Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XLV)

Autor: IOAN ROȘCA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 138

6. Discreditarea vechii rezistenţe pentru a o proscrie pe cea nouă

T6.2. Formula „hyperperespectivei” în sprijinul aspiraţiei istorice

Opera publicistică a lui Eminescu nu s-a redus la apărarea neamului său, ci a vizat şi emanciparea condiţiei umane prin rafinarea instrumentelor culturale. În acest spectru larg se înscrie şi omagierea lui prin această lucrare, aşa cum voi arăta aici, înainte de a expune rezultatele cercetării.

* * *

Am semnalat deja că preocuparea pentru condamnarea genocidului comunist m-a condus către prezentul studiu. În momentul în care, stimulaţi de legile holocaustizante, alde Cioflîncă s-au repezit către dosarele încropite de Tribunalul Poporului, pentru a extrage din ele dovezi contra victimelor comunismului, m-am văzut obligat la o reacţie. Re-incriminarea foştilor deţinuţi politici naţionalişti, exterminaţi sau trecuţi prin Piteşti, pe baza mărturiilor stoarse sub tortură, făcea imperios necesară repertorierea textelor ce le-au inspirat actele – pe care poliţia gîndirii le declară azi criminale – , pentru a fi epurate din nou, şterse din memoria noastră. Aceasta pentru a vedea cum s-a ajuns ca apărarea intereselor românilor (morale şi materiale) să fie interzisă prin lege, într-o Românie re-cotropită.

Asta în ce priveşte calea spre subiectul ales ca studiu de caz în problema fiziologiei sensului.

A venit momentul, înainte de a expune rezultatele, să arăt şi calea spre metodă.

Specialitatea mea (ţinta stabilă a curiozităţii mele, cercetarea căreia m-am dedicat consecvent) este înţelegerea, modelarea, orientarea şi instrumentarea fenemenului explicaţiei […].

Pe lîngă uşurarea înţelegerii unor chestiuni dificile, facilitarea explicativă poate opera la macro-nivelul explorării domeniilor (spaţiilor informaţionale) vaste – prin asistenţa oferită întru navigarea printr-o structură documentară, organizată în vederea uşurării orientării (înfruntînd complexitatea şi eventuala plasticitate – efemeritate a mesajelor). Noile instrumente de gestiune documentară („bazele de date textuale” – care ţin de ştiinţa/ tehnologia informării/ biblioteconomie) pot fi folosite de exemplu în expunerea/ explorarea istoriei (trecute, sau în mers), folosind forme ergonomice de utilizare a fişelor bibliografice (semnal) […]. Această tehnologie poate trece de faza aplicaţiilor comerciale, îmbogăţind gama instrumentelor culturale (aşa cum au făcut-o cărţile, muzeele, filmele). Pînă la maturizarea noului domeniu, în lipsa unor criterii valorice consolidate de o critică specializată, m-am condus după inspiraţie în definirea specificaţiilor comportamentale, plămădirea prototipală şi ilustrarea fenomenologică.

Poiectul „Hyperperspective” combină mai multe piste/ linii/ fire de cercetare:

a. Redarea unităţii sistemice a eşfodajelor conştienţiale colective, adică ilustrarea constituirii unor agregate conceptuale coerente ; căutînd sinteza semnificativă nu numai la nivelul geografiilor informaţionale gestionabile/ explorabile de o comunitate, ci şi a imaginilor de sinteză inteligibile/ perceptibile de o conştiinţă individuală.

b. Ameliorarea mecanismelor explicative (subiect al tezei mele de doctorat din 1999) – cu accent pe procesul de descompunere/ recompunere (care permite prezentarea/ înţelegerea progresivă a unei realităţi complexe) şi pe sprijinirea orientării informaţionale (a încadrării detaliilor în ansamblu).

c. Combinarea avantajelor navigării într-o arborescenţă tematică (clasificare) cu căutarea expresiilor în limbaj natural sau pe bază de cuvinte cheie (indexare raportată la referenţiale: simple (taxonomice) sau complexe („ontologii”). Structurarea superioară a referenţialului (faţă de o simplă listă) permiţînd descompunerea temei într-o gamă coerentă de idei. Iar împletirea listelor de mesaje ce se referă la fiecare termen / subiect („record-set” ) formează o „hartă” de orientare în domeniul de care termenii aparţin.

