Autor: IOAN ROȘCA
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 107

4. Despăgubiri pentru cei care au militat împotriva României
4.1 „Claims Conference” trece „Cortina de Fier”: istoria unei escrocherii istorice
4.2 Arhivele de la Yad Vashem – în slujba revedicărilor
Materialismul dialectic şi istoric nu iartă… Vom vedea, în cele ce urmează, cum a lucrat strategia de jefuire a populaţiilor prinse în ghearele unor state, adaptată priorităţilor de etapă a celor care le-au uzurpat. O operaţie „justiţiară” ocultă, trădată şi de numele ambiguu al instrumentului folosit („Conferinţa Revendicărilor”), o mega-asociere care operează în culise, în spatele „reprezentanţilor” învîrtiţi pe scena farsei democratice. Într-un demers judiciar normal, suferinţele/pierderile unor evrei hăituiţi, persecutaţi sau exterminaţi de regimurile antisemite puteau fi dezdăunate direct victimelor/urmaşilor lor şi asta imediat după ce Hitler şi aliaţii săi au fost învinşi. S-a întîmplat însă altceva: reparaţia a fost deturnată/amînată, spre spolierea unor populaţii nevinovate şi în folosul unor clici parazitare.
Imediat după război, dosarul a fost manevrat strategic întru:
a. Legitimarea/menjarea URSS (regim criminal, deosebit de cel nazist numai prin faptul că a fost de partea evreilor, salvîndu-i de prigoană).
b. Justificarea încarcerării „naziştilor”- declanşînd o represiune genocidară, pentru a acoperi ascensiunea comunistă in Europa de Est (a se vedea cascada proceselor, începute la Tribunalul Poporului, care au umplut puşcăriile/cimitirele pînă în 1964 şi pe baza unor condamnări… pentru antisemitism şi crime de război).
c. Menajarea intereselor financiare/politice ale Aliaţilor (pe care declanşarea despăgubirii evreilor în 1944 i-ar fi incomodat). Ca atare, aparent inexplicabil, plîngerile/pretenţiile evreieşti nu s-au declanşat imediat, ci cu o întîrziere suspectă/grăitoare (mascată cu speculaţii privind dorinţa victimelor de a uita).
A urmat asaltul asupra Germaniei (extrademocatic şi parajuridic – căci niciodată cetăţenii nu au fost întrebaţi dacă vor să plătească, decizia fiind luată de nişte „reprezentanţi” ne-plauzibili); un atac orchestrat prin Conferinţa Revendicărilor și soldat cu valurile despăgubirilor, dirijate spre organizaţii mai mult sau mai puţin comunitare şi nu direct, spre persoanele în drept (a se vedea explicaţiile lui Norman Finkelstein din „Industria Holocaustului”). Aceasta era sonda înfiptă în filonul aurifer al para-justiţiei, popoarele „eliberate” întru comunism de glorioasa armată Sovietică neputînd fi puse la plată (din motive politice evidente). Maşina de propagandă a mafiei revendicative a suţinut – o vreme – că foştii sateliţi ai lui Hitler nu sînt responsabili, germanii trebuind să plătească şi pentru ei. S-au tot introdus noi temeiuri de despăgubire, pînă cînd s-a ajuns la o saturaţie, incompatibilă cu „creşterea” schemei de spoliere. Aşa că a venit momentul mutaţiei. Regimurile din Europa de Est au căzut miraculos, în urma unui fantasmagoric „război răs-răcit”.
