Articol apărut în numărul 76 al revistei „CERTITUDINEA”

Autor: Dr. IOAN ROȘCA

Introducere: contrarevoluţia din 1990

Ca supus al satrapiei comuniste, refugiat în profesionalism, natură şi filozofie, am acumulat frustrare şi ruşine. Pentru a mă curăţa de umilinţe şi laşităţi, după 22 decembrie 1989, m-am aruncat în farsa „eliberării”, m-am implicat în încercarea de răsturnare a puterii securi-comuniste, adică de continuare a revoltei începute la 16.12.89, întru împlinirea revoluţiei anticomuniste, prin înfruntarea Contrarevoluţiei feseniste. Prin tot ce am intreprins (încercarea de a fonda „Partidul renaşterii spirituale” şi de a lansa „Alianţa 90”; constituirea Asociaţiei „Dialog Piatra Neamţ” – implicată în acţiuni de protest locale şi naţionale, participantă în mitingul din Piaţa Universităţii, membră în Alianţa Naţională pentru Proclamaţia de la Timişoara; constituirea Alianţei Opoziţiei din Neamţ – implicată în încercarea de unificare a forţelor anticomuniste; constituirea Alianţei Civice etc.) am încercat să combat farsa „tranziţiei” criminale:  conservarea puterii şi acapararea avuţiei acumulate în lagărul comunist de către foştii gardieni (moştenitorii lor) – camuflate prin năpîrlire organizaţională şi ideologică. Eforturile noastre au fost patetice, dar complet sterile, dintr-o sumedenie de motive, începînd cu slăbiciunea rezistenţei interne şi terminînd cu complicitatea externă (cîştigată prin vînzarea pe nimic a unei părţi din pradă şi aservirea neocolonială a ţării la noii stăpîni, în urma trocurilor la masa verde „geostrastegică”). Bătălia anului 1990 a fost redusă la lovitura „mineriadei” de către cei interesaţi în ascunderea dezertării lor de pe frontul unei revoluţii agonizante, ce nu şi-a putut atinge masa critică din cauza rezistenţei aparatului securicomunist regrupat (vizibil şi subteran) în spatele FSN, confiscării „opoziţiei” prin agenţi infiltraţi şi diabolizării ei prin media de serviciu ajutată de reţeaua informatorilor conspiraţi, docilităţii colaboraţioniste a majorităţii populaţiei – domesticite comunist, etc. Am sintetizat observaţiile mele privind „feseniada” contraevoluţionară (în care trebuie încadrat episodul „mineriadei”) într-un Raport-Rechizitoriu depus la 22.12.2007, cu care am încheiat participarea mea la cercetarea efectuată de procurorii militari din echipa Voinea, declanşată de depunerea unei plîngeri penale pentru reprimarea noastră la Piatra Neamţ, acţiune explicată într-o declaraţie de presă.  Hotărîrea cu care oamenii Sistemului au dus lupta (care ar fi putut fi tratată ca „restauraţie”, dacă regimul ar fi scăpat vreo clipă puterea din mîini) s-a bazat şi pe teama vinovaţilor de a nu fi pedepsiţi pentru crimele care compun „genocidul comunist”. Toate episoadele bătăliei s-au învîrtit în jurul „joscomunismului” – care nu avea sensul ideologic pretins de actorii agitaţi pe scenă de servicii secrete, ci un înţeles acut justiţiar. La deschiderea porţii lagărului de exterminare, exploatare si alienare – care distrusese cîteva generaţii, cerinţa stringentă – pentru deţinuţi – era răsturnarea criminalilor şi pedepsirea lor – nu schimbarea formelor organizaţionale şi acoperirilor ideologice – cu rămînerea lor la putere.  

Denunţarea genocidului comunist

Am infiinţat, la 31 august 1990,  Alianţa Opoziţiei din Neamţ (devenită ulterior Forumul Antitotalitar si apoi Convenţia Democratică). Printre formaţiunile care au aderat la A.O.N. se afla Asociaţia Foştilor Deţinuţi Politici din Neamţ. Ei ne-au semnalat că există indicii privind existenţa unor gropi comune în pădurea de la Dealul Mărului – în care au fost aruncate victime ale securităţii. În urma săpăturilor (la baza unor pomi marcaţi cu cruce de cei ce au găsit urme ale masacrului din 1949) am găsit resturile a 11 persoane executate extrajudiciar în acea pădure, împreună cu alte probe (gloanţe, linguriţe, oglinjoare, monede RPR, martori) – material predat trimişilor Procuraturii militare Bacău, pentru a deschide dosarul „Katyn-urilor” româneşti. Au urmat cîţiva ani de cercetări în dosarul 430/P/1990, culegîndu-se mărturii şi verificîndu-se piste – curmate cu NUP la 08.10.1993, pe motiv că s-ar fi scurs anii prescrierii. Am lansat (în presa la care am avut acces) un Apel pentru denunţarea/judecarea genocidului comunist, din care citez: „Dacă această așteptare se prelungește, martorii vor dispărea, ducînd cu ei în mormint pagini de istorie irecuperabile. O națiune care așteapta înfricoșată să treacă timpul pentru ca vinovații să iasă din scenă, pentru a nu risca confruntarea cu rețeaua lor, încă puternică și periculoasă, făcîndu-se că nu observă că în acest fel, victimele sînt trimise în neantul uitării, se compromite usturător […]. Lansăm un apel pentru declanșarea operației de clarificare a episodului represiv comunist din istoria României.   Să facem gropile comune să devină morminte, supraviețuitorii – martori, coșmarurile – amintiri, întîmplările – istorie, astfel încît aglomerația productivă românească sa redevină o NAȚIUNE”.

