Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 102

3. Contrarevoluţia şi acapararea României postcomuniste 

După ce am urmărit participarea unor evrei la genocidul comunist, trec la celelalte două preocupări justiţiare ale mele : „Contrarevoluţia din 1990”  şi „Tranziţia Criminală”.

Nu pot comprima aici textele pe care le-am dedicat „revoluţiei”.  Mă mărginesc la a semnala esenţa viziunii la care am ajuns progresiv […]:

a. Cei care neagă răbufnirea de revoltă din decembrie 1989, reacţia populaţiei supuse unui dur regim  material şi batjocoririi spirituale,  reducînd totul la manipulare/provocare (pentru a acoperi o lovitură de stat), vor să ne iasă din minte că ne-am putea împotrivi vreodata puterii; şi să ne intre în minte ideea că securicomuniştii apărau interesele prizonierilor lor. Propaganda asta prinde la copiii frustraţi ai perdanţilor „revoluţiei” şi convine moştenitorilor nomenclaturii comuniste, care se simt perfect în capitalism, dar au interes să  întreţină nostalgicul „a fost mai bine înainte” – ca să nu discutăm despre ce au făcut părinţeii lor ca gardieni ai lagărului şi despre modul în care ne-au vîndut apoi, aducîndu-ne în situaţia de azi. 

b. Dar a respinge ideologia anti-revoluţionară, înfrunta pretenţia că nu ne-am revoltat în decembrie şi nici nu aveam de ce – nu înseamnă a fi orbi faţă de adevărul confiscării/deturnării revoltei noastre, întru rămînerea la cîrmă a securi-comuniştilor. Care au forţat trecerea la capitalism, îmbogăţindu-se fraudulos/fabulos, distrugînd complet economia şi vînzînd ţara pe nimic, aservind-o străinilor ca pe o colonie, gestionată în continuare de reţeaua lor. O oportunitate/ provocare/ încercare de trecere de la revoltă la revoluţie a fost (am trăit-o) – nu însă şi revoluţie. Nu există revoluţii (reale) fără nici un program şi care să lase la putere vechea clasă conducătoare – regrupată într-un partid unic (FSN) sau distribuită diversionist în sateliţi simulând opoziţia. Şi nici care să dureze doar cinci zile, după care… „poporul” (oricît de manipulat) să sprijine rămînerea la putere a foştilor stăpâni – ba chiar revenirea garniturii din perioada atroce, stalinistă. Ca participant foarte activ la strădania unora de a continua revoluţia, în 1990, depun mărturie că nu a avut cine duce această luptă. Românii au evitat – cu orice preţ –  o confruntare periculoasă.

c. Dar dacă în 1990, după trezire/zguduire, erau atît de puţine conştiinţe capabile să îşi asume riscul înfruntării puterii năpîrlite, cîte să fi fost, pînă la 16 decembrie 1989? Era departe vremea rezistenţei din munţi, asumată tragic de bărbaţi care trecuseră prin război. Nu mai e vorba de laşitate aici, ci de îndelungată domesticire. Dacă majoritatea zdrobitoare a celor simpli i-a ales pe Iliescu  şi Roman, majoritatea intelectualilor a ales conformarea şi lumea s-a descurcat/ adecvat, evitînd beligeranţa – atunci cînd pericolul părea mult micşorat – cine o fi fost cu adevărat dispus să înfrunte sinucigaş regimul comunist?  Există între timp suficiente date pentru a răspunde net acestei întrebări: mai nimeni; şi fară discuţie, sub masa critică necesară pentru a continua/împlini o revoluţie.  Cei care eram maturi atunci ştim deci că regimul a căzut nefiresc, în clipa în care nu se mai confrunta cu vreo rezistenţă. O altă observaţie care scoate din joc teza succesului neputincioasei tabere antisistem este faptul că tot ce s-a infăptuit după 1990 nu corespunde, sub nici o formă, agendei de eliberare.

d. Dar dacă ne dezbărăm de vanitatea de a crede că am răsturnat regimul noi, cei care îl uram, dar obedient/ prudent/ steril, trebuie să găsim un răspuns la întrebarea: cine l-a răsturnat şi de ce? Cine ne-a zădărît, scoţîndu-ne în stradă doar cît era nevoie şi băgîndu-ne apoi cuminţi în case? Trecem peste teza interesată/ perfidă/ legitimantă pompată de propaganda fesenistă: că ar fi fost vorba de o cascadă de întîmplări, neprogramate/neorchestrate de nimeni – căci mişcările browniene nu pot sculpta socialul cu asemenea coerenţă/ convergenţă – de laser. Urcînd dinspre efectele constatabile  spre cauzele prezumabile, dăm peste un prim răspuns mai credibil – deja dureros: securicomuniştii au deturnat sau chiar provocat „revoluţia”,  pentru a pune mîna pe avuţia naţională, înavuţire realizată în bandă, care nu era posibilă fără debarasarea de chingile socialismului şi trecerea la capitalism oligarhic; raptul fiind acoperit prin „terapia de şoc”.