O dată îndepărtat obstacolul politic al dezdăunării din Europa de Est, teza vinovaţiei Germaniei pentru faptele aliaţilor săi a fost corectată/retuşată din mers: regimurile locale devin co-vinovate, după jumătate de secol; aşa că populaţiile actuale trebuie să plătească (ciudaţenie care nu mai miră, căci oricum s-a ieşit din cadrul dreptului civil sau al obligaţiilor post-război, aflîndu-ne într-o deplin originală stare de excepţie). Din acest moment, vîntul propagandei holocaustizante şi-a schimbat direcţia, spre deruta trepăduşilor istorici/ideologici, chemaţi să se încadreze obedient în noua epocă/etapă/paradigmă, reluminînd publicul păstorit cultural. Mulţi „istorici” greoi nu au reuşit adaptarea/adecvarea, continuînd tradiţia învinuirii exclusive a Germaniei. Noile generaţii de paraziţi ideologici s-au orientat însă repede, cu perena vitalitate a arivistului. Dirijaţi de wieseli, anceli, tismăneni, vaineri, vexleri etc, cioflâncii mioritici s-au repezit la treabă, scotocind arhivele, gropile comune şi amintirile nonagenarilor, pentru dovedirea faptului că atrocităţile de la noi nu au fost săvîrşite la comanda germanilor ci au fost iniţiative româneşti, bazate pe vechea ură iraţională împotriva beneficilor musafiri/colonizatori evrei. Nu au pregetat nici să folosească dosarele alcătuite de justiţia comunistă (pe care noi, victimele comunismului… ar fi trebuit să le aruncăm în foc) – chiar dacă astfel ieşea la iveala şi faptul că crimele antisemite au fost de fapt răspedepsite/răzbunate, pîna în 1964. Dar nu reparaţia penală interesa acum, ci sifonarea nestingherită a bugetului (adică a buzunarelor mulţimii captive). Făcînd jocul delapidatorilor de/prin vîrf, cohorta mercenarilor nu pregetă nici să inoculeze teza vinovăţiei româneşti… copiilor formaţi la şcoala unui stat re-colonizat. Nu mai mînjesc hîrtia (memoria calculatoarelor) cu numele acestor activişti români care s-au bulucit să depună mărturie (să compună pledoarii, să alcătuiască dosare, să găsească probe)… împotriva românilor. Este clar ce s-ar întîmpla în Israel, dacă nişte evrei s-ar apuca să facă rechizitoriul crimelor evreieşti, întru consolidarea pretenţiilor de despagubiri faţă de Israel. Dar la noi merge, şi încă duduind. În timp ce unii, pe baza fraternităţii etnice, se înfruptă (deşi nu sînt moştenitori ai victimelor de acum 80 de ani), din daunele plătite de alţii (nici ei moştenitori ai vinovaţilor, dar tot în baza responsabilităţii colective)… ideea organicităţii naţionale trebuie combătută… Căci s-a decretat: numai naţionalismul evreiesc e legitim, căci numai el nu poate fi antisemit. Ceea ce relevă o aservire deplină şi alienantă.
Confuzia întreţinută de dezinformarea metodică ar fi cumva amuzantă, dacă nu ar fi tragică scufundarea civilizaţiei în minciună/diversiune/amăgire. Nimeni nu mai înţelege de ce, dacă tot a sunat goarna învinovăţirii românilor întru dezdăunări generoase din buget („pensii” speciale pentru persecuţii, peste nivelul celor contributive !), continuă, în paralel, şi sifonarea prin aparent inepuizabila ţeavă germană. Apar noi categorii de păgubiţi pe teritoriile aliaţilor Germaniei (cum ar fi cea a locuitorilor „ghetourilor deschise” din România) pe care nemţii par a fi ahtiaţi să le plătească, ceea ce-i miră pe naivii care nu intuiesc profunzimea spaţiului din spatele scenei. Aceștia subestimează adîncimea conspiraţiei şi amploarea complexăţii puse în funcţie pentru a împiedica înţelegerea fenomenelor.