După descoperirea, în noiembrie 1990, a unei alte gropi comune, pe Dealul Balaurului (care a generat cercetările din dosarul  146/P/1995, închis similar, la 8.11.1996), atmosfera în oraş a devenit irespirabilă. Securiştii agitau informatorii, care provocau populaţia împotriva noastră – demascaţi ca „vînători de vrăjitoare”.  Comemorarea victimelor comunismului şi a revoluţiei, la 16.12.1990, a fost înăbuşită violent, de hoardele securisto-comuniste, care au ocupat toate intrările cimitirului (ca să nu putem depune o coroană nici la mormîntul generalului Dăscălescu) şi ne-au huiduit şi lapidat pe tot traseul de retur, pînă cînd am fost „salvaţi” de post-miliţienii aparent depăşiţi, dar evident complici şi încîntaţi de molestarea noastră. Se repeta modul în care fuseserăm trataţi în Mai 1990 – pentru că făceam greva foamei, solidari cu doleanţele Pieţei Universităţii -miting în care ne-am implicat, după alungarea noastră din Piatra Neamţ.

Din contestaţie în exil

Am constatat, pe parcursul anului 1990, că revoluţia e părăsită şi învinsă, că aspiraţia justiţiară nu găseşte ecou în rîndurile unei populaţii reeducate prin descurcare, că „opoziţia” anticomunistă – politică şi intelectuală – se face doar că luptă (limitîndu-se la acţiuni simbolice, sterile, convenabile puterii), că străinătatea nu incurajează împlinirea revoluţiei eliberatoare; că puterea şi-a valorificat atuurile, reuşind să arunce asupra noastra populaţia instigată – încît, tot noi, denunţătorii crimelor regimului comunist, am devenit ţintele represiunii, realizate prin dirijarea din umbră a „oamenilor de bine”. Mi-am explicat poziţia contestatară într-o serie de comunicate de protest, de alarmă, de solidarizare cu ultimii combatanţi  şi – în final – de părăsire a aparentei înfruntări civice. Protestele dovedindu-se  inutile pînă la penibil, constatînd continuitatea puterii şi înfrîngerea încercării de revoluţie, am denunţat făcătura fesenistă, respingînd faptul monstruos împlinit şi participarea la marele jaf postdecembrist, declarînd că nu recunosc noua legalitate – cu constituţie cu tot, încercînd – fără rezultat – să-mi anulez co-cetăţenia cu Ion Iliescu  şi să obţin azil politic la ambasada Franţei/ SUA/ Canadei din Bucureşti – pentru ca să scot astfel în evidenţă natura reală a regimului. Am explicat fără echivoc esenţa atitudinii mele în Scrisoarea deschisă către congresul AFDPR din care citez: „declar că nu pot accepta participarea mea la constituirea eșafodajului științific și cultural românesc, în condițiile în care societatea al cărui membru sînt nu este reabilitată prin consumarea unor acte elementare de dreptate, prin pedepsirea vinovaților și despăgubirea morală a victimelor lor… V-aș jura, pentru a întări aceste declarații, că nu voi acceptă niciodată să mă joc de-a știința pe suprafață unui pămînt în care oasele celor ce au luptat și suferit pentru condiția mea umană ZAC BATJOCORITE DE UITARE. Nu pot însă să jur, din păcate, pentru că nu mai am pe ce! Cine știe pentru cît timp”… Îmi opream astfel cariera de matematician (preocupat de uşurarea iniţierii în matematică) şi de inginer electronist (preocupat de tehnologia analogică – aplicată în TV color şi digitală – aplicată în calculatoarele personale, cum ar fi „CIP- Electronica”, pentru care concepusem un sistem de operare şi Caietul service), considerînd că, în situaţia creată în România, activitatea de cercetare nu mai e compatibilă cu demnitatea. Postura mea devenind insuportabilă, m-am refugiat la Montreal, de unde am încercat să alertez exilul românesc privind continuarea capturării României de către reţeaua criminală securicomunistă. Am ţinut conferinţe şi am postat pe Internet numeroase mesaje, trimiţînd  şi un protest documentat la Casa Albă, în momentul în care Ion Iliescu culegea fructele a ceea ce am numit „Tîrgul comunităţii evreieşti cu securitatea din România”. Mi-am dat demisia din Convenţia Democratică în clipa în care aceasta s-a aliat electoral cu ramura Petre Roman a hidrei, intuind prestaţia trădătoare care a urmat. N-am mai suportat zădărnicia zbuciumului donquijotesc, ieşind un timp din arenă – după ce mi-am cerut iertare pentru asta lui Călin Nemeş. În anii care au urmat, mi-am îndreptat privirile către situaţia internaţională, pentru a observa măsura în care decăderea civilizaţiei occidentale a contribuit la perpetuarea cancerului estic, realizînd că e vorba de mai mult decît de un accident/ghinion istoric, că sinistrul experiment românesc nu a avut un caracter local/excepţional, ci mai curînd s-a încadrat într-un mare experiment totalitar şi într-o degenerescenţă globală a civilizaţiei – deci că securiştii vor fi primiţi cu braţele deschise de cei interesaţi să dispună de „arendaşi” puternici şi fără scrupule, întru explotarea neocoloniei. Pe măsură ce înţelegeam de ce „Procesul comunismului” nu convine puterii mondiale, se re-înteţea provocarea de a nu mă conforma consensului tăcerii.