immigration people on europe map background

e. Numai că aşa ceva nu se putea face fără înţelegeri cu imperiile exterioare (mafia internaţională). Regimul postcomunist trebuia recunoscut pe plan extern, tovarăşii năpîrliţi aveau nevoie de înalta protecţie a Porţilor (Moscova, Washigton etc.) ca să poată încăleca în continuare turma românească, evitînd pedeapsa pentru rolul jucat înainte de 1989 şi consolidindu-şi cuceririle postcomuniste. În mod deosebit trebuia făcut racordul cu cei cu interese speciale în Romania; şi privirile se îndreptau logic spre Israel – centru de unde se putea regla şi raportul mafiei securiste cu mafiile imperiale concurente. Momeala? O parte din pradă. Astfel s-a putut realiza alianţa nefastă pe care o denunţam în 1995 (în seria „Tirgul comunităţii evreieşti cu securitatea din România”) Întovărăşirea/cîrdăşia şi-ar avea deci originea în demersurile de acoperire externă întrepinse de securicomuniştii români. După 1989,  au adus peste noi pe urmaşii celor care i-au adus pe ei peste noi, după 1944.  (De aceea nu am crezut nici o clipă în fanfaronada securist/vadimistă – care lătra spre evreii conchistadori… cu grijă să nu muşte).

f. Dar şi perspectiva asta are lacune mari, e insuficientă. Ea nu explică faptul că în întreaga Europa de Est s-a produs, simultan, aceeaşi cădere bruscă. Regimurile comuniste s-au prăbuşit cinematografic (sub o regie/baghetă magică, aparent moscovită), extrem de uşor, ca un castel de cărţi de joc suflat de o forţă obscură, într-un moment în care nu întîmpinau o serioasă opoziţie internă şi reuşiseră o emancipare economică/ financiară. O asemenea desfăşurare, aparent inexplicabilă, ne arată că istoria modernă se decide dincolo de cortine, nu e rodul fenomenologiei sociale (pre)vizibile.  Să se fi sincronizat securiştii din ţările respective, în operaţii separate/ corelate de acapare a avuţiilor naţionale? Am respins deja teza absurdă că „revoluţiile pre-portocalii” ar fi fost autentice mişcări populare, că fenomenul s-ar fi defăşurat de jos în sus (ceea ce nu se mai poate întîmpla de mult, nicăieri, datorită maturizării sistemului de control al mulţimilor). Cu cît urci scara agregării comunităţilor integrate fiziologic, e mai greu de crezut că un proces a putut porni chiar şi de la mijloc, de la nivelul conducătorilor locali. Sînt toate semnele ca e vorba de o dezvoltare coerentă, provocată/pilotată de mai sus ca ei. Ochii se îndreaptă spre Malta; iar mintea suverană caută şi mai sus (un pic înainte de marginea transcendentului…).  

g. Astfel ajungem la intuiţia că răsturnarea regimurilor comuniste a fost decisă şi ochestrată de forţe mai înalte ca oligarhiile locale. Dar care au fost acestea şi ce scopuri au avut? Ce putem face mai firesc decît să ne luăm tot după principiul „cui prodest”, urmărind, după 30 de ani, rezultatele răsturnăriii de situaţie? E clar ce a cîştigat mafia locală. Dar depăşind ideea că ea a iniţiat şi conduce procesele, să vedem cine şi ce a mai cîştigat, peste noi, din afara țării. Vom da peste tot felul de chilipiruri, realizate de „întreprinzători” din toate zările. A fost un adevărat festin pentru răpitorii economici, vulturii „de bună credinţă”, rechinii de oportunităţi…. Un nou El Dorado. Şi dincolo de nivelul individual, găsim interese coerente/ concurente: ruseşti/„ruseşti”, unguresti/„ungureşti”, germane/„germane”, austriece/„austriece”,  franceze/„franceze”, americane/„americane”, olandeze/„olandeze” etc. Toţi aceşti beneficiari ai căderii regimului pot fi presupuşi printre catalizatorii/ artizanii ei. Dar fiind cam mulţi, ne întrebăm: cum/dacă s-au înţeles? Nu cumva tot mafia internă a  coordonat colonizarea, stabilind distribuţia Fanarului? Sau orchestrarea asaltului e opera unei mafii externe întinse mondial?