Cine să coreleze dosarul extinderii plăţilor Gemaniei către evreii de la noi cu acela ar retrocedărilor din România către Forumul Democrat al Germanilor din România, admis ca moştenitor de drept al Grupului Etnic German (declarat nazist, şi expropiat ca atare, dupa 1945)? Cine să înţeleagă sensul cascadei de manifestari de fraternitate dintre FDGR si FCER (reflectate fidel de „Realitatea Evreiască”), adică jocul Ganţ/Iohannis-Vainer/Vexler, dacă nici măcar pe Marius Albin Marinescu/Corvin Lupu nu am reuşit să-i conving că, dincolo de sub-tema imobilelor inhăţate de GEG de la evrei, între 1940 şi 1944, se află miza „stornării”, în contabilitatea despăgubirilor germano-israeliene, adică recuperarea unor sume livrate evreilor de către Germania, pe seama românilor de rînd (căci totdeauna cel slab plăteşte). Daţi-ne sume noi pe Claims Conference şi determinăm România să vă livreze proprietaţile confiscate de la GEG (inclusiv cele luate de la evrei); pe de altă parte, ajutaţi-ne să le impunem a ne plăti despăgubiri – uşurînd astfel buzunarul german.
Înţelegerea aceasta cu efecte evidente e salutată aproape sfidator în multe numere din REALITATEA EVREIASCĂ. Iată mai multe exemple:
REALITATEA EVREIASCĂ Nr. 488-489 (1288-1289), 1 – 28 februarie 2017: „ […] Având în vedere informaţiile prezentate în mass-media în ultimele zile, facem următoarele precizări:
• după cunoştinţele noastre, nu există diferende juridice privind proprietăţi comunitare evreieşti între Federaţia Comunităţilor Evreieşti din România (F.C.E.R.) şi Forumul Democrat al Germanilor din România (F.D.G.R.);
• nu am revendicat şi nu suntem în curs de revendicare a unor proprietăţi comunitare evreieşti de la FDGR;[…] Dr. Aurel Vainer Preşedinte F.C.E.R.”;
REALITATEA EVREIASCĂ Nr. 526-527 (1326-1327), 1 – 30 Noiembrie 2018: „Comunicat privind poziţia FCER faţă de declaraţiile dlui Ilan Laufer […]. În ceea ce priveşte minoritatea germană din România, FCER-CM a avut şi are relaţii excelente de lucru şi de colaborare cu Forumul Democrat al Germanilor din România, cu reprezentantul acestei etnii, un partener de lungă durată al FCER-CM în promovarea democraţiei şi a luptei împotriva antisemitismului. […]Aurel Vainer”;
REALITATEA EVREIASCĂ Nr. 532-533 (1332-1333), 1 – 28 Februarie 2019; „Preşedintele F.C.E.R., dr. Aurel Vainer, a primit cea mai înaltă distincţie a FDGR […]. „Distincţia este un simbol al colaborării între comunităţile noastre, cea evreiască şi cea germană. Această colaborare continuă inclusiv în Parlament, în modul cel mai sincer […]… Ovidiu Ganţ a fost un elogiu […]. Acordarea distincţiei, cea mai însemnată a FDGR – urmare a deciziei Comitetului său Director – , unui neetnic german este o premieră, a accentuat vorbitorul […]”;
REALITATEA EVREIASCĂ Nr. 546-547 (1346-1347), 1 – 31 Octombrie 2019 „Interviul lunii cu preşedintele F.C.E.R., dr. Aurel Vainer […]. Guvernul german a recunoscut 20 de oraşe din ţară drept ghetouri deschise, supravieţuitorii Holocaustului din oraşele respective urmând să primească indemnizaţii. Am trimis o scrisoare de mulţumire Ambasadei Germaniei la Bucureşti. Am luat parte la o recepţie oferită la reşedinţa sa privată de E.S. Cord Meier-Klodt, ambasadorul Germaniei în România, în colaborare cu deputatul F.C.E.R., Silviu Vexler, şi deputatul F.D.G.R., Ovidiu Ganţ, dedicată Zilei Holocaustului în România. Au fost prezenţi reprezentanţi ai Preşedinţiei,Guvernului, Parlamentului, diplomaţi […]. Federaţia oferă asistenţă juridică solicitanţilor pentru obţinerea de formulare în vederea primirii de pensii din partea Guvernului german, pe lângă indemnizaţiile de care beneficiază prin Legea 189.”
