Autor: Dr. IOAN ROȘCA

Articol apărut în revista CERTITUDINEA Nr. 87

Un partid care încearcă să se răstoarne de la putere, printr-o stranie auto-lovitură de stat… O formaţiune naţionalistă (anti-comunistă, anti-semită, filo-germană) care e dată la o parte… cu un pas înaintea declanşării războiului antisovietic, de întregire, împotriva URSS, alături de Germania hitleristă.  O generaţie de tineri exaltaţi naţionalist, dispuşi la sacrificiu suprem, anihilată de cel care ordonă trecerea Prutului (care îşi pregăteşte astfel singurătatea de după 23 august)…  O ambasadă germană care instigă legionarii la revoltă… pentru a-i livra apoi lui Antonescu… după care salvează pe cîţiva la Berlin, folosindu-i pentru şantajarea acestuia… Toate acestea, prilejuite de refuzul ciudat de a merge la Berlin (alături de Antonescu) a celui care intrase, cu doar cîteva luni înainte, în România, pretinzîndu-se protejatul lui Hitler (n.r. Horia Sima), bluff care-i permisese strecurarea la putere (alături de cei care masacraseră elita legionară), atunci cînd Carol a intrat în panică.  

            Nu se înţelege mai nimic din povestea asta. Care sînt cauzele reale ale divorţului/conflictului dintre Antonescu şi legionari, atît de nociv amîndurora? Să fie vorba în primul rînd (aşa cum suţine Sima în memorii) de lupta pentru proprietăţile vîndute în pripă de evrei, la a căror acaparare concurau unii legionari şi „grupul etnic german” (proprietăţi care au făcut, după 1990, obiectul unor oculte răs-reparaţii, soldate cu alegerea lui Iohannis preşedinte)?

Competiţie tranşată  de Antonescu în favoarea germanilor, pentru a-i avea aliaţi în lupta de recuperare a Basarabiei (ceea ce l-a obligat să mergă dincolo de pragul de neîntoarcere)? Dar, totuşi, nu putem explica astfel amploarea răzbunării antonesciene, care a dus (în urma unui val de farse judiciare) la umplerea puşcariilor cu tineri pe care i-a preluat apoi, exterminator, regimul comunist. Şi nici ordinele (ce par a fi fost date de Antonescu) ca deţinuţii legionari ce s-au „reabilitat” pe front să fie menţinuţi în linia întîi, fără refacerea unităţilor, pînă la dispariţie.

E prea mult pentru o simplă dorinţă de liniştire a apelor politice interne, în folosul acţiunii militare. Ce să fie determinat această patimă exterminatoare? Doar ambiţia cuiva care nu voia să împartă cu alţii laurii unei mari victorii naţionale? Sau e vorba de cu totul altceva, de foşgăiala din spatele culiselor de care noi, muritorii de rînd, nu aflăm niciodată? De vreo înţelegere geostrategică şi mai secretă decît cele „declasificabile”… Sau de vreo mînărie ordinară?

Mă întreb, de exemplu, de ce nu se ocupă cineva metodic de problema Veturiei Goga, „privighetoarea” denunţată de propriul ei nepot a fi fost agenta Berlinului? Dosar ce ar trebui corelat şi cu acela al misterioasei morţi a poetului ce îmbrăcase camaşa naţionalismului combatant. Dacă aveţi răbdarea să parcurgeţi agenda zilnică a generalului Antonescu (scrisă meticulos de aghiotanţi ai săi), veţi alcătui zeci de pagini din consemnări de genul „Cina/dejunul/plimbarea cu Veturia Goga”. Și asta alături de Mihai Antonescu, de miniştri de razboi şi generali, de interne etc. Pe toată perioada războiului. Ce rol au avut cele trei Veturii  în iniţiativele generalului? (n.r. e vorba de Veturia Goga, Veturia Manuilă și Veturia Barbu, „camarila” Mariei Antonescu). Şi ce altceva l-a mai determinat să comită strania eroare de a-şi ostiliza naţionaliştii… înaintea declanşării unui război naţionalist?

Înţeleg că acest subiect nu convine admiratorilor necondiţionaţi ai lui Antonescu, care nu pot admite că acesta ar fi făcut şi greşeli, sau – mai grav- că ar fi avut tare de caracter. Mai ciudată pare reţinerea legionarilor, care se plîng doar în surdină, arătînd respect pentru patriotismul celui care i-a exterminat nemilos… ca şi cum s-ar simţi cu musca pe căciulă (deci ar şti lucruri pe care eu nu le pot nici intui).

Mai penibilă însă este postura celor care, pe de o parte, ne cer să-l considerăm pe Antonescu criminal sîngeros (dărîmîndu-i statuile si mitul) dar, pe de altă parte, ne cer să-i considerăm vinovaţi pe cei pe care el i-a întemniţat în masă, în urma unor simulacre judiciare. Transpare aici, clar, criteriul ce ne e impus ca dogmă: toţi duşmanii evreilor sînt vinovaţi, indiferent de faptele lor şi de raporturile dintre ei. Problema pusă aici trebuie să rămînă în ceaţă, pentru ca legionarii şi Antonescu să poată fi trataţi la grămadă, ca prieteni ai lui Hitler. Astfel ajung legionarii, reprimaţi sălbatec de aliatul lui Hitler (şi ţinuţi de el în lagăr la Dachau)… părtaşi în holocaustul hitlerist.  

Deci nu ne putem aştepta la obiectivitate din partea participanţilor la drama vieţii.

Dar toate acestea ar fi trebuit să provoace pe cei cuprinşi de adevărată curiozitate istorică (nu mă refer la mercenarii care se descurcă mestecînd texte). Ei nu se arată (sau sînt ecranaţi de maşinăria culturală a sistemului), astfel că rămînem la cheremul unei făcături la marginea absurdului, ca „rebeliunea legionară”. Iată un bun exemplu de înlocuire a istoriei prime (reale), cu măsluiri fabricate în bucătăria „istoriei” secunde, folosită metodic de Ministerul Adevărului pentru a cultiva în conşiinţe perspectivele convenabile fiecărui moment. 

Ioan Roşca 14 aprilie 2021

 1,355 total views,  2 views today