Articol apărut în numărul 77 al revistei „CERTITUDINEA”

Autor: Dr. Ioan Roșca

Lupta cu „Justiția”. Demascarea obstrucției

Deciziile de clasare a genocidului au fost contestate individual de unii reclamanţi CRVC la Inalta Curte de Casaţie si Justiţie, fără a fi  conexate – deşi se refereau la aceeaşi cercetare penală, desfăşurată între 2006 si 2010 şi documentată în aceleaşi 49 de volume. Scopul era estomparea mizei, facilitarea confuziei şi slăbirea eficacităţii judiciare, ştergerea urmelor și, mai ales, posibilitatea de a plasa volumele cercetării penale în arhiva dosarului plîngerii lui X, atunci cînd pe rol era judecarea plîngerii lui Y. Nu am sesizat acest joc ticălos la primul termen al procesului, din 25.02.2011 în care ar fi trebuit să se judece plîngerea împotriva rezoluţiei de NUP trimisă mie, cînd am constatat că dosarele cercetării penale 35/P/06, iniţiate prin plîngerea mea din 31.07.06, lipsesc integral, ceea ce a permis reprezentantului procuraturii să susţină enormitatea că eu nu am făcut nici o plîngere penală, neavînd deci calitatea de a reclama cercetarea! Sperjur pe care, în ciuda documentelor depuse de mine, precizărilor mele şi absurdităţii ţipătoare, judecătorul l-a „reţinut”, închizîndu-mi procesul în nas, de la primul termen. Prevenit, de data asta, de strategia anti-judiciară, am reuşit să o dejoc, atunci cînd m-am prezentat la procesul în care trebuia să se judece plîngerea similară făcută de Cicerone Ioniţoiu, pe care îl reprezentam cu mandat. La 8.9.2011, constatînd că lipsesc şi acum cele 49 volume ale cercetării penale, am avut inspiraţia să verific – în arhiva ICCJ – dosarul meu închis gol în februarie… descoperind că în el fuseseră, între timp, ascunse cele 49 de volume buclucaşe (pe care le-am fotografiat integral şi expus pe internet. Pus în faţa acestei neprevăzute demascări, completul ICCJ a declinat imediat dosarul către Curtea de Apel București, aratînd că unii judecători evită să lase urme, rolul de „terminatori” fiind jucat de cei mai docili/şantajabili de către servicii. Bănuind că nu voi fi lăsat să vorbesc, la reluarea procesului, am compus şi depus în numele lui Cicerone Ioniţoiu rechizitoriul pe care procurorii nu au apucat să-l redacteze, bazat pe valorificarea minuţioasă a celor 49 de de volume, astfel încît nu se mai putea susţine sub nici o formă prescriptibilitatrea/prescrierea.  Dar echipa pusă în calea justiţiei la Curtea de Apel (spre care dosarul a fost neîntămplător declinat) a decis, la 29.05.2012, fără absolut nici o justificare sau referire la argumentaţie/probatoriu, menţinerea NUP-ului procuraturii, adică prescrierea abuzivă a genocidului comunist, cu înmormintarea celor 49 de volume (destinate topirii) şi a rechizitoriului pe care l-am prezentat atunci pe baza lor.  

Blocajul judiciar și „infractorii din robe”. Eșecul „solidarității justițiare”

