusă congresului spre vot. La punctul 2  era… miza întregii agitaţii: să cerem acordarea în masă a cetăţeniei române, tuturor celor care o aveau înainte de 1944 (şi desigur și urmaşilor lor). Am atras doamnei Bianu atenţia că, formulînd neglijent, justificăm şi împămîntenirea în masa a evreilor plecaţi benevol după 1944 şi am cerut să fie precizat  în acel articol că ne referim doar la cazul celor ce şi-au pierdut cetăţenia din motive neimputabile lor, o dată cu răpirea teritoriului. Drept urmare, congresul a votat rezoluţia la 12.07.2005, cu o astfel de formulare a punctului 2 încît am fost anunţat, peste cîteva zile, că… rezoluţia s-a pierdut. Iar despre ciorna retrimisă de mine, nu am mai auzit nimic…  Congresul şi-a ratat, probabil, scopul…

            Notă despre încetăţenirea moldovenilor: E drept că basarabenii, bucovinenii, dobrogenii, bănăţenii etc., s-au pomenit în afara României fără nici o vină, că sînt victime ale laşităţii oligarhiei – şi, deci, pe drept cuvînt pot invoca forţa majoră în pierderea condiţiei de cetăţeni români. Corectarea nedreptăţii faţă de fiii ţării (care trebuia făcută printr-o reparaţie în bloc, nu prin pretinderea  unor cereri personale) avea deci o legitimitate şi o posibilă corelare cu interesul naţional – pe care încetăţenirea evreilor ce ne-au părăsit benevol nu o poate avea. Recunoaşterea românităţii moldoveneşti poate contribui la repararea unei sfîşieri istorice.  Dar ce interes al românilor de azi este servit acordînd cetăţenie unor evrei rămaşi la ei acasă şi care, probabil, nici nu ştiu un cuvînt româneşte?

            Semnalez şi alte complicaţii. Apartenenţa basarabenilor/bucovinenilor la neamul românesc este indiscutabilă… dar nu şi la statul român actual, recunoscut formal, prin acorduri purtînd semnătura guvernelor lumii, care au validat amputările pactului Ribentrop-Molotov, completate de modificările abuzive de frontieră ale regiunilor prinse în chinga URSS. România nu trebuia să recunoască independenţa Moldovei , dacă îi tratează locuitorii ca pe nişte cetăţeni de drept ai statului român. Este –  evident – un gest invaziv, o stratagemă de absorbţie  forţînd cartea dublei cetăţenii, care nu ne place cînd e folosită împotriva intereselor noastre (de ruşi, unguri). Ca strategie vizînd reunificarea, mai e şi ineficace (a se compara cifrele încetăţenirilor cu cele ale susţinerii unirii în republica Moldova. Ce-a cîştigat cauza unirii din 1990 pînă azi? ) Moldovenii de dincolo de Prut trebuiau să redevină cetăţeni o dată cu pămîntul de sub picioarele lor – nu să primească un statut util plecării după muncă/carieră prin Europa sau prin România. Procurînd paşaportul românesc, şi-au văzut de interese mărunte (sau chiar de activităţi antiromâneşti), incitativul reunificării scăzînd: de ce ar mai vrea unirea, dacă pot trece Prutul oricînd,  folosind separarea… întru bişniţă? Prin plecarea lor – aiurea – din Moldova (secătuire demografică sprijinită de la Bucureşti !), se diluează raportul etnic favorabil românismului şi şansele unui plebiscit întru reunificare scad. Ca să nu mai vorbim de bizarieria de a acorda cetăţenia statului român actual urmaşilor ruşilor, ucrainienilor, găgăuzilor şi altor colonişti aduşi peste români, născuţi în Basarabia românească… !!

