Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 110

Vecinătatea otrăvită a imperiului de la răsărit (Rusia/URSS) a generat  situația paradoxală ca o țară (România) să aibă relații externe cu o parte din ea însăși (Moldova de dincolo de Prut). Cealaltă față a monedei este aceea că, având relații diplomatice cu Republica Moldova, România are, de fapt, indirect, relații cu Rusia, în afara relației propriu-zise, directe, cu aceeași atotcuprinzătoare Rusie. Deci România trebuie să joace diplomatic la două capete, ambele fiind ocupate de Rusia.

Un alt paradox este cel legat de denumirea istorică a Moldovei de la est de Prut, „Basarabia”, denumire astăzi improprie, întrucât e lipsită exact de conținutul care i-a determinat numele. Iată ce scria Eminescu în urmă cu 143 de ani, despre Basarabia: „BASARABIA este numele medieval al Ţărei Româneşti şi vine de la numele dinastiei Ţărei Româneşti, a Basarabilor […]. Însuşi numele „Basarabia” ţipă sub condeiele ruseşti. Căci Basarabia nu însemnează decât ţara Basarabilor, precum Rusia înseamnă ţara ruşilor, România ţara românilor. Pe la 1370 Mircea I Basarab, care se intitula Despota Dibridicii, adică despotul Dobrogei, Domn al Silistrei şi al ţărilor tătăreşti, întinsese marginile domniei sale până la Nistru de-a lungul ţărmului Mării Negre, cucerind aceste locuri de la tătari. Pentru capătul veacului al patrusprezecelea stăpânirea Valahiei asupra acestor locuri e necontestabilă. Cu sabia n-a fost luată însă nici Bucovina de austriaci, nici Basarabia de ruşi, ci prin fraudă”.

Din această referință istorică rezultă două aspecte esențiale: 1) că Moldova de răsărit e cu atât mai românescă cu cât denumirea i-a fost indusă de un Basarab, deci de un domn al Țării Românești (ceea ce consolidează ideea de unitate organică) și 2) că denumirea a fost dată acelei părți din Moldova răsăriteană care astăzi nu mai face parte din… Basarabia, respectiv cele trei județe din sud: Cahul, Bolgrad și Ismail. În plan logic pare absurd dar, în plan simbolic, această absurditate este utilă ideii și conceptului de românism, deoarece, iată, deși teritoriul strict care purta, în secolele XIV și XV, denumirea de „Basarabia” nu mai aparține Basarabiei, ea continuă să persiste, ca un halou, fiind preluată de restul Moldovei de răsărit. Este, prin lucrătura destinului istoric, una din formele subtile de supraviețuire a identității de neam, căci violența asediului rusesc asupra acestei identități a fost inimaginabil. Iată cum îl descria Mihai Eminescu într-un alt articol din iunie 1878 din TIMPUL, comparând-o, pentru a ne edifica pe deplin, cu stăpânirea celorlalți dușmani istorici ai Țărilor Române, turcii: „Nimic în limba românească nu se poate scrie; nimic ce e scris în limba românească nu poate să treacă graniţa fără de a da loc la presupusuri şi persecuţiuni; ba oamenii de condiţie se feresc de a vorbi în casă româneşte, pentru ca nu cumva o slugă să-i denunţe; într-un cuvânt, orice manifestaţie de viaţă românească e oprită, rău privită şi chiar pedepsită.
Sute de ani, românii au fost cel puţin indirect stăpâniţi de turci: niciodată însă, în curgerea veacurilor, turcii nu au pus în discuţie limba şi naţionalitatea română. Oriunde însă românii au căzut sub stăpânirea directă ori indirectă a slavilor, dezvoltarea lor firească s-a curmat prin mijloace silnice […]. Rusia nu se mulţumeşte de a fi luat o parte mare şi frumoasă din vatra Moldovei, nu se mulţumeşte de a fi călcat peste graniţa firească a pământului românesc, ci voieşte să-şi ia şi sufletele ce se află pe acest pământ şi să mistuiască o parte din poporul român”. Problema relațiilor diplomatice dintre România și Republica Moldova este, în fondul ei esențial, o contradicție în termeni, ca și „Dicționarul moldovenesc-român” al lui Vasile Stati. Suntem nevoiți totuși să ținem cont de ea, ba chiar să ne conformăm corectitudinii politice, căci trăim într-o lume incorectă. Dar pentru a supraviețui ca neam, noi, românii de pe ambele maluri ale Prutului devenit zid despărțitor, trebuie să urmăm, în orice context istoric ne-am afla, „rețeta” de supraviețuire pe care ne-a livrat-o, peste timp, același spirit atotcuprinzător care a fost Mihai Eminescu: „Cestiunea retrocedării Basarabiei cu încetul ajunge a fi o cestiune de existenţă pentru poporul român […]. Nenorocirea cea mare ce ni se poate întâmpla nu este că vom pierde şi rămăşita unei preţioase provincii pierdute; putem să pierdem chiar mai mult decât atâta, încrederea în trăinicia poporului român […]. Dacă vom câştiga de trei ori atât pământ pe cât avem şi vom pierde aceste temelii, statul român, fie el oricât de întins, va deveni o cestiune trecătoare, dar dacă ne vom păstra temeliile de existenţă socială, Rusia ne poate lua ce-i place şi pierderile ne vor fi trecătoare. Astăzi e dar timpul ca să întărim, atât în români, cât şi în popoarele mari ale Apusului, credinţa în trăinicia poporului român.
Rusia voieşte să ia Basarabia cu orice preţ: noi nu primim nici un preţ. Primind un preţ, am vinde; şi noi nu vindem nimic! […]. Românul care ar cuteza să atingă acest principiu ar fi un vânzător”.