Absolut similar a fost tratat şi celălalt lanţ justiţiar, deschis prin plîngerea mea de la 26.04.05, prin care am încercat să împiedic înmormîntarea dosarului „feseniadei” (Ex. Notele trimise pentru termenul din 23.02.12 în care am semnalat confuzia privind conţinutul plîngerii mele penale, care a dus la citarea lui Stănculescu în loc de cei reclamaţi de mine: Ion Iliescu, Petre Roman, Răzvan Theodorescu etc.). Nu eram de loc singurul tratat asfel de sistemul oficinelor juridice criminale, care a operat, la adăpostul formelor goale, un adevărat genocid juridic postdecembrist – umplînd ţara de zeci/sute de mii de victime ale „justiţiei”. Fiecare din acestea s-a confruntat cu „procurori” infractori, cu judecători care nu citesc nimic din dosare, decizînd invers decît o impune conţinutul lor – în funcţie de chefuri, presiuni şi peşchesuri. Bietul petent e „apărat” astfel doar de o liotă de avocaţi superficiali, venali, lucrînd de fapt contra intereselor clientului antisistem, în cîrdăşie cu instanţele.  Observînd similitudinea procedurilor de deturnare a justiţiei, a situaţiilor în care se află victimele ei, am încercat să provoc închegarea unei reţele de „solidaritate justițiară”, care să permită organizarea eficace a luptei victimelor comunismului, într-un adevărat război juridic. O armată organizată poate fi înfruntată tot de o armată organizată, nu de combatanţi individuali, siliţi să se descurce singuri în ghearele aparatului folosit sistematic întru împiedicarea dreptăţii. Ideea mea era ca un grup de avocaţi, documentarişti, activişti, să pună la punct metodologia/strategia optimă pentru abordarea en gros a proceselor similare, intentate de victimele comunismului în baza legislaţiei generale sau a unora specifice, ca  Legea 221/2009. Apelurile mele la „solidaritate jutiţiară” (incluzînd conferinţe la Bucureşti, Iaşi, Cluj, Timişoara, Paris) nu au stîrnit interes pentru „societatea civilă” (cu excepţia cîtorva justiţiari „înrăiţi”, ca Nica Leon, Gavril Vatamaniuc, Vasile Paraschiv, Petru Borodi, Nicolae Durac, Antonie Popescu etc.). M-am resemnat la a încerca să sprijin cîţiva combatanţi ai injustiţiei, avînd un mic succes doar în dosarul Gavril Vatamaniuc. În schimb, cei cîţiva ani irosiţi încercînd să determin sistemul să facă dreptate în cazul Viorel Rovenţu s-au soldat doar cu confirmarea că răufăcătorii din robe, plătiţi regeşte, manevraţi din buncărele securităţii şi protejaţi de orice răspundere,  nu mai salvează nici măcar aparenţele. Cît priveşte banda legislativă, văzînd că  Legea 221 a deschis cutia Pandorei, a emis Ordonața de urgență nr. 62/2010, prin care a limitat drastic posibilitatea despăgubirii victimelor comunismului pentru abuzurile judiciare suferite. Reparaţie pe care Curtea „Constituţională” a declarat-o ilegitimă prin Decizia nr. 1358/2010, anihilind în faşă orice demers justiţiar. Si aşa a rămas pîna azi, cînd şi ultimii potenţiali reclamanţi au fost băgaţi în mormînt.