d. Sprijinirea procesului de sinteză care completează/valorifică munca de analiză a surselor documentare folosite de istorici – soldată cu un ocean de fişe („signaletice” )… între care orientarea integrantă devine la fel de dificilă ca rătăcirea prin meandrele realităţii. Drept care, istoricul va încerca o comprimare, în texte explicative ce sacrifică părţi ale realităţii. Recompunerea unor sensuri/ imagini globale din aceste oglindiri fragmentare.

e. Apărarea memoriei colective de ştergerea urmelor/surselor; celedigitale (texte, imagini, înregistrări sonore, filme etc.) devenind repede inaccesibile datorită schimbării suportului tehnic (sub bagheta imperialismului tehnologic) – efemerizare care va crea o gaură neagră, facilitînd sarcina Ministerului Adevărului.

f. Depăşirea perplexităţii produse de conştientizarea proceselor de fabricare a sensurilor, prin asumarea unei posturi creatoare, care plămădeşte – atunci cînd e cazul – chiar şi reperele. De unde recursul la „perspectivă” (în loc de iluzoriul reper universal) – abordare relativistă care renunţă la ambiţia obiectivităţii totalitare, pentru a sluji o subiectivitate partajată […].

Postura celui ce are de transmis informaţii (şi chiar de ascuţit capacităţi) e relativ comodă, faţă de acela care vrea să însămînţeze valori şi înţelesuri cu dimensiune socio-morală. Primul ştie ce are de clădit, e orientat de un contract intelectual – poate implicit, dar univoc, clar definit, explicitabil. În schimb, sarcina celui ce are a cataliza adeziuni, a stîrni aspiraţii /stări, a stimula credinţe – prin alegere fecundă, dar liberă, a perspectivei adecvate misiunii – e mult mai ingrată. Căci fiinţa nu se reduce la conştiinţa/ raţiunea care o orientează pe teren, ci trebuie să se manifeste/ împlinească în registru afectiv şi volitiv. Ideile pot fi combustibil în focul motivaţional, dar acesta nu se reduce la ele, ci trebuie întreţinut la nivelul energiei fiinţiale – ceea ce presupune o politică existenţialistă duală şi circulară, sprijinită pe emoţie şi gîndire, dar şi slujindu-le. Valoarea pragmatică a unui instrument conştienţial implică „Adevărul” – ca adecvare a raportării la realitate. Dar plenitudinea fiinţială aduce în joc alte criterii ale reuşitei unei cultivări: Binele, Frumosul , Fericirea… ce pot fi slujite şi prin placebo. Teleologic, nu cauzal; cu „free will”, nu determinist. Pendulăm între indicativul prezent şi optativul condiţional, între consatarea a ce este şi formularea a ce vrem să fie. Şi mai e şi subjonctivul teleologic la mijloc…Nu ne putem lipsi de mituri şi recurgem la amăgiri trofice şi iluzii mobilizatoare pentru a ne cataliza înaintarea […].

Se speră zadarnic că ambiguităţile, relativităţile şi contradicţiile între care trebuie să se mişte politica sensului creează un spaţiu problematic separabil de cel al strategiilor de transmitere. Nu e aşa. Semantica nu e separabilă de semiotică, cum nu e ontologia de gnsoseologie. Cărămizile din care faci o construcţie, regulile arhitecturale, au impact asupra ceea ce poţi clădi, cărările determină călătoria. Ce şi cum explici sînt laturi inseparabile, dimensiuni ale unei unice probleme. Eficacitatea explicativă nu trebuie despărţită de rostul şi nici de corectitudinea explicaţiei.

