Autor: Prof. Univ. FLORIN CRISTIAN GHEORGHE
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 164
Că Eminescu a intrat în vizorul serviciilor secrete austro-ungare, încă din 1870, când a publicat în revista FEDERAȚIUNEA de la Pesta trei articole incendiare („Equilibrul”, „În Unire e tăria” și „Să facem un Congres”) este deja un fapt cunoscut. Că a fost urmărit și de serviciile secrete țariste, se știe de asemenea.
Înainte de a da citire listei cu informatorii și urmăritorii care l-au spionat pe Eminescu și au trimis rapoarte despre activitatea lui, mai mult sau mai puțin publică, e bine de știut că „părintele” sau tartorul acestor delatori a fost nimeni altul decât Ioan Maiorescu, tatăl fondatorului Societății Junimea (1860).
Avem mai multe referințe despre activitatea de informator a lui Ioan Maiorescu. Una se află în Memoriile lui Ioan Eliade Rădulescu (publicate în 1890), care îl considera pe Ioan Maiorescu trădătorul Revoluției de la 1848 din Țara Românească. Alte referințe similare găsim în scrisorile lui Gheorghe Magheru, a cărui corespondență se află la Arhivele Naționale din Craiova. În ele se arată cum Ioan Maiorescu, trimis de guvernul revoluționar condus de I.H. Rădulescu, la parlamentul de la Frankfurt în vara lui 1848, pentru a reprezenta interesele României, a apărat, de fapt, interesele Austriei (vezi și Ioan Lupaș, „Istoria Unirii Românilor”, 1937).
În privința lui Titu Maiorescu, e important de știut că, influențat de ideile tatălui său, el a fost inițiat, la 26 noiembrie 1866, în Loja masonică „Steaua României” (al cărei Venerabil era George Suțu și care era finanțată de bancherul evreu austriac Adolf Hennig), iar după câteva luni, la 11 februarie 1867, a primit gradele de Companion și Maestru, în această lojă. Rămâne o enigma motivul pentru care Titu Maiorescu a fost recompensat de curtea austro-ungară (conform unei note biografice înaintată de el Academiei Române în august 1879) cu Marea Cruce a Ordinului Franz Joseph I (înființat în 1849).
Revenind la „cazul Eminescu”, amintim că, în toamna anului 1875, conform informațiilor furnizate de Dragoș Olaru în Ziaristionline, procuratura din Cernăuţi raporta aproape zilnic despre confiscarea gazetelor venite din România, care conţineau articole referitoare la Bucovina. La 13 octombrie au fost interzise Curierul de Iaşi pentru articolele „Bucovina”, „La jubileul Bucovinei” şi „La Bucovina”, Românul – pentru articolul „Răpirea Bucovinei”, Reforma – pentru informaţia „În zilele de 21, 22 şi 23 septembrie curentu…”, Alegătorul liber – pentru articolul „Răpirea Bucovinei”, Curierul – pentru apelul „Fraţi români…”. La 19 octombrie sunt interzise Apărătorul legii – pentru articolul „Fraţi români din Bucovina”, Trompeta Carpaţilor – pentru „Programul comemorării lui Grigore Ghica Voievod”, Curierul de Iaşi – pentru articolele „La mormântul gloriosului martir Grigore Ghica Voievod” şi „Unirea de la Putna”.
O adevărată goană se declanşase în Bucovina după faimoasa broşură Răpirea Bucovinei scrisă după documente autentice şi tipărită în limbile română şi franceză („Rapte de la Bukowine d’apres des documents autenthiques, Guillaumin et Co libraires, rue Richelieu, 14. 1875”) şi adusă la Cernăuţi, clandestin, de Mihai Eminescu, în mai multe sute de exemplare. Tribunalul din Cernăuţi, prin ordinul nr. 1174 din 16 octombrie 1875, interzicea răspândirea broşurii şi cerea confiscarea imediată a ei. Administraţiile judeţene transmit cu regularitate despre măsurile întreprinse în scopul de a descoperi broşura. În rapoartele administraţiilor judeţene Câmpulung (27 octombrie), Rădăuţi (30 octombrie), Chiţmani (3 noiembrie), Vijniţa (5 noiembrie), Siret (6 noiembrie) se dezvăluie excepţionala însemnătate a broşurii care, prin documente din arhiva lui Eudoxiu Hurmuzachi (la care lucrase şi Eminescu), demasca târgul infam al celor trei imperii, prin care a fost ocupată şi anexată „partea cea mai frumoasă” din nordul Moldovei.
Ne vom referi acum doar la lista informatorilor și urmăritorilor marelui poet din perioada 1877-1883, perioadă în care a apărut și a funcționat Societatea „Carpații”, din care marele nostru poet și gânditor făcea parte. Putem identifica în această listă, pe următorii: Hans Wenzl, consulul Imperiului Austro-Ungar la Iaşi, baronul Ernst von Mayr, ambasadorul Austro-Ungariei la București, Friedrich Lachmann, redactor la ziarul „Bukarester Tageblatt”, un foarte activ spion austriac, Ladislau Hoyos, şeful Legaţiei Austro-Ungare la Bucureşti până la începutul anului 1882, baronul Emanuel von Salzberg, funcționar al legației și, nu lipsit de importanță, familia Ioan și Ecaterina Slavici (Ecaterina Szoke Magyarosy, după numele de fată), la care Eminescu se afla în gazdă la momentul 28 iunie 1883, când a fost băgat în cămașa de forță. Din păcate atât Ioan Slavici, cât și soția sa erau spioni austrieci, care aveau misiunea de a-l „monitoriza” pe Eminescu și de a trasnsmite zilnic rapoarte scrise despre ceea ce făcea sau spunea.