h.  Ajunşi aici, trebuie să ne raportăm la realitatea diseminării evreilor în nodurile de putere ale întregii lumi.  Dacă această reţea a intervenit, trebuie să-şi fi luat partea leului. Şi, într-adevăr, observăm că nimic nu se compară cu „realizările” israeliene (explorate în acest studiu): colonizare de rezervă prin abuzivă re-încetăţenire în masă (vezi segmentul 1); evitare a condamnărilor pentru participarea unor evrei la genocidul antiromânesc (segmentul 2); chiar pensii pentru persecutarea ilegaliştilor… înainte ca aceştia să îşi realizeze obiectivele letale – în nomenclatura PCR (segmentul 4); acapararea pe nimic a unei bune părţi din capitalul privatizat mafiot (tema acestui segment); „reconstituirea” abuzivă a averilor din 1938 (segmentul 5); criminalizarea (în numele combaterii „antisemitismului”) rezistenţei faţă de operaţiile precedente şi compromiterea naţionaliştilor care s-au opus în trecut năvălirii evreieşti (segmentul 6). E mai mult decît suficient pentru ca, pornind de constatarea că evreii au profitat cel mai mult de răsturnarea din 1990, să presupui/bănuiești că în primul rînd ei au provocat-o (sau deturnat-o); dacă nu reuşeau, nimic din ce au realizat în ultimele trei decenii nu ar fi fost posibil.

    O astfel de perspectivă asupra situaţiei te obligă să priveşti cu atenţie prestaţia evreilor rămaşi în România (care s-au cocoţat la putere după 1990, participînd la scufundarea vasului naţional) în corelaţie cu acţiunea celor ce au venit, participînd la jaf şi transformînd ţara într-o colonie economică, politică şi culturală a Israelului. În cazul persoanelor care au rămas la noi, în loc să ia calea „aliei”, poţi presupune că e vorba de evrei cumva asimilaţi, care s-au identificat cu soarta românilor. Deci că tot ce au făcut, fie şi nefast, e doar produsul rapacităţii individuale (care i-a animat şi pe românii distructivi ce au comis Tranziţia) – şi nu operarea ca agenţi israelieni. Teză susţinută de declaraţiile explicite ale unora ca Roman (cel mai nefast fesenist), sau de faptul că Iliescu, Bîrlădeanu etc., chiar dacă au şi sînge evereiesc, nu s-au manifestat ca evrei; iar dacă au sprijinit (vizibil sau în culise) interesele israeliene, au putut-o face cumpăraţi, ca şi românii trădători. E drept că „tranziţia” s-a terminat în jug israelian, dar nu e nevoie să fii evreu ca să lucrezi în solda mafiei evreieşti, a serviciilor israeliene, a rechinilor lor de afaceri. O dovedeşte lunga listă, a „prietenilor”/ partenerilor, aparent români, susţinători ai cuceritorilor în operaţii strategice, de la „ingineriile” cu beneficiari israelieni, la făcăturile extra-juridice  şi la legiferările coloniale, antiromâneşti: Virgil Măgureanu, Ovidiu Gherman, Mugur Isărescu, Theodor Stolojan, Teodor Meleşcanu, Dan Adamescu, Florian Stoica, Valeriu Stoica, Ioan Talpeş, C. Dudu Ionescu, Radu Vasile,  Radu Sârbu, Adrian Năstase, Dana Barb, Traian Ungureanu,  Crin Antonescu, Mircea Gheordunescu, C. Popescu-Tericeanu, E. Ovidiu Chirovici, C. Dudu Ionescu, Corina Radu,  Teodor Mihăiescu, Ion Ţiriac, Oliviu Gherman, Remus Truică, S. Ovidiu Vîntu, Viorel Hrebenciuc, Ovidiu Muşetescu, Sorin Stoicescu,  Emil Boc, Miron Mitrea, Radu Mazăre, Marian Năstase,  Gh. Dobra, Bogdan Petrescu, Corneliu Iacubov, Elena Udrea, Dorin Cocoş, Paul Lambrino, Petre Ion, Sulfina Barbu, Adrian Videanu, Micea Geoană, Victor Ponta, Dan Costea, Ionuţ Costea, Eugen Bejenariu, Gabriel Bivolaru,  Gabriel Gh. Ştefan, Dan Andronic, Liviu Dragnea, Viorica Dăncilă, C.Vadim Tudor, George Păunescu, Crin Halaicu, Teodor Cuzino, Augustin Lazăr, Maria Vlas, Micea Dinescu,  Ovidiu Muşetescu, Răzvan Theodorescu, Andrei Marga, Adrian Cioflîncă, I. Bogdan Lefter, Radu Gabrea, Petru Clej, etc. 