Problema validităţii epistemologice a explicaţiei în domenii ca „ştiinţa istoriei” (ghilimelele semnalînd faptul că, tocmai datorită viciilor metodologice, nu s-a reuşit transformarea istoriei în ştiinţă, rolul ei principal fiind de propagandă – în mod normal, naţională) a stîrnit dezbateri (a se vedea continuatorii studiilor iniţiate de Carl Hempel, Peter Achinstein etc. ). Problema/criza e mai profundă decît inconsistenţa logică, întrucât ţine de puterea insuficientă de reflectare a realităţii prin model […]. Încercarea de a reface viaţa lumii apuse nu reuşeşte decît marginal; în ciuda eforturilor de scociorîre prin arhive şi reflectare discursivă, gustul (filmul trăit) al vieţii vechi ne scapă. Pe de o parte, din cauza complexităţii nelimitate şi a ştergerii memoriei (moartea protagoniştilor, puţinătatea şi pierderea documentelor, iar pe de alta pentru că ne aflam pe un teritoriu asaltat continuu de manipularea utilă puternicilor zilei, care şterge din oglindă adevărul neconvenabil etapei. Dar mai e şi o limită structurală. Viaţa colectivităţii, curgerea miliardelor de fire ale aventurilor corelate, nu e izomorfă cu ce poate conţine o carte şi nici cu ce poate reflecta o bibliotecă. Efortul de reconstrucţie făcut de istoricii adevăraţi (mînaţi de curiozitatea faţă de derularea longitudinală a vieţii omenirii), care pornesc de la date şi se străduie să atingă nivelul sintezelor, se loveşte de redutabile limitări. Și chiar dacă, în finalul unei laborioase munci de construcție, se plămădeşte un eşafodaj explicativ coerent/ interesant, acesta e prea vast/complicat pentru a fi vizitat/observat de omul de rînd, reprezentînd un produs „cultural” abstract/potenţial, cu prea puţini consumatori reali. Cum s-ar putea permite publicului ne-specializat o călătorie în substanţa trecutului, ierarhizată astfel încît să perceapă – sintetic – esenţa fenomenelor, putînd coborî şi la detalii, puse sub lupa analitică, acolo şi atunci cînd se simte nevoia? […].

Aici intervin fast posibilităţile utilizării explicative a reţelei de calculatoare: uriaşa capacitate de memorare, posibilitatea deschiderii ferestrelor de sintetizare, detaliere sau prezentare comparativă, capacitatea de navigare imediată între puncte corelate (hyperlink), mijlocirea cooperarii intre participanţi etc. „Internet”-ul, eliberat de cei ce l-au sufocat comercial/politic, ar putea deveni o interfaţă de suport pentru o fiziologie intelectuală întărită.

Dar ce coerenţă poate apărea într-un spaţiu al ciocnirilor de valori şi interese? În mod normal (într-o societate necentralizată totalitar) nu există o viziune unică, ci se vor dezvolta o multitudine de optici concurente, pe care cel ce vrea să redea filmul vieţii colective ar trebui să le surprindă, ca pe nişte fire întreţesute/ interferente, ce nu pot fi (şi nu trebuie) aduse la un acealaşi numitor. Se poate însă urmări formarea unor percepţii colective relativ coerente, la care aderă o anumită parte a societăţii (datorită unei similitudini de postură, întărită de contagiere) – cărora le voi spune „perspective” – pentru a evidenţia caracterul subiectiv (și iremediabil relativ) al cîmpului de sensuri cultivat solidar. Toate perspectivele sînt legitime, toate îmbogăţesc panoplia experienţei umane, toate pot fi interesante şi pentru cei din afara lor. Cel ce vrea sa refacă imaginea ansamblului vieţii în cetate trebuind să integreze perspectivele co-existente, ţinînd cont de punctele de acord şi dezacord.

Situaţia se simplifică puţin dacă nu îţi mai propui să reflecţi direct viaţa comunităţii, ci te resemnezi să facilitezi accesul la reflectările vieţii în documente (media) – cu speranţa, mai mult sau mai puţin rezonabilă, că această imagine a imaginii este totuşi relevantă (şi este, din păcate, tot mai tare, pe măsură ce media determină conţinutul conştiinţelor). Această înregistrare a fluxului mesajelor publice poate combate ascunderea urmelor şi pregăti terenul pentru istoricii de mîine.

Ca să explic cum am pendulat, în căutarea unei aplicaţii fertile, între enciclopedia (istoriei) naţionalismului şi răbojul vieţii româneşti (prezente) reflectate în presă, voi deschide acum publicului o scrisoare trimisă domnului Ioan Aurel Pop, la 13 iulie 2020:

„ Domnule Pop,

Vă scriu pentru că v-am citit intervenţii care reflectă preocupări complementare. Dv. abordaţi problema conţinutului „curriculumului naţional”; eu, pe aceea a structurării sale operaţionale […]. Am asistat la drama unui istoric care dorea să alcătuiască o frescă a interbelicului românesc […]. Muntele de fişe a crescut canceros, impunînd interminabile tentative de reorganizare problematică […].Creşterea exponenţială s-a arătat un adeversar mai redutabil decît relativismul sau ambiguitatea […]. Nu e o problema nouă. Dar ea a fost amplificată de explozia informaţională Muşuroiul vorbelor creşte, omenirea progresează cantitativ, individul însă nu mai înţelege mare lucru – e doar o rotiţă într-un mega-angrenaj noţional. Complexitatea produce o alienare camuflată de cei care nu au interes în recunoaşterea înecului în reziduurile creaţiei incontinente de mesaje, plămădirii continui de concepte, perspective, sensuri […].