Ilustrăm cele de mai sus cu câteva rapoarte și scrisori pe care le considerăm relevante
Raportul Nr. 3 al lui Hans Wenzl către Andrássy
Notă. Hans Wenzl a fost consulul Imperiului Austro-Ungar la Iaşi, iar contele Gyula Andrássy, între 1871 şi 1879, a fost ministrul de externe al monarhiei dualiste.
„Jassi, 5 Ianuarie 1877
Spre sfârşitul lunii noiembrie 1876 profesorul de la universitate şi totodată redactor al buletinului oficial „Curierul de Jassi“ Mihai Eminescu şi-a inaugurat seria de conferinţe publice organizate. Tema aleasă de Eminescu s-a referit la starea românilor în Austro-Ungaria. Numerosul public reunit a urmărit expunerea cu curioasă luare-aminte şi a gratulat conferenţiarul cu aplauze zgomotoase. Actuala rezolvare pregătită problemei orientale în peninsula Balcanică i-a dat oratorului ocazia să trateze acest subiect. În introducerea discursului său, el este de părere că rezolvarea nu poate fi alta decât o Confederaţie a tuturor popoarelor locale, în care egalitatea tuturor naţiunilor şi limbilor să fie primordială – pe când constituirea de state nu trebuie să fie altceva decât un accesoriu, şi că această reformă va avea succes sub patronajul Rusiei şi Austro-Ungariei care, cea din urmă, reprezintă politica occidentală. El plasează după aceea întrebarea ce atitudine trebuie să ia România. Ca să se parvină la o decizie, el crede că politica pe care o exercită Austro-Ungaria faţă de naţionalităţi în general, dar în special faţă de cea română, este discutabilă. Această cuvântare a apărut în ziarul redactat de el, iar eu îmi iau îngăduinţa să prezint aici prea-binevoitoarei Dv. Excelenţe, pentru luare la cunoştinţă traducerea în germană a punctelor esenţiale […]”.
În legătură cu Societatea „Carpaţii”, amintim că ea a a fost înfiinţată la 24 ianuarie 1882, iar până la data fatidică de 28 iunie 1883 avea 20.000 de membri plătitori de cotizație. Eminescu, ca membru fondator al ei, spera „să producă o schimbare radicală în politica României faţă de românii din teritoriile aflate sub administraţie străină”.
Activitatea societăţii a fost urmărită cu mare atenţie de conducerea de la Viena, care ştia prea bine că românii, veniţi din provinciile aflate sub ocupaţie străină, intenţionau să schimbe soarta istorică a ţării, prin unirea tuturor pământurilor româneşti.
Astfel, Ministerul de Interne austriac trimitea la Cernăuţi, spre cunoştinţă, copia următorului document primit din Bucureşti:
„Notă, dată în Bucureşti, 16 mai 1883
Ieri Societatea „Carpaţilor” a sărbătorit în sala Orfeu cea de-a 35-a aniversare a revoluţiei din Transilvania, la care au participat 77 de persoane… Sala era împodobită, ca şi la ultimul bal al Societăţii, cu stemele tuturor provinciilor româneşti, numai că de astă dată în locul tricolorului flutura drapelul roşu al revoluţiei.
Pe pereţi se puteau vedea transparante cu numele conducătorilor revoluţiei şi cu apeluri care cereau unirea provinciilor ungureşti cu patria-mamă. La banchet nu a participat nimeni din activiştii importanţi, afară de Laurean, proprietarul „României libere”, mulţi redactori, secretarul Academiei Bariţ, 4 ofiţeri în termen şi o grupă de români din Transilvania care erau ca oaspeţi.
Laurean a ţinut un toast despre unirea românilor din Transilvania cu românii din regat. Bariţ a vorbit despre regimentele militare române, despre dorobanţi şi despre muzica de regiment.
Până aproape de ora două s-au interpretat cântece naţionale ca „Deşteaptă-te, române”, „La arme” ş. a.
Azi „România liberă” a publicat un articol consacrat special acestei comemorări care s-a terminat cu următoarea frază: „Înainte! Victoria definitivă şi viitorul aparţine cauzei naţionale”.
Corespondenţa ambasadorului Ernst von Mayr
Notă. Contele Gustav Kàlnoky, născut în 1832, a fost ministrul afacerilor externe al Imperiului Austro-Ungar între 1881 şi 1895. În anul 1883 a fost cel care a încheiat tratatul cu România, după ce în anul anterior se crease „tripla alianţă“ Germania – Austro-Ungaria – Italia.
„Bucureşti, 7 Iunie 1882
Excelenţei sale contele Kàlnoky
Prea stimate conte,
„Societatea Carpaţilor“ a ţinut în data de 4 luna trecută o şedinţă publică, care a premers unei consfături secrete.
Despre aceasta am aflat din surse confidenţiale următoarele informaţii: subiectul consfăturii a fost situaţia politică. I-a unit acolo lupta contra monarhiei austro-ungare // (care) se va continua, totuşi nu în sensul ca să se permită existenţa unei „Romania irridenta“. Membrilor li s-