    Evreitatea nu e necesară pentru a nu-ţi incomoda vînătoarea cu scrupule morale, îmbogăţindu-te „fără just temei” , parazitînd o populaţie prinsă în ghearele unui stat uzurpat. Nu putem însă feri – de oprobriul pe care-l merită toţi îmbogăţiţii Tranziţiei Criminale – pe evreii (şi au fost mulţi) care au participat la jefuirea României (cumpărînd cu x lei şi vînzînd apoi cu 10x, 100x, 1.000x bunurile muncite de robii comunismului,  smulse din avuţia noastră colectivă, prin Legea 15/1990 – lovitură fatală, gîndită de Brucan şi aplicată de Roman, o problemă cheie, pe care o las în grija lui Şerban Popa). E vorba de a exploata un jaf uriaş, corupînd administraţia, simulînd „terţul de bună credinţă” –  întru acapararea la preţuri derizorii – adică, în termeni juridici, de participaţie.  Dacă nu eşti un răpitor, nu ai ce căuta în vintrele  unui popor îngenuncheat, atacat de pegră. Oamenii onorabili nu ciugulesc prin bolnavi/stîrvuri – ca viermii sau coioţii. Evreii nu ar şovăi să trateze de „bandit” orice îmbogăţit în regimul lui Hitler. Acaparări criminale – iată prezumţia firească! – pentru cei cu axiologia/epistemologia mea socio-politică, care consideră că orice amplificare rapidă a averii ascunde furt, indiferent cum e executată. Ştiu că altora (re-educaţi în cultul rapacităţii eficiente, fascinaţi de dobînzi, de lovituri bursiere, avizi după „start-up”  şi scheme Ponzi) o astfel de temelie axiologica li se pare fantezistă; şi, probabil, nu le convine moral, fiind tot mai forţaţi/ahtiaţi să paricipe la competiţia dintre „intreprinzători”. Ce reperăm la alţii ca urît… e propria noastră poftă de reuşită/căţărare, inevitabil parazitară – singura pe care sistemul o mai permite. „Realismul”, e conformare/ adecvare/ integrare la un destin uman jalnic şi eu încerc să nu mă dau pe brazdă; de aceea nu acord  speculaţiei,  comerţului bişniţar, „păcălirii omului de către om”,  mai multă respectabilitate decît „exploatării omului de către om”. Chiar dacă nu se mai operează azi prin atacuri în pădure, ci prin sifonări din avuţia colectivă gestionată de complici. Sînt doar formele moderne ale asaltului prădalnic/tătărăsc.

    Averile onorabile se fac aditiv, prin muncă şi imaginaţie fertilă. Sub nici o formă multiplicativ/ exponenţial. Putem, desigur, să gîndim şi altfel, să nu considerăm îmbogăţirea de acest gen ca jaf; dar atunci nu ne rămîne nimic din intuiţia de dreptate şi nu mai avem cheie pentru a înţelege româneşte trecutul României. Dacă nu considerăm îmbogăţirea postdecembristă o crimă odioasă, atunci ce ne deranjează la ciştigători? Doar pizma? Sau mai pîlpîie în noi etosul anti-chilipirgistic, pe care unii îl vor denunţa… ca reflex antisemit?  Dar să admitem că trecerea egoismului individual de pragul competiţiei corecte ţine de logica parvenirii, adică de precaritatea condiţiei umane. Cît rămâne la nivelul ciocnirii între triburi, ne resemnăm constatînd că macro-egoismul are şi o componentă solidaristă, care contribuie la victoria asocierii mai tari. Cînd e vorba însă de penetrări perfide, dinăuntru, de deturnări oculte ale vieţii colective, de escrocherii socio-politice? Putem fi concesivi – fără a rămâne complet în vid în plan moral – cu alcătuirea/activitatea găştilor care îşi asigură succesul corupînd/cucerind nucleul celulei, pentru a modifica regulile de joc în favoarea lor? Nu este asocierea mafiotă groparul aspiraţiilor de echitate? Şi nu este etnicitatea un criteriu eficace de asociere?   