Compliciatea CEDO

 Dispuneam de probe zdrobitoare privind complicitatea „justiţiei” din România în împiedicarea judecării genocidului comunist. Ştiam că plîngerea către CEDO pentru nejudecarea genocidului comunist, făcută de FRFDPLA, fusese tratată în bătaie de joc, în ciuda documentaţiei solide ataşate – această ultimă dezamăgire grăbind moartea lui Georghe Jijie și a lui Constantin Iulian. Nu aveam de ce să-mi fac iluzii privind „justiţia europeană”, dar am vrut să dovedesc riguros că protejarea crimelor comunismului/postcomunismului operează şi la acest nivel. De aceea am organizat minuţios argumentaţia şi probatoriul trimise de mine la CEDO, întru dovedirea faptului că justiţia a fost paralizată de beneficiarii crimelor, continuate pînă azi prin valorificarea prăzii. Am inclus şi chestionare în care care Dan Voinea şi Antonie Popescu confirmau paralizarea abuzivă a cercetărilor. Fiind vorba de încălcarea flagrantă a dreptului meu la justiţie efectivă şi la tratament echitabil – garantate de convenţia CEDO (asumată şi de România după 1994) – nu mi se putea răspunde că plîngerea mea ar fi indamisibilă, pentru că infracţiunile împotriva umanităţii, pe care justiţia postdecembristă a refuzat să le condamne, paralizîndu-mi abuziv acţiunile pînă în 2012, au fost comise înainte ca vinovaţii să semneze Convenţia. Nu lipsea nimic din acest dosar pentru ca să se recunoască obstrucţionarea criminală a justiţiei în România. Am lucrat meticulos, întinzînd celor de la CEDO o capcană demascatoare, un adevărat turnesol al complicităţii lor.  Răspunsul a confirmat bănuiala (prezumţia logică, avînd în vedere evoluţia politică mondială) că ne lovim de o internaţională a ticăloşilor. Dupa cîţiva ani de tăcere, care m-au obligat sa fac o vizită la Strasbourg pentru a  verifica starea volumelor conţinînd documente probante, riguros organizate, trimise de mine, a urmat o nouă linişte, neîntreruptă nici măcar pentru a mi se anunţa că CEDO a decis… inadmisibilitatea plîngerii ce reclama paralizarea judecării genocidului comunist prin metodele anti-justiţiare criminale cărora le-am fost victimă. Q.E.D.  Demonstraţia fiind întărită ulterior de modul în care CEDO a distrus în faşă şi incredibilul dosar Rovenţu, organizat şi trimis de mine prin poştă: rupîndu-l în două părţi, pentru a putea respinge partea 1 pe motiv că lipseşte partea a doua şi partea doua pe motiv că liseste partea 1…. Totul acoperit de noul regulament al „Curţii”, care nu mai permite nici un dialog cu petenţii şi nici corectarea unei greşeli, fie ea și flagrantă, administativă.  Curat for suprem al justiţiei europene, care penalizează România – dacă nu oferă condiţii bune de judecare/detenţie răufăcătorilor postdecembrişti, dar se închide ermetic în faţa plîngerilor victimelor lor. M-ar fi mirat că a treia mea plîngere-experienţă, dedicată denunţării modului în care a fost sufocată juridic încercarea mea de a revela jaful funciar, ca parte a jafului economic prin care Tranziţia criminală a deplasat prada din contul statului în cel al uzurpatorilor săi, să fie tratată diferit. Respingerea ei ca „inadmisibilă”, în ciuda argumentaţiei şi probatoriului extrem de solid, au confirmat faptul ca mafia românească nu lucrează singură, că a fost primită în marile familii. Cum să tulbure CEDO acapararea pămîntului românesc, vîndut ieftin străinilor – ca unor „terţi de bună credinţă” – tocmai pentru a nu se mai putea face nimic? Dovada zădărniciei demersului justiţiar fiind făcută, cercetarea mea putea trece la explicarea situaţiei constatate, scrutarea fenomenelor anti-justiţiare conducîndu-mă în adîncimea decadenţei civilizaţionale şi de acolo în prăpastia condiţiei umane.