            Toate acestea nu ne miră, avînd în vedere politica marionetelor de la Chişinău şi Bucureşti, care lucrează în slujba diverşilor „parteneri strategici” – ce nu au vrut și nu vor o Românie Mare, care să micşoreze un spaţiul vital al altora… Încetăţenirea masivă a moldovenilor nu e deci un pas în direcţia unirii, dimpotrivă. Altele sînt ţintele… Bucureştiul nu vrea Moldova (vîndută) ci… mai de curînd, pe moldoveni, ca înlocuitori ieftini ai mîinii de lucru pierdute prin părăsirea ţării de către romînii aduşi la disperare. Iar în locul moldovenilor, vom vedea cine vor fi colonizaţi prin preajma fostei Khazarii….

            Plus cîştigul estomparii membranelor naţionale, trecerii la „românismul fără frontiere” – deci fără conţinut – , cetăţenia la distanţă fiind o cale eficace spre mondializare. Ea este aberantă şi din punct de vedere democratic (pe ce temei pot influenţa – prin vot – viaţa din cetate cei care nu suportă consecinţele deciziilor respective? ). Dar omul e făcut ca să perceapă greu adevărurile neconvenabile.  Ştiu că voi fi detestat de cei de afară (în exil – ca mine, în diasporă, sau euro-navetişti pe un timp nedefinit) pentru că spun lucrurilor pe nume: sîntem pasivi faţă de diluarea României, pentru că situaţia confuză a cetăţeniei la distanţă ne convine. Venim pe „acasă” cînd avem chef. Cînd de fapt ar trebui ca, în situaţia noastră, cetăţenia să se suspende, putînd fi reluată, cu toate prerogativele, atunci cînd ne reintegrăm. Ocazie cu care însă ar trebui să renunţăm la celălalt jurămînt, la cealaltă fidelitate. Aici americanii au fost (un timp )mai coerenţi: dubla cetăţenie e bigamie curată. Dar coloniilor (mondiale?) li se potriveşte alt statut…

            Să nu neglijăm nici oportunităţile de chilipir, pentru cei care pot aproba sau respinge, care controlează de sus şi pentru care se amenajează cadrul normativ. Ne putem  închipui (pornind de la tradiţia afacerilor cu emigrări ale securităţii ceauşiste) cum s-or fi rotunjit nişte conturi, elveţiene sau panameze, cu ocazia „redobîndirii” „românităţii” de care au fost privaţi urmaşii  celor care ne-au făcut atîta bine….

            Dar să revenim la oile noastre: unul din rosturile marii reparaţii, peste un Prut altfel menţinut ca graniţă (a Europei!), este acela de a „justifica” încetăţenirea masivă şi de la distanţă (fără repatriere) a evreilor ce nu se mai simt bine în Palestina (aşa cum a promis doamna Dăncilă şi atîţia alţii, de cîte ori au fost chemaţi la Fanar). Se vizează integrarea româno-israeliană? Unde? Cum? De ce? Este soarta palestinienilor chiar aşa de atrăgatoare, că vrem să le luăm locul? 

            Tot ca manipulare cu efectele subliminale, s-a recurs şi la o tardivă (şi aparent mirabilă) pseudo-„condamnare a regimului comunist”. Ca unul care am fost în centrul acestei probleme, sesizînd (şi denunţînd public) – încă de atunci – caracterul parşiv al agitaţiei Ilieşiu (unul dintre „unii evrei”) – Tismăneanu (un altul dintre „unii”) – Băsescu (?) am perspectiva necesară înţelegerii întregii „combinaţii operative”. Rostul circului post-reparator, terminat cu „raportul” inutil, spectacolul din parlament  şi farsa Vişinescu/Fecior nu a fost numai legitimarea retroactivă a procedurii „istorice” ilicite prin care Comisia Wiesel a comis o făcătură cu potenţial toxic de valorificare pseudo-juridică. Linia legitimării înavuţirii (reparaţii, reconstituiri) s-a împletit cu linia dedicată justificării recolonizării. În acest scop trebuia minată evidenţa: adică faptul că evreii (cel puţin cei comunişti, dar nu numai) au părăsit România benevol, nu alungaţi de regimul instalat de ei, deci aflaţi în culmea puterii lor. Nu se pot încadra, sub nici o formă, în art. 11, ci, dacă vor să vină, ca orice alţi imigranţi, ar trebui să se încadreze în art. 8 – adica să se aşeze un timp in România – demonstrîndu-şi cumva loialitatea… pe care istoria nu ne lasă să o prezumăm.