Această tragedie mi-a stîrnit interesul pentru problema gestiunii fertile a spaţiilor vaste de trimiteri spre documente, organizate astfel încît să alcătuiască perspective explorabile. E un macro-nivel de creaţie cultuală prea puţin studiat. Mi se părea/pare că ne-implicarea istoricilor în munca de organizare a documentaţiei generate de activitatea socială curentă este nelegitimă/reprobabilă. Cine vrea să salveze memoria colectivă (şi cam asta pare a fi menirea istoricului dedicat) nu ar trebui să se limiteze la a căuta urmele remanente printre vestigiile trecutului ci ar trebui şi să sprijine activitatea istoricilor viitori, împiedicind ştergerea urmelor de către actorii prezentului […]. Colectivităţile umane au nevoie de ţesături conceptuale coerentizatoare, catalizatori de co-creşteri conştienţiale organice. Viaţa spirituală corelată bucătăreşte eşafodaje de sens partajat, aşa cum magma materială plămădeşte destine biologice interferente. A trecut vremea în care „neamul”, „naţiunea”, „poporul” se coceau fără modele de coordonare, folosite ca instrumente de suport, oglinzi orientative – la care participanţii la aventura comună să se poată raporta , sincronizîndu-se […]. Cum îşi pot urmări însă cei ce partajează o anume perspectivă imaginea aferentă (coagulatoare, agregantă) în fluxul actualităţilor?

Pot de exemplu „naţionaliştii” (sau „cosmopoliţii”) să repereze/ exploreze/ exploateze eficace acea zonă a creşterii culturale care corespunde viziunii lor, împlinind-o împreună? […]. Am alcătuit baze de date dedicate crimelor comunismului (a se vedea comunicările „Recomandări pentru situl web al IICC”– http://www.piatauniversitatii.com […] sau http://www.ioanrosca.com .

Organizez acum o amplă frescă explorabilă a naţionalismului românesc, pe care o tratez ca studiu de caz – în legătură cu problematica expusă mai sus […].

Nu e bine să rămîn izolat pe această redută, pentru că problema pusă este amplă. Omul de azi are mai mare nevoie decît oricînd de spaţii de referinţă pentru a forma o „comunitate de sens”. Sînt

dispus să vin la Bucureşti sau la Cluj, pentru a vă expune ideile privind instrumentarea informatică a hiper-istoriei, în cadrul unei întrevederi, în speranţa că aş găsi rezonanţe cu beneficiari potenţiali ai unei astfel de construcţii culturale.”

Întilnirea cu domnul Pop neavînd loc, am revenit cu precizări într-o alta epistolă, din 14.04.2021:

„Explicaţii privind formula Hyperperspectivei […] : cum s-ar putea modela- explorabil, inteligibil- evoluţia naţiunii? […].

1. Nu intru în problema veridicităţii „documentelor” pe baza cărora se coace istoria secundă (povestea , mai mult sau mai puţin fidelă a realităţii, a istoriei primare – cea reală). Ceea ce nu înseamnă că nu aş fi pe deplin conştient de gravitatea fenomenului perierii/ distrugerii/ falsificării documentelor/ arhivelor, pe care o practică tot mai metodic cîştigătorii puterii, care comandă istoria necesară Ministerului Adevărului (materializat în instituţii care se ocupă cu secretizarea, „clasificarea”, sustragerea de la sala de lectură etc.). Denaturarea manipulatoare a stărilor de fapt şi de conştiinţă se produce şi înaintea arhivării, la momentul emiterii mesajelor publice, sub presiunea încadrării conformiste în „comandamentele” ideologice ale vremii, care creează falsa impresie de consens, în filigran ascuns nord-coreean. Istoricul bazat pe „documente” devenind un odios propagator de fals. Nu ştiu în ce măsură ar putea încerca istoricii, care pescuiesc în aval în apele infestate de măsluiri, să urce spre amonte, pentru a le combate, la sursa lor. Sper însă ca propunerea mea să aibă un potenţial corector, pentru că diminuează rolul surselor oficioase, pemiţînd cuprinderea surselor anti- sistem.