Reluarea luptei pentru denunţarea blocării procesului comunismului

În anul 2004, o întîlnire la Paris cu Cicerone Ioniţoiu m-a impresionat intens, redeschizîndu-mi rănile şi determinîndu-mă să  lansez un site dedicat reflectării crimelor comunismului şi împiedicării judecării lor. Celălalt eveniment care m-a „reactivat”, determinîndu-mă să lansez site-ul „Piața Universităţii” şi Acţiunea pentru Eliberarea României (AER) a fost confruntarea contestatarilor cu Ion Iliescu, în Piaţa României din Montreal, la 18.09.2004. Cu ocazia alcătuirii unui grupaj de semnale pentru comemorarea revoluţiei din decembrie, am descoperit că printre victime se număra şi fostul meu coleg din echipa de matematică a României (la balcaniada studenţească de la Ankara, din 1980), Gheorghe (Dorel) Nechita – unul dintre cei a căror asasinare, pe 23.12.89, era investigată de echipa generalului Voinea. Inundat de un irezistibil sentiment de camaraderie/ tandreţe/ furie/ responsabilitate, m-am decis să-mi întrerup iar cariera, de cercetător interdisciplinar la institutul LICEF al Teleuniversităţii din Montreal, arhitect conceptual de sisteme de tele-instruire (cum ar fi sistemul TELOS, la care lucram în acel moment) pentru  a impulsiona ancheta ce ar fi trebuit să facă dreptate – printre alţii – şi lui Dorel. Acest an „sabatic”… nu s-a terminat nici azi.  Sosit la Bucureşti în aprilie 2005, am descoperit că echipa Voinea avea pe masă şi dosarul „mineriadei” din 1990, acest episod al „feseniadei” fiind cercetat însă separat de cel din decembrie 1989. M-am străduit să demonstrez legătura dintre fazele Contrarevoluţiei de-a lungul timpului, pe întreaga suprafaţă a României. La Piatra Neamţ, Iaşi, Sibiu, Deva, Ploieşti etc. nu reprimaseră minerii. Alţi „oameni de bine”, manipulaţi de FSN prin presă, televiziune și informatori, terorizaseră opoziţia anticomunistă în întreaga ţară, pentru a repeta, la 20 mai 1990,  „alegerile” din 1946.  Pentru a putea sprijini/stimula orientarea de fond a cercetărilor, am depus, la 26.04.2005, o plîngere penală împotriva celor care au deturnat/confiscat criminal revoluţia,  propunînd apoi ca probe/piste numeroase extrase din presa anului 1990 (şi un jurnal TV), care ofereau elemente consistente pentru inculparea celor ce au uzurpat instituţiile statului şi au folosit media aservită întru protejarea criminalilor securicomunişti. Cheia fenomenelor/dosarelor cercetate fusese, evident, confruntarea între cei ce doreau judecarea crimelor comunismului şi cei ce luptau pentru a o împiedica. Dar această linie a frontului era camuflată de „anticomunismul” de paradă, care nu urmărea decît oportunităţile privatizării, lozincile „terapiei de şoc” sau „restitutio in integrum”, dînd  puterii acoperire ideologică în acapararea avuţiei naţionale, din care au căpătat firmituri şi actorii pseudo-rezistenţei. Sau de „anticomunismul” de paradă, afişat de „disidenţi” şi „personalităţi”, care suţinea că doreşte numai satisfacţia morală a pomenirilor suferinţelor şi vinilor, prin cărţi și reviste, fără efecte penale sau civile.  Diversiunea aceasta sterilizantă, era susţinută, poate doar din confuzie/laşitate, de oameni ca P.M. Băcanu sau Ana Blandiana (a se vedea, în acest sens, modul în care aceştia au deturnat procesul iniţiat de Lucian Orăşel, către reparaţii… prin scuze şi 1 leu ca daune globale). Dar manevra de confiscare Ilieşiu-Tismăneanu-Băsescu, nu mai putea fi bănuită de naivităţi. Era clar că se încearcă validarea înscenării de justiţie istorică la care s-a pretat comisia Wiesel, prin crearea unui caz similar de tratament ideologic al crimelor trecutului, pe care societatea să-l asume inconştient. Constatînd capturarea cauzei justiţiare anticomuniste de către forţe oculte cu interese de deturnare, am făcut un „Apel pentru înfiinţarea Comitetului pentru Reprezentarea Victimelor Comunismului”, semnat de numele grele ale rezistenţei anticomuniste supravieţuitoare. În urma acestui apel, s-a constituit CRVC, al cărui purtător de cuvînt am fost.