  Evreitatea cuiva e suficientă pentru a prezuma filosemitism, adică soldaritate firească de neam. Deci, un plus de disponibilitate în a susţine acţiunea colectivă a israelienilor sosiţi în cohortă, susţinuţi din subteranele serviciilor secrete implicate şi ocultei internaţionale – întru partajarea prăzii cu mafia securistă. Admiţînd (căci nu prea avem cum verifica aşa ceva) că nu e vorba de mafiotism israelian în unele din cazurile/ dosarele pe care că le-am găsit semnalate pe Internet, rămîne impresia de ansamblu, care întăreşte ipoteza angajării evreilor din România, alături de cei reveniţi de afară, în aservirea ţării – comune cu noi – unor interese a ţării… numai a lor. Fenomen cît se poate de normal, acesta fiind riscul creat de prezenţa alogenilor cu dublă fidelitate, slăbiciune care iese la iveală în momente critice (a se vedea tratamentul aplicat de americani cetăţenilor lor de origine japoneză, în WWII…). Oricît ne-ar conveni personal facilităţile dublei/multiplei cetăţenii, trebuie să recunoaştem că ea surpă trăinicia etnică a unei naţiuni şi funcţionarea organică a statelor. Vorbesc eu acum ca un cetăţean canadian, care ar putea susţine Canada contra României? Eu nu cred că ar semna vreun evreu de la noi o declaraţie de genul: „În caz de conflict de interese cu statul evreu, deplorînd situaţia, voi apăra ferm interesele româneşti? Şi-ar trăda neamul şi, dacă are şi cetăţenie israeliană, cealaltă patrie. Dar mă tem că unii dubli cetăţeni îşi spun (poate cu alte cuvinte): „În caz de conflict de interese cu statul român, voi apăra ferm interesele neamului meu”. Ca să nu sesizăm pericolul, zic unii: problema nu se pune, căci astfel de situaţii nu mai sînt posibile ! De ce nu mai pot apărea? Pentru că sîntem deja colonie a Israelului (via SUA, Moscova, Londra etc.)? Dacă însă sîntem (sau am mai fi) suverani, evident că astfel de situaţii pot apărea (să luăm doar exemplul destinului Basarabiei – http://www.piatauniversitatii.com/news/editorial-4-2020-8); şi, ca dovadă, au apărut în trecut şi sînt azi pe cale de a deveni acute, pe măsură ce sîntem încălecaţi devastator/ ostentativ.  

    Desigur, raţionamentele globale, căţărările deductive, în amonte – dinspre efecte spre cauze – trebuie confruntate cu datele de pe teren, cu ceea ce am putut afla concret (conştienţi că grosul e „clasificat” – pe cîteva generaţii) despre participarea unor evrei la  pseudo-revoluţia din decembrie, la contra-revoluţia care a urmat şi la jaful tranziţiei criminale (implementarea capitalismului de pradă). Problemă pe care o tratez în acest segement separat, deşi e vorba de ultima fază a unei unice crime continuate, pregătită înainte de „ilegalişti” şi declanşată în 1944: cea în care a fost împărţită prada jafului şi rodul exploatării – plasat, un timp, în administraţia statului folosit ca instrument sistemic de spoliere a populaţiei […].

            Prezentarea sectoarelor/coloanelor acaparării în ordinea aleasă (ca să corespundă cumva vechilor aparate, cărora le continuă acţiunea) nu poate reflecta modul complex/subtil în care s-au împletit atacurile în timp. Imediat după 22 decembrie, s-a creat un gol de putere (ăsta fiind rolul „revoluţiilor” ). În această etapă a operat intens batalionul de propagandă – care a suţinut „terapia de şoc” – în numele scuturării de comunism. Entuziasmul anticomunist fiind necesar pentru a fi canalizat întru distrugerea economiei şi satelizarea ţării, s-a amînat răfuiala cu antisemiţii, care au fost lăsaţi un timp să se manifeste util… pro-capitalist. O dată deturnat aparatul politic de la linia intereselor româneşti şi create condiţiile de manifestare plenară a goanei după căpătuială, a putut demara cucerirea economică, care nu avea decît a valorifica dezagregarea sistemului industrial, putrezirea instituţiilor şi conştiinţelor. De-abia cînd colonizarea economică s-a împlinit (vezi explicaţiile lui Ilie Şerbănescu) s-a putut trece la preluarea făţişă a puterii politice, cu care s-a legiferat reprimarea rezistenţilor şi domesticirea culturală – armata propagandiştilor legitimînd continuu lucrarea servitorilor politici/juridici.  Nimic nou sub soare.

VA URMA

Citiți și episoadele anterioare:

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (V)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (IV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (III)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (II)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (Introducere)

 3,516 total views,  6 views today