2. Nu mă ocup nici de problema spinoasă a absenţei, în istoria centrată pe documente oficiale, a explicaţiei profunde a fenomenelor sociale, care zace, iremediabil discret, înăuntrul conştiinţelor celor prinşi în plasa/ jocul sistemic. Nu poţi credita ca obiective mărturiile participanţilor, avînd în vedere subiectivitatea lor la momentul intervenţiei şi mai ales capacitatea celor ce depun mărturie de a fabrica false relatări (favorabile propriei imagini – forma fină a instinctelor egotice) privind actele şi intenţiile lor. Această carenţă de veridicitate a istoriei de jos în sus fiind exploatată de cei interesaţi în a ne menţine în ghearele istoriei scrise de sus în jos. Dar şi aici am motive să cred că formula susţinută de mine (a bazei de semnale mediatice indexate, gereneratoare de fresce) ar aduce ameliorări de reprezentativitate, pentru că, mai ales în epoca noastră, o bună parte din plămădirea conştiinţelor are sursă mediatică […].

3. Nu vreau să intru în stratul sintezelor privind fenomenele istorice, la care năzuiesc cei ce nu se pot resemna la consemnarea fidelă a unui ocean de fapte disparate […]. Misiune ingrată, pentru că presupune înţelegerea transdisciplinară a mecanismelor biologice, spirituale, sociale, economice, etc. Nu aş vrea să fiu în locul lor, neputînd împărtăşi optimismul celor ce au meditat – cred – prea puţin la problemele teoriei sistemelor sau ale epistemologiei […]. Atacul meu, mult mai modest, se arată încă extrem de ambiţios: să oferim un instrument de sinteză istoricilor, prin organizarea unor interfeţe de acces la vasta documentaţie, indexată problematic.

4. Nu mă pronunţ acum nici pe problemele concrete ale istoriografiei noastre, cum ar fi aceea centrală, a confruntării dintre cei care au ţinut la autonomia noastră organică şi cei care au susţinut integrarea noastră în maşinării supranaţionale. Dar vă semnalez că efectul organizarii „hyperperspectivelor” poate fi de cutremur. Privită aşa – de exemplu – fresca zbuciumului naţionalismului românesc în secolele 19-20, la care lucrez – ca prototip comportamental, oferă o imagine complet diferită de aceea care va fi implantată în conşţiinţele românilor noi, europenizaţi industrial. Imaginea de sinteză rezultată din corelarea tematică a semnalelor confirmă zdrobitor teza cuiva din comisia Wiesel: antisemitismul românesc nu porneşte în 1921, de la legionari, ci are ample rădăcini istorice. Într-adevăr, fără a avea nici o legatură cu rasismul (diversiune în numele căreia este retro-incriminat de piticii cocoţaţi azi la cîrmă), el este o atitudine legitimă de apărare a sănătăţii naţioanale, exprimată de majoritatea elitelor româneşti, confruntate, după 1800, cu o invazie straină masivă, percepută/ denunţată ca nocivă – similară unui atac viral. Fresca generată de baza de date îi va arunca în perplexitate pe cei ce ne cer să ne delimităm de perspectiva „greşită” a lui Budai-Deleanu, Bolintineanu, Bărnuţiu, Holban, Bolliac, Eminescu, Haşdeu, Conta, Alecsandri, Creangă, Slavici, Rosetti, Bogdan-Duică, Brătescu-Voineşti, Archibald, Iorga, Xenopol, Paulescu, Cuza, Brăileanu, Goga, Hăciu etc. etc.

Cu aceste delimitări negative (arătînd ce nu este o Hyperperspectivă istorică), semnalez cît pot de succint ce ar trebui să fie ea.

1.La bază stă stabilirea unui spaţiu de referinţă utilizabil în indexarea tematică a fişelor semnal. Poate fi şi un banal dicţionar (tezaurus), dar e mult mai bine (pentru a se putea face inferenţe utile la momentul exploatării prin căutari în baza de date) ca referenţialul semantic să aibă o structură relaţională bogată (formulă denumită, din nefericire, „ontologie” de experţii acestui sub- domeniu din informatica cognitivă) […].