REALITATEA EVREIASCĂ Nr. 552-553 (1352-1353), 1 – 31 Ianuarie 2020: „Crucea de Merit în rang de Ofiţer a Ordinului de Merit al R.F. Germania, acordată preşedintelui Aurel Vainer […]”.
Pentru cei care nu întrezăresc despre ce merite şi colaborări este vorba, o vom lua mai mărunt, pornind de la un alt citat din REALITATEA EVREIASCĂ Nr. 588-589 (1388-1389), 1 Iulie – 31 August 2021:
„O mică măsură a dreptăţii pentru cei care au suferit peste măsură” ar fi un posibil motto pentru înfiinţarea, în 1951, a Conferinţei pentru Revendicări Materiale Evreieşti, Claims Conference, împotriva Germaniei care, în anii Holocaustului, confiscase bunurile victimelor. Arhitectul Claims-ului, Saul Kagan z.l., era el însuşi unul dintre supravieţuitori. Evreu lituanian, pleacă din Vilnius în 1940, an premergător invaziei URSS-ului de către Germania nazistă. Kagan călătoreşte cu transsiberianul până la Vladivostok. De acolo, în Japonia, îmbarcându-se pe o navă cu destinaţia SUA. După Hawaii şi San Francisco, ajunge la rudele din New York. În 1941, tatăl lui, director al Spitalului Evreiesc din Vilnius, se afla pentru tratament la Soci. Izbucneşte războiul. Armatele hitleriste înaintează pe teritoriul URSS. Se refugiază în Taşkent. Reîntors acasă în 1946, nu-şi mai găseşte familia: soţia, băiatul cel mic, părinţii – ucişi de nazişti. Când America intră în război, Saul se înrolează. Participă la debarcarea Aliaţilor în Normandia. În 1947 creează un organism precursor al Claims: Organizaţia pentru Restituiri de Bunuri Succesorale Evreieşti. În 1951, când 23 de organizaţii internaţionale evreieşti se reunesc în Claims Conference pentru negocieri cu Germania de Vest, este numit director executiv. Îşi dedică restul vieţii împlinirii acestei misiuni. Misiune spirituală, deopotrivă. Fiindcă – spunea – 1.000 de ani de istorie evreiască au fost distruşi în 12 ani. Fondurile obţinute din revendicări au fost alocate pentru programe de ajutorare a supravieţuitorilor şi prezervare a memoriei victimelor. Dovadă, programele pentru cercetare, educaţie, documentar, film artistic. Tot în 1951 este fondat Congresul Mondial Evreiesc (CME), condus de Nahum Goldmann, devenit şi preşedinte al Claims-ului. În 1952, cancelarul german Konrad Adenauer semnează Acordurile de la Luxemburg cu reprezentanţii Claims Conference. În 1953 se încheie Acordul pentru revendicări evreieşti cu Austria. În acelaşi an se semnează acorduri cu mari companii germane care au folosit evrei ca sclavi: Krupp, Siemens-Haloke, Dinamit Nobel, Daimler-Benz, Volkswagen. Programele finanţate prin fonduri obţinute din restituiri sunt folosite ca indemnizaţii şi servicii sociale pentru supravieţuitori. Peste zece ani este pus în funcţiune programul de ajutorare a Drepţilor între Popoare aflaţi în nevoie, în semn de recunoştinţă pentru cei care şi-au riscat vieţile salvând vieţi evreieşti în anii Holocaustului. Un an de cotitură în activitatea Claims-ului este 1990, după căderea Cortinei de Fier, când este negociată returnarea de proprietăţi evreieşti cu fosta Germanie de Est. Între 1992-1998 este creat şi pus în aplicare Fondul pentru Europa Centrală şi de Est. Beneficiarii programelor sunt supravieţuitori din blocul ex-comunist şi fosta URSS”.