            Iată ce urmărea alde Ilieşiu, în Apelul său din oct. 2005 – de care s-a apucat brusc, atunci cînd a primit ordin – , strecurînd, printre crimele regimului comunist: „12. Deportările cu scop de exterminare. Represiunile etnice. Gonirea şi „vânzarea” evreilor şi germanilor”. Urmarea s-a văzut. Peste noapte, prin manevrele legislative susţinute agresiv de alde Florian, evreii comunişti (adică „unii evrei”, cum se simt unii obligaţi să tot precizeze) erau scoşi de pe banca acuzării (unde au fost repuşi, dintre victimele noastre, naţionaliştii măcelăriţi de comunişti) pentru a poposi pe banca victimelor, alături de alţi „unii evrei” – adică de cei îmbogăţiţi între 1829 si 1944 – trataţi acum ca victime ale expropierii comuniste. Ce rocadă! 

            Deşi mi-am semnalat revolta faţă de farsa care se juca […], am copiat (iniţial neatent) cele 22 de puncte din Apelul Ilieşiu (ce a primit fulgerător mii de semnături de la batalionul intelectualilor de serviciu…) în plîngerea depusă la Parchetul General pe 31 iulie 2006 […], dorind să nu stric unitatea mişcarii de declanşare – fie şi tardivă – a procesului comunismului. Descoperind apoi falsificarea de la punctul 12, nu am putut lăsa aşa ceva sub semnătura mea şi am mers din nou la parchet, înlocuind cererea, la 4 august 2006[…]. Aberaţia reprimării evreilor de către regimul comunist, care ar fi dus la alungarea lor din ţară, disparînd din plîngerile tip prin care CRVC a deschis la procuratura militară dosarul 35/P/2006…

            Îmi închipui cîte astfel de manevre s-au făcut, dacă numai eu am asistat la două, în 2005 și 2006.

            Mai dau ca exemplu, din aceeaşi gamă, o discuţie din „Parlamentul României/ Camera Deputaţilor/ Comisia pentru comunităţile de români din afara graniţelor ţării/ PROCES-VERBAL al lucrărilor din zilele de 15, 16 şi 17 aprilie 2019”, din care spicuiesc: „Ședinţa Comisiei a continuat cu dezbaterea asupra Propunerii legislative privind modificarea Legii cetăţeniei române nr.21/1991[…] în sensul instituirii unei proceduri pentru redobândirea cetăţeniei românepersoanelor care au renunţat la cetăţenie „ca urmare a presiunilor şi abuzurilor regimului comunist”[…]domnul preşedinte Constantin Codreanu a dat cuvântului domnului senator Viorel-Riceard Badea, secretar al Comisiei pentru comunităţile de români din afara ţării, în calitate de iniţiator, pentru a susţine iniţiativa legislativă […] fiind cu atât mai optimist pentru că a văzut că şi doamna Prim-ministru Viorica Dăncilă a vorbit zilele trecute de necesitatea acordării de cetăţenie române tuturor evreilor de origine română”… Probabil de aceea respectiva doamna a fost integrată de curînd în Banca Naţională, pe motiv că „ar dechide uşi”…   

Citiți și episodul anterior:

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (Introducere)

             (VOR URMA PĂRŢILE: „1.2 Camuflarea operaţiei, în numele protejării intimităţii”şi„1.3 Analiza datelor insuficent ascunse” – ale primului segment al analizei hexagonale)

 3,481 total views,  2 views today