Autor: Dr. BOGDAN CUZA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 154

Măreția Domniei Principelui Alexandru Ioan Cuza, s-a distins prin viziune, curaj, hotărâre, demnitate, credință și sacrificiu personal.

Pe bună dreptate spunea regretatul istoric Florin Constantiniu că, nu a existat ogor al vieții publice în care Cuza Vodă să nu fi aruncat sămânța modernizării, doar că roadele nu le-a cules el, ci cei care i-au urmat.

Echipa de suflet care l-a însoțit i-a fost pe cât de loială, pe atât de devotată. Este suficient să-i menționăm aici, printre alții, pe Iancu și Vasile Alecsandri, Costache Negri, Dimitrie Bolintineanu, Mihail Kogălniceanu, George Sion și, mai ales, pe generalii Pisoschi și Florescu .

Nu este mai puțin adevărat că această unire nu ar fi putut fi înfăptuită fără o situație politică favorabilă, dar mai ales fără aportul substanțial al împăratului Napoleon al III-lea, ca susținător și admirator al Domnitorului nostru, împărat care s-a folosit nu numai de puterea sabiei brațului, ci și de a sabiei spiritului, reputația sa legându-se nu numai de victoriile obținute pe câmpul de luptă, ci și de legile pe care le-a înfăptuit și pe care Domnitorul nostru le-a preluat și implementat.

Cuza, care avea lângă el un Seneca înțelept și loial în persoana lui Mihail Kogălniceanu, avea să ducă până la capăt ideile generației sale. Prin dubla sa alegere, pe scaunul voievodal avea să urce nu numai un Domn, ci și un ideal.

Oameni precum Alexandru Ioan Cuza nu se pot nici educa, nici forma. Ei se nasc. A fost nu doar alesul țării, ci și alesul Domnului. Cuza-Vodă a fost ultimul Voievod al României, alegând la încoronarea sa darul mirungerii, primind astfel, pentru a doua oară în viață, Botezul Sfintelor Taine, a pecetei lui Hristos, sau Baia vieții, luminii și sfințirii. S-a respectat astfel tradiția bisericească a încoronării voievodale la români și a încoronării prevăzute de ritualul unei monarhii elective. A murit departe de țara iubită, dar fără să blesteme, plătind el tristul preț al trădării altora.

Dar de ce i se atribuie oare Domnitorului și titlul de „Prinț iubit al Unirii noastre”? Legenda spune că orice chip de care ne îndrăgostim, chiar pământean fiind, deschide poarta către o lume care nu este de aici. Acest chip ne este trimis să ne aducă ceva din zgomotul și muzica unei alte lumi. Lume care ne propune, la rândul ei, călătoria vieții. Iar dacă ratăm această călătorie, ne ratăm nemurirea. Dar, după cum spunea marele nostru savant Nicolae Iorga, pe lângă unirea țărilor surori, avem nevoie de unirea sufletească a tuturor fiilor patriei, condiție esențială a neamului nostru pentru obținerea adevăratei libertăți, a păstrării ființei naționale și primirii sfintei binecuvântări din partea celor sacrificați, care ne veghează și se roagă acum din înaltul cerului pentru propășirea noastră și a binelui nostru național.

Consider că această zi înălțătoare, de 24 Ianuarie, ar trebui, ca români, să o simțim ca o a doua noastră zi de naștere, cea a regăsirii identității noastre naționale, uniți fiind de părintele fondator al României moderne, Domnitorul Alexandru Ioan Cuza, în același teritoriu și într-o singură limbă vorbită, limba română. De atunci avem un tricolor și o țară cu numele de România, de atunci suntem și rămânem uniți în aceiași limbă și cultură națională, în aceleași tradiții, obiceiuri și credință creștină.

Iată de ce folosirea nefericitei sintagme „mica unire”, atribuită adeseori Unirii realizate la 24 ianuarie 1859, nu face altceva decât să umbrească sacrificiile și meritele determinante ale pașoptiștilor și unioniștilor de la acea vreme. Dimpotrivă, Unirea Principatelor Române de la 1859 cuprinde făgăduința mântuirii românilor ca popor și a viitorului României ca națiune și mai ales ca națiune liberă.

Dacă Unirea noastră de la 1 Decembrie 1918 poate fi recunoscută ca Unirea „întregitoare” a neamului românesc, Unirea de la 1859 ar trebui receptată ca Unirea fundamentală a românilor, cea care a stat la baza fondării actului constitutiv al Statului Național, Unitar, Modern, Român, și care ulterior a putut face posibilă realizarea României Mari de la 1918.

Dacă aniversarea celor vii poate părea adeseori un act normal, comemorarea celor morți, a celor care nu mai pot vorbi decât prin faptele lor, ne va înălța pentru totdeauna.

Cinste celor care în această zi sfântă pomenesc numele iubitului nostru Domnitor Alexandru Ioan Cuza și sărbătoresc după cum se cuvine Unirea Principatelor Române. Închei cu spusele la 1878 a poetului nostru național Mihai Eminescu: „Sămânța din care a răsărit acest popor e una nobilă și poporul nu va pieri decât atunci când românii vor uita de noblețea seminției lor”

POST SCRIPTUM:

VISUL UNIRII, veșnic sub asediu

 2,425 total views,  2 views today