4.2 Arhivele de la Yad Vashem – în slujba revedicărilor
Nu aveam cum să ştiu că e vorba de o cambrare „negaţionistă” a lui Ceauşescu (ce urma să accelereze căderea lui) cînd, prin anul 1986, asistam la trimiterea la Tel Aviv, de către administraţia lui, a unei delegaţii de istorici ce avea sarcina să demonsteze că numărul evreilor ucişi, pusă în cîrca României la Yad Vashem este exagerată. Lista de acolo cuprindea şi evreii trimişi spre lagărele naziste de administraţia maghiară din Ardealul de Nord şi evreii morţi dincolo de Prut/Nistru (ca şi românii) – din caza mizeriei/bolilor/tifosului, cifrele fiind umflate printr-o contabilitate arbitrară.
Pe atunci nu ştiam nimic despre întreprinderea evreiască de retro-spoliere numită „Claims Conference” şi nu aveam acces la bazele de date aferente. Presupun că mulţi (inclusiv dintre cei ce combat combaterea antiromânească a antisemitismului) nu ştiu nici azi de ele. Aşa că voi face cîteva precizări, susţinute cu citate. Încep cu explicațiile de pe site-urile care permit consultatrea online a bazelor de date (posibilitate probabil necunoscută de domnul Coja, care s-a străduit să determine accesul publicului la astfel de informaţii): Records of the World Jewish Congress in Romania – la www.ushmm.org şi Claims Conference, Romania şi New Romanian Lists – la www.jewishgen.org
Întîi, căteva explicaţii din aceste surse:
„Conferinţa revendicărilor. Această bază de date conţine referiri la 167,815 evrei români ale căror nume apar in Arhivele Central Zioniste şi Yad Vashem în Israel […]. Baza de date a fost compilată de Conferinţa Revendicărilor Materiale Evreieşti Împotriva Germaniei. „Claims Conference” a fost fondată în 1951, ca un corp de negociere cu guvernul German pentru compensaţii materiale pentru victimele evreieşti ale persecuţiei Naziste. Conferinţa a administrat Programul pentru Foştii Sclavi şi Lucrători Forţaţi, o plată unică pentru persoanele „silite să lucreze intr-un lagăr de concentrare… un ghetto sau un loc similar de încarcerare în condiţii comparabile”. Conferinţa a avut responsibilitatea de a verifica afirmaţiile unor persoane că au fost utilizate întru muncă forţată în timpul WWII. Pentru ca aceste revendicări să fie aprobate sau respinse, era necesară localizarea dovezilor documentare a muncii forţate. În acest scop Conferinţa a folosit persoane din Israel şi Statele Unite care au examinat documentele din variate arhive urmărind numele reclamanţilor […]. Prezenţa unui nume în această bază de date nu înseamnă neaparat că un individ a reclamat prin Programul pentru foştii Sclavi sau lucrători Forţaţi sau e un supravieţuitor, ci mai curînd un individ al cărui nume apare in înregistrările ţinute în Archiva Centrală Zionistă sau Yad Vashem din Israel.
Informaţiile privind cazurile individuale variază, dar includ totdeauna numele, prenumele şi „locul persecuţiei”, ca şi cotarea documentului de unde a fost extras numele […]. Tot materialul vine din două sourse majore: documentele JM sînt din arhivele/colecţia Misterului Apărării din România, în timp ce M39 vine din arhivele administraţiei Odessa”.
Putem face deja cîteva observaţii:
1. Întreaga „industrie” (după N.Finkelstein) a holocaustului s-a organizat în jurul pretenţiilor faţă de Germania. Redirijarea ei către noi, deşi nu am pierdut vreun război, de curînd terminat cu obligaţii, este mai mult decît suspectă.