Continuitatea aparatului juridic represiv

Cea mai mare eroare a revoluţiei anticomuniste a fost denunţarea doar a rolului partidului si securităţii, fără a pune lîngă acestea, la loc de frunte, aparatul judiciar represiv. Această neatenţie a uşurat rămînerea pe poziţii a juriştilor care au clădit osatura normativă/instituţională a totalitarismului – ce ne-a ţinut în lagăr cu lanţurile legilor strîmbe, armonios împletite cu abuzurile de pe teren ale celor însărcinaţi cu „respectarea” lor (facilitate de „impreciziile” înserate premeditat în legi, întru interpretarea conform indicaţiilor de culise, rămase fără urme). S-a „neglijat” faptul că genocidul comunist s-a făcut prin arestări oficiale, operate de miliţieni siniştri, bazate pe „anchete” efectuate de securişti torţionari acoperiţi de procurori, continuate prin procese-farse care au justificat un şuvoi de încarcerări de exterminare. Fiecare dintre zecile de milioane de ani de temniţă grea a fost binecuvîntat de un „judecător”, în urma lucrării unui „procuror” şi intervenţiei penibile a unui „avocat”. Distrugerile şi tratamentele inumane fiind acoperite formal de nelegiuitorii ce au supurat „legislaţia” de serviciu, necesară acoperirii formale. Am trecut pragul lui 22.12.1989 conduşi de acest monstru juridic, care, la adăpostul respectului orb pentru normativitate, şi-a putut organiza netulburat năpîrlirea „democratică”, operînd conversia impusă de noua etapă şi paralizînd răsturnarea reală a sistemului. Absenţa cererii de epurare a judecătoriilor, procuraturilor şi barourilor (dovedind slăbiciunea „revoluţiei”), a fost speculată de cei care aveau interesul evident de acoperire a crimelor comise pînă la „schimbare”. Tovarăşii judecători reciclaţi pe la Bran, călăii în robe care justificaseră toate samavolniciile regimului, rămaşi la post, au evitat „lustraţia”, fiind protejaţi prin „inamovibilitate” (în numele „independenţei”, care le-a permis sa rămînă doar la cheremul securităţii şantajiste). Pentru a funcţiona ca instrumente obediente, au fost scutiţi de orice răspundere pentru malpraxis, ceea ce le-a permis să hotărăscă neţinînd cont de conţinutul dosarelor. Cît despre acţiunile în regres, pentru răspunderea prepuşilor statului român comitent… cine să le susţină? O clică docilă, produsă de „instrucţia” nulităţilor ariviste, sau a miliţienilor, în facultăţile „pe puncte”, promovată prin anti-selecţia comunistă, coruptă iremediabil şi răsplătită cu pensii speciale – pe care le apără cu dinţii, arătîndu-şi poziţia faţă de ideea de drept? Aceşti „specialişti”, incompetenţi, docili şi părtinitori, nu au putut fi nici măcar recuzaţi, părţile neavînd cum să le scruteze activitatea, acoperită în numele protejării informaţiilor „de interes personal”. Carnagiul juridic nu avea cum fi contenit de oficine ca CSM şi probabil nu va fi nici de SIIJ (dacă acesta va rezista presiunilor de lichidare). De-abia după ce jefuitorii tranziţiei, care au aservit ţara unor „parteneri strategici”,  au început să fie cercetaţi şi condamnaţi arbitrar de către odioşii ocupanţi ai sistemului judiciar, trecuţi în serviciul noilor stăpîni (care s-au apucat să scoată din joc partea din mafia locală insuficient de supusă), au descoperit şi beneficiarii injustiţiei de tranziţie cît de lipsiţi de scrupule sînt mercenarii juridici pe care i-au folosit după 1990. Lesne de înţeles postura ingrată în care au activat cei cîţiva jurişti de bună credinţă.

Non-retroactivitate şi prescriere abuzivă

Cureaua credinţă metodică cu care au profitat de relativitatea interpretărilor „doctrinare”, apărătorii injustiţiei legalizate au împiedicat pedepsirea crimelor comuniste, invocînd sacrosantul principiu al non-retroactivităţi şi folosind – în aceleaşi scopuri – arma prescrierii (uitînd că aceasta este o excepţie de la principiul responsabilităţii, de care nu au de ce se prevala cei ce au împiedicat judecarea crimelor în termen). Nici „avocaţii” victimelor care au încercat să obţină satisfacţie în procese civile nu prea au invocat întreruperile şi suspendările de rigoare: împiedicarea sistematică a plîngerilor/inculpărilor fiind temei net de forţă majoră iar termenele fiind relansate de plîngerile paralizate. Motivele pentru care crimele comunismului nu au putut fi judecate pînă azi, constituind temei continuat de ne-prescriere.  Nici măcar articolele privind temeiurile de întrerupere/supendare a prescripţiei extinctive a buclucaşului decret din 1958 prin care injustiţia comunistă – valorificată postcomunist – s-a auto-exonerat de raspundere civilă, nu au fost invocate în sălile ritualului „juridic”. Pe de altă parte, s-a pretins că genocidul nu poate fi considerat imprescriptibil, deoarece această categorie de delicte nu ar fi avut un sediu suficient de vechi în codul penal românesc. Deci nu ar rămîne decît convenţiile internaţionale, la care criminalii au aderat tardiv şi care nu încadrează explicit la genocid  măcelurile cu mobil naţional/ politic. Această diversiune a fost acoperită de simulatorii civici (de tip Monica Macovei) care au introdus un nou articol în codul penal („infracţiuni împotriva umanităţii”) pentru a se putea pretinde că numai pe baza lui, deci de la apariţia lui,  justiţia a avut temei de penalizare… Diversiunea a fost exploatată în procesul Vişinescu/Ficior prin care s-a operat închiderea simbolică a ostilităţilor penale.  Se acoperă astfel complicitatea sistemului juridic care a servit interesele de impunitate după 1990, pretinzînd că genocidul comunist nu putea fi tratat ca imprescriptibil, pentru că această încadrare a fost introdusă în  codul penal comunist în 1968 – dată la care genocidul ar fi încetat (un fals contrazis de toate probele continuării, de la perpetuarea arestărilor politice – vezi cazurile Paraschiv, Caraza etc. – la sentinţa pe baza căreia au fost lichidaţi soţii Ceauşescu – necasată ).  În realitate, prin articolul 357 c.p. ( care se refera la distrugerea unei colectivităţi de orice gen – şi nu numai a unui grup național, etnic, rasial sau religios) genocidul se încadra între infracţiunile imprescriptibile definte la art 121 c.p, neputînd fi prescris în 1969 şi nici măcar după  1990,  de cînd au concedat  „experţii” juridici  că ar începe curgerea termenelor). Juriştii care au pretins că nu au temei pentru condamnarea crimelor comunismului  ar fi trebuit deci condamnaţi pentru complicitate. Dar, pentru asta, reţeaua vinovaţilor trebuia să piardă puterea..   