2. Alcatuirea unor fişe semnal pentru descrierea artefactelor purtătoare de mesaj de interes public: cărţi, ziare, emisiuni radio-tv, situri Internet, conferinţe etc. […]. În acest cadru intrînd uneori, cu întîrzieri și filtrări, informări despre documente mult timp cenzurate […].

3. Exploatarea bazei se face prin două mari procese de euristică a căutării: navigarea (explorarea) ierarhică în arborescenţa tematică sau căutarea orizontală cu cuvinte cheie (intrînd în joc și relaţiile definite la nivelul ontologiei) […].

4. Elementul specific în formula „hyperperspectivei” porneşte de la funcţiile de „report” şi „recordset” a bazelor de date textuale , pentru a cădi dinamic imagini de sinteză […]. Astfel, utilizatorul obţine adevărate „fresce tematice”: matrici vizuale care permit observarea repartiţiei cîmpului tematic in universul bibliografiei ce se referă la el. Cu ambiţia de a clădi, pentru o anume problemă, un fel de columnă lui Traian, cu iconiţe de la care, plecînd, utilizatorul poate deschide fişele semnal, de care sînt eventual legate chiar documentele descrise/ indexate[…].

Căci suportul electronic/ digital al informaţiei, menit imediatităţii, este acut deficitar (faţă de hîrtie) din punct de vedere al remanenţei. Modificările frecvente ale straturilor din care sînt constituite aplicaţiile actuale (servere, browsere, sisteme de operare, chiar partea hard) vor împiedica accesul la „documentele” care depind de piramida vechii tehnologii, continuu perimată. Arhivarea conţinutului va fi costisitoare şi nedorită (cerînd reformatări şi conversii în ritmul necesar prosperităţii speculative). Ca să nu mai vorbim de absenţa unei arhivări metodice a surselor audio-video.

Mă rog, cam asta reuşesc azi să vă semnalez. Şi faptul că, efectuînd singur munca unui institut de cercetări, am toate şansele să îmi irosesc voluntariatul” […].

Aşadar, aspir la o formulă de sinteză ierarhizantă: a oferi vizitatorului posibilitatea de a combina imaginea de sinteză (folosită ca hartă de orientare în tematică) cu adîncirea în detalii. Nu pentru a substitui lectura textelor repertoriate (integrate – la nivel de sumar) ci pentru a incita la consultarea lucrărilor componente (ce pot fi direct accesibile dinspre fişe, în măsura în care nu dispar sursele legate de link-uri sau se pun probleme de copyright).

Să lăsam acum deoparte problema urmăririi istoriei în mers (schema „răbojului/ semnalelor de presă” fiind exemplificată ulterior, în raport cu „Realitatea Evreiască”), rămînînd la chestiunea hiperorganizarii istoriei. Pentru prototiparea/ ilustrarea unor formule superioare de prezentare a acestia, este importantă alegerea unui subiect adecvat, care să pună probleme de gestiune a complexităţii: pe longitudine (întinderea în timp a fenomenelor, depăşind segmentarea prin „specializare” la anumite perioade) şi pe suprafaţa sistemică a fenomenologiei sociale, depăşind specializarea profesională.

M-am oprit la istoria României. Indexul principal arăta cam aşa: 1). Demografie, imigrare/ emigrare, compoziţie etnică, biologice, rasă ; 2) Proprietate şi Economie ; 3) Societate; 4) Cultură şi limbă ; 5) Religie, credinţe, spirit ; 6) Nivel juridic, instituţional, politic ; 7) Destin civilizaţional ; 8) Relaţia cu alte neamuri… Etc.

Cîmpul tematic de indexat s-a dovedit prea vast pentru puterile mele.

L-am redus la istoria naţionalismului românesc, inevitabil împletită cu cea a relaţiilor cu alte naţionalităţi (ca minorităţi interne sau neamuri din ţări exterioare), dezvoltînd punctul 8 cam aşa: 8.1 Traci, daci, geţi etc. 8.2 Romani/ bizantini. 8.3 Migratori. 8.4 Tătari 8.5 Ruşi 8.6 Ucrainieni 8.7 Polonezi. 8.8 Cehi/ slovaci. 8.9 Germani 8.10 Austrieci 8.11 Unguri. 8.12 Sîrbi/Albanezi 8.13 Aromâni. 8.14 Greci. 8.15 Turci. 8.16 Bulgari. 8.17 Armeni. 8.18 Ţigani 8.19 Evrei 8.20 Franţa/ Elveția/ Belgia. 8.21 Spania/ Portugalia. 8.22 Italia. 8.23 Anglia. 8.24 SUA/ Canada. 8.25 America de Sud. 8.26 Lumea arabă. 8.27 Africa. 8.28 China. 8.29 Asia.