2. Deşi s-a pornit – se spune – de la plîngeri individuale, baza de date nu rezultă din însumarea acestora, ci din exploatarea unor registre de arhivă de către grupări revendicative/profitoare. Deci e vorba de o afacere, despre care cei în numele cărora se scot banii nu prea află şi care nu implică iniţiativa lor explicită. Cred totuşi că, între timp, cei ce îşi găsesc numele pe aceste liste şi se pomenesc cu firmituri din pradă, pot observa că ascendenţii lor sînt folosiţi întru justificarea unor pretenţii materiale faţă de populaţii actuale – total nevinovate.
3. Cei care au livrat către agenţii Claims Conference arhivele noastre militare ştiau foarte bine că-şi trădează ţara/compatrioţii. Dar, dacă tot s-au furnizat informaţii/argumente părţii adverse (într-un litigiu inter-comunitar) de ce nu au fost făcute acestea publice, astfel încît să nu poată fi triate, în culise, în defavoarea intereselor noastre? Mai mult, documentele neconvenabile evreilor au fost scoase din circuitul consultării la sala de lectură. (Notă: Un alt exemplu din aceeaşi gamă este editarea parţială a documentelor privind relaţiile României cu minoritatea iudaică, pe bază de documente din arhivele naţionale ale României. Proiectul cuprindea trei volume tipărite, din care a supravieţuit unul singur. Difuzarea, la intervenţia guvernului unui stat străin, cel care beneficiase de un acces liber la aceste arhive, a fost blocată, iar tirajul tipărit a fost distrus în bună parte).
4. Procedeul utilizat a dus, indiscutabil, la umflarea numărului victimelor presupus revendicatoare. Căci nu s-a făcut nimic pentru a evita numărarea aceluiaş ins de cîte ori era găsit într-un registru, cu alt număr de înregistrare sau cu variaţii ale numelui /prenumelui. Situaţii care abundă – şi aş putea umple un tom cu exemple. Analizînd meticulos bazele de date accesibile online am găsit (şi pot demonstra covîrşitor) că numărarea multiplă a aceluiaşi ins nu este excepţia, ci regula; încît mă îndoiesc că, dacă ar fi eliminate dublurile nu ar rămâne mai mult de cîteva zeci de mii, din cele 167,815, pentru care s-au pretins (şi poate se vor încasa) aceste reparaţii. Şi mă întreb – deşi ştiu ce risc, deranjînd contabilizarea exagerată păgubitor (pentru români), în vederea umflării daunelor – dacă nu cumva tot aşa a procedat şi Comisia Wiesel (întru numărarea celor ucişi), adunînd înregistrări pentru aceeaşi persoană sau jonglînd cu statistici, pentru a confecţiona estimări nefavorabile nouă, strecurate apoi ca dogme în legile româneşti… Pe care nu avem dreptul să le contestăm, întru apărarea intereselor populaţiei?
5. Ce se înţelege prin muncă forţată? Nu cumva şi trimiterea evreilor (care nu au avut cu ce mitui funţionarii) să deszăpezească sau să care saci la gară, în timp ce românii mureau pe front? (măsură luată de Antonescu, ţinînd cont de poziţia multor evrei faţă de URSS şi, probabil, şi de faptul că a trebuit să fie scoşi de pe front în primul război mondial – datorită dezertării masive la inamic). Trecem peste neglijarea morţilor naturale, bolilor, băjeniei masive. Dar măcar evitarea sacrificiilor evreieşti în război trebuia contabilizată pe coloana cealaltă. Nu e cumva favorizare salvatoare – în loc de persecuţie ucigaşă – faptul că evreii scapă şi de trimiterea pe frontul de vest (unde românii au crăpat… pentru înfrîngerea lui Hitler, marele duşman al evreilor lăsaţi la vatră)? Semnalez:
REALITATEA EVREIASCĂ Nr. 578-579 (1378-1379), 1 – 28 Februarie 2021: „O clarificare necesară […]. Ce-i drept, Filderman nu a fost o problemă doar pentru Sărăţeanu. […] Într- o scrisoare trimisă unui cunoscut în 1952 îşi caracteriza astfel situaţia creată după 23 august 1944: […] Dar chiar şi sub comunişti am izbutit să înfăptuiesc multe; reuşita mea de căpătâi a fost aceea că i-am salvat pe toţi tinerii. Când România s-a alăturat Aliaţilor în războiul lor contra Germaniei, evreii au fost recrutaţi. Am reuşit să obţin două amânări de o lună fiecare şi, în urma unei audienţe la ministrul de Război, ordinul a fost anulat iar evreii, în cele din urmă, nu au fost recrutaţi”.