Operaţionalitatea justiţiei în faţa infracţiunilor la scară statală

Un alt aspect revelat de monumentala experienţă anti-justiţiară postcomunistă a fost acela al posibilităţilor reale de judecare/ condamnare a unei mase uriaşe de vinovaţi, înhăitaţi şi protejaţi de o reţea care a păstrat controlul asupra puterii în stat. Chiar dacă ar fi pierdut acest control, judecarea acestora se lovea de uriaşe obstacole practice. Dacă cercetarea şi judecarea unei crime banale necesită eforturi şi resurse semnificative, de ce mijloace are nevoie aparatul judiciar trecut de cealaltă parte a baricadei, pentru a cerceta și condamna milioane de delicte înlănţuite? Milioane de procurori şi ani de cercetare? Situaţia criminalităţii de masă, realizată prin procese de compromitere în lanţ a populaţiei, de tip Piteşti, nu a fost prevăzută în teoria dreptului (unde, în general, se escamotează spinoasa problemă a costurilor dreptăţii). Era evident necesară o ierarhizare a vinovăţiilor, făcîndu-se dreptate dinspre vîrful piramidei responsabilităţilor, coborînd doar pînă la un nivel acceptabil pentru societate. Dar aceasta însemna să dejoci strategia marilor vinovaţi de a se ascunde în spatele masei victimelor compromise prin descurcare şi nu să te legi de cîţva temnicieri, care au arătat zel criminal în exerciţiul funcţiunii represive, sau de informatori care nu au rezistat şantajelor. Sau, însemna ca, recunoscînd enormitatea situaţiei, să dai lovituri fatale pretenţiilor de legitimitate absolută a dreptului, pe care se bazează supunerea civică. În loc să se constate incapacitatea justiţiei de a rezolva o astfel de criză, adică să se abordeze franc spinoasa problemă a operaţionalităţii, admiţîndu-se primatul realităţii/oportunităţii sociale asupra oricărui formalism,  s-a escamotat paralizia convenabilă marilor responsabili, simulindu-se efectuarea unor cercetări, manifest neputincioase, cu resursele penibile alocate. S-au evitat astfel şi complicaţiile internaţionale, cum ar fi urmărirea unor criminali împotriva umanităţii, aciuaţi pe la Tel Aviv, sau revelarea epilogului genocidar al celui de al doilea război mondial. Am încercat să demasc/întrerup farsa, dar nici conducătorii procuraturii, nici pseudo-justiţiarii, care se prefăceau a face presiuni pentru deblocarea procesului comunismului, nu aveau interes ca realitatea crudă a impunităţii imparabile sa iasă la lumină. Să nu uităm că funcţia-cheie a dreptului este de placebo. Chiar şi cugetele anti-comuniste, care ar fi vrut să aibă loc o reparaţie, s-au resemnat, fără a denunţa cum s-ar fi cuvenit farsa juridică, pentru ca să nu „sape” credibilitatea maşinăriei care ţine în frîu populaţia în fermele umane. 

VA URMA

Sursă:  http://www.ioanrosca.com

 6,144 total views,  8 views today