După ce am organizat şi rafinat incremental referenţialul de indexare, m-am apucat de indexat bibliografia accesibilă prin internet… O capcană din care încă mă zbat să ies. După câţiva ani (alcătuind un mare număr de fişe), am constatat că şi suprafaţa problematicii naţionalismului românesc e prea mare pentru un documentalist izolat, sarcina depăşindu-mă cantitativ (ar face misiunea unei instituţii dedicate), văzându-mă silit să reduc aria prototipului comportamental. Am ales relaţia cu o singura naţiune: evrei – nodul 8.19); şi chiar în cadrul ei, m-am restrîns la repertorierea punctelor de vedere anti-evreieşti, întru dezvoltarea unui singur sub-nod din fresca intenţionată: 8.19.2 – opoziţia băştinaşilor români faţă de aşezarea evreilor peste ei – repertoriind pledoarii care ar putea fi acoperite de diverse conotaţii date „antisemitismului”.

De de ce tocmai acest punct tematic? Din cauza revoltei produse de realitatea reflectată în cele şase segmente ale acestui studiu. Istoria în mers mi-a impus priorităţi în tratarea istoriei consumate. Evenimentele (acţiunile încununate de comisia Wiesel, legile antisemitismului, perspectiva noilor manuale de istorie etc.) au venit peste mine şi mi-au impus subiectul prototipului. Aspiraţia ştiinţifică s-a îmbinat cu datoria faţă de ai mei. Trebuia făcut ceva iute împotriva intoxicării minţilor copiiilor cu teorii care, dincolo de utilitate (care depinde de interese) – sînt complet false, dacă percepi realitatea „în 4d”. Căci trecutul pune problema adevărului mai tare ca atunci cînd e vorba de viitor. El nu e un spaţiu de creaţie liberă – dacă vrem să facem istorie onestă. „Holocaustul” e un produs al „antisemitismului”, care a avut cauze. Nu ar trebui să asistăm pasivi la castrarea conştiinţelor elevilor români, astfel încît să-şi poată batjocori străbunii. Noi, cei care ştim din cultură/ studiu că tot ce se scrie în noile manuale orweliene (şi dispunem deja de exemple care au înecat Internetul) estre fals, că românii nu s-au repezit la evrei pentru că i-a intoxicat cineva cu uri demenţiale, ci au reacţionat faţă de o cotropire – ce trebuie să facem, cum putem explica situaţia, fără a recurge la rîndul nostru la fals?

Aşa am ajuns la fuzionarea a două filoane de preocupare, străduindu-mă să găsesc un mod adecvat de expunere a problematicii antisemitismului (cu sau fără ghilimele) şi naţionalismului în care e cufundat, sprijinind procese de macro-înţelegere pe care un text liniar nu le poate susţine. Un fel de wikipedia deci, însă redusă la o gamă tematică în stare să susţină coerenţa unei viziuni colective, să permită reflectarea coagularii unei perspective populare, a unui unui punct de vedere partajat, a unei creşteri conştiențiale pe care am vrut să o scot la lumină din negura manifestării ei distribuite, interioare şi primare (aşa cum radiografiile au permis a se observa ce nu se putuse vedea înainte). Sper că am arătat şi astfel că istoria nu poate fi segmentată, distrugînd integritatea longitudinala a fenomenelor: ciocnirile interbelice au cauza (sursele) în lupta naţională din a doua jumătate a sec. 19, aceasta are cauza în invazia din prima jumătate a secolului respectiv, care are cauze în secolul fanariot, care au cauze în pierderea neatîrnării din secolele 16-17. La fel cum emanciparea românilor după 1965 îşi are cauza şi în plecarea alogenilor; iar noua aservire colonială îşi va avea cauza în cedarea suveranităţii după 1989, urmată de prăbuşirea în tranziţie.

VA URMA

Citește și episoadele anterioare:

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XLIV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XLIII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XLII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XLI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XL)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXVIII-XXXIX)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXVII)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXVI)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXV)

Combaterea „antisemitismului” foloseşte subjugării românilor? (XXXIV)