6. Ce se înţelege prin ghetto? Nu cumva (aşa cum pretinde „Enciclopedia ghettourilor”…) şi acele îngrămădiri voluntare, prin care evreii s-au apărat de pericolul topirii în masa românească? Şi chiar cînd e vorba de cartiere în care s-au aşezat oameni siliţi să părăsească alte localităţi, cum poţi echivala această situaţie cu detenţia politică în puşcăriile/lagărele comuniste? Şi chiar cînd suferinţele sînt similare, de ce s-ar apuca statul român actual să scoată banii din buzunarele urmaşilor victimelor comunismului pentru a-i trimite în Israel?
7. În fine – şi voi reveni mai jos – se pune problema activităţii multora dintre cei trecuţi pe listă, în interbelic, ca ilegalişti şi după 1944 ca activişti, în slujba comunismului care a distrus România.
Dar să vedem întîi cine a fost la cîrma acestei uriaşe afaceri. Lămuriri dintr-un articol NY Times:
„Saul Kagan, un fost refugiat care de decenii conducea o oganizaţie evreiască responsibilă cu securizarea a peste $70 miliarde restituite supravieţuitorilor Holocaustului şi urmașilor lor, a murit pe 8 Nov. în Manhattan. Avea 91 de ani […]. Dl Kagan, care a ajuns în SUA în 1940 […] era directorul fondator al Conferinţei Revendicărilor Materiale Evreieşti Împotriva Germaniei, creată în 1951 ca să reprezinte Congresul Mondial Evreiesc, B’nai B’rith şi alte grupuri evreişti intr-o acţiune juridica fără precedent [Şi fără temeiuri formale de drept n.n.]: a cere reparaţii către „statele succesoare ale celui de al Treilea Reich,„[De unde importanţa categoriei în care e încadrat regimul Antonescu n.n.] cu referire la Germania de Vest, pentru genocidul nazist împotriva evreilor europeni. Acordurile semnate de Mr. Kagan de-a lungul a aproape jumătate de secol [Remarcaţi caracterul extra-democratic, privat, subteran, al acestui îndelungat complot n.n.] a impus guvernelor Germaniei de Vest și Austriei și unei pletore de coporații profitoare să indemnizeze supravieţuitorii Holocaustului pentru casele, afacerile, mobilele, obiectele de artă şi alte proprietăţi luate de la ei în anii nazismului; să plătească pensii, stipendii de ajutor și beneficii pentru vîrstnici – pe care le-ar fi avut dacă nu ar fi fost persecutaţi [Cîtă perspicacitate! n.n. ]; şi să compenseze sute de mii de prizonieri Nazişti (evrei şi ne-evrei) care au lucrat ca sclavi pentru mamuţii Germani industriali ca I. G. Farben și Krupp. În jur de 600.000 de supravieţuitori au primit plăți. Într-un acord separat, Germania de Vest a plătit circa $15 miliarde către tînărul stat Izraelian, pentru reaşezarea aici a sute de mii de refugiaţi, după război. [Românii actuali vor plăti despăgubiri pentru că evreii care au părăsit benevol comunismul au fost obligaţi să restituie cheltuielile statului român pentru studiile gratuite de care au beneficiat între 1948 și 1989; cum pentru imobilele preluate de stat pe preţuri care nu acopereau valoarea de pe piaţa imobiliară reală plătim deja, ne întrebăm: ce mai urmează oare? n.n.].