„Cercetarea” penală

La 31 iulie/4 August 2006 am iniţiat, în numele CRVC, alături de Cicerone Ioniţoiu, Grigore Caraza, Gh Jijie-plîngerea penală care a deschis dosarul 35/P/2006. După deschiderea dosarului (mai ales datorită sprijinului FRFDPLA, condusă de Constantin Iulian si Gh. Jijie; Ticu Dumitrescu, preşedinte al AFDPR,  vechi camarad de pe baricadele anului 1990, opunînd o inexplicabilă rezistenţă, făcînd declaraţii publice contra demersurilor penale, pe care a încercat chiar să le blocheze, s-au adăugat numeroşi reclamanţi, co-semnînd plîngerea noastră comună si făcînd apoi declaraţii personale de parte vătămată, în faţa procurorilor. Membrii CRVC au făcut acest efort  deşi erau sceptici privind reacţia justiţiei, ceea ce ne-a determinat să pronunţăm noi sentinţa pe care bănuiam că organele aservite o vor evita.  În ideea corelarii dosarelor Voinea în jurul axului lor firesc (condamnarea celor ce au impiedicat  incriminarea autorilor genocidului comunist), au avut loc confruntări interesante (cum a fost cea cu Gelu Viocan Voiculescu şi Miron Cosma – organizată de procurorul Viorel Siserman). S-au reperat, în arhivele parchetelor şi instanţelor, numeroase dosare, în care denunţarea crimelor comunismului după 1990 fusese clasată în faza cercetării penale sau „rezolvată” cu achitări în instanţe, boicotul juridic general uzînd abuziv de „prescriere”. Un exemplu era chiar înmormîntarea dosarelor semnalate mai sus, deschise de plîngerile noastre de la Piatra Neamţ şi închise cu NUP în 1993/96, pe temeiul prescrierii faptelor comise prin 1950, deşi se recunoscuse că termenul nu putea începe decît după 1990, cînd – aparent – regimul ucigaş ar fi luat mîna de pe justiţie. Aceste dosare au fost redeschise de echipa procurorilor militari, închiderea lor cu NUP-uri sau decizii judecatorești abuzive relansînd termenul de prescriere. Calea spre mult amînata dreptate părea deblocată. Pe ea s-a înscris şi nou înfiinţatul IICC, deschizînd dosarul 82/P/2007, conexat, în dosarul 1304/P/2008,  cu volumele dosarului nostru (35/P/2006)… pentru ca apoi să fie „uitat” capătul B al cererilor noastre (inculparea celor ce au împiedicat judecarea crimelor comunismului, după 1990).  Cît priveşte capătul A, genocidul, cercetările (audierile ultimilor supravieţuitori) au încetat brusc, atunci cînd, pe baza recomandărilor fistichii ale Curtii „Constiutuţionale”, toate dosarele au fost smulse secţiei militare și livrate secţiei civile. Din păcate, apelurile mele întru contestare justiţiară nu au avut alt efect decît iţirea publică a pseudo-activiştilor în căutare de capital civic, negăsind sprijin nici la Marius Oprea. Cele 49 de volume au zăcut neatinse pînă cînd, ca răspuns la memoriul meu vitrolic din 6.08.2010, procurorul Iuliu Molcuţ a declarat perimată judecarea genocidului comunist. Protestele împotriva acestei samvolnicii neavînd alt efect  decît reconfirmarea complicităţii procuraturii în ascunderea genocidului comunist, prin rezoluţia Marius Iacob din 3.12.10.

VAURMA

Sursă:  http://www.ioanrosca.com

 1,372 total views,  2 views today