Printr-o abordare diplomatică, pe care colegii au descris-o ca politicoasă dar fermă [Aşa te someză un caţel… cu un batalion de dulăi în spate n.n.], Dl. Kagan a convins Germania de West [mai exact pe reprezentanţii poporului captiv între graniţele Germaniei n.n.] să-şi recunoască datoria către supravieţuitorii din fiecare ţară Europeană formal ocupată de Nazişti; Austria să admită colaborarea în persecuţia nazistă şi plata compensaţiilor; băncile elveţiene să concedă că au pus mîna pe valorile victimelor holocaustului şi să facă corecturi[sic!]; iar conglomeratele Germane să compenseze pe cei folosiţi la muncă forţată [În timp ce munca forţată pentru aliaţi, cu URSS în frunte, rămîne cum a fost n.n.]. Cînd evreii sovietici au început emigrarea spre Vest, în anii 1970, au fost făcute noi aranjamente pentru acomodarea lor. Cind Germania de Est și de Vest s-au reunit în 1990, Mr. Kagan a insistat întru stabilirea compensaţiilor suplimentare, care să reflecte partea Est-Germana în persecutarea evreilor […].
Dl. Kagan a fost practic necunoscut publicului, în timp ce trata cu guvernele străine[Aha! Păi asta este esenţa „teoriei complotului” n.n.]. Dar Stuart E. Eizenstat, un fost deputat secretar al Trezoreriei și consultant special al Presidentelui Bill Clinton pentru problemele Holocaustului în anii 1990s, spunea: „Nu e o exagerare să spunem că de 50 de ani Saul Kagan a fost inima, mintea şi sufletul căutării justiţiei pentru supravieţuitorii Holocausului”[…]. Conferința Revendicărilor a devenit o sursă de scandal în 2009, cînd autorităţile au descoperit o schemă de contra-mită („kickback”) de 57 milioane $, datînd din 1993. O duzină de lucrători au fost condamnaţi pentru că ajutau imigranţi evrei de limba rusă să completeze cereri frauduloase de compensare, dîndu-şi aprobarea pentru a împărţi beneficiile. Dl. Kagan nu era implicat în schemă [Nu, el se ocupa de „tunuri” incomparabil mai mari, aproape cosmice; oricum episodul e sugestiv pentru ce se macină în aceste cercuri, la adăpostul ascunderii şi impunităţii n.n.], dar investigatorii au spus că el și ceilalţi oficiali ai conferinţei au ignorat prevenirile privind frauda – din partea unui martor anonomim în 2001[…]. Mr. Kagan a fost implicat în încurcături legale în anii 1970 tîrzii, după ce şi-a luat singura pauză de la Claims Conference ca să devină preşedintele Băncii Americii şi companiei Trust din New York. În 1979, el și alţi doi decidenţi bancari au fost acuzaţi de fraudă bancară în legatură cu împrumuturi de care a beneficiat un director al băncii. Însă, înainte de condamnare, Curtea de Apel a răsturnat verdictul într-o decizie formulată dur, care a denunţat procurorii, acuzîndu-i că au adus acuzaţii „fără temei”. Dl. Kagan s-a întors atunci la Claims Conference, unde un purtator de cuvintspune: „Nimeni nu a pus vreodată la îndoială integritatea lui Saul” [Păi cum/cine să o spună, dacă grupul criminal pe care l-a servit – în paguba populaţiei neputincioase – a fost deasupra legii/lumii? n.n.].
Vom urmări în continuare experienţa cîştigată în „mulgerea” Germaniei – acut semnificativă, pentru că relevă modul cum adminstraţiile statelor capturate dinafară/dinăuntru pun umărul la jefuirea celor „reprezentaţi”.
VA URMA
Citiți și episoadele anterioare:
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIII)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XII)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XI)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (X)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (IX)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VIII)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VII)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (VI)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (V)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (IV)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (III)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (II)
Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (Introducere)

[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]
[…] Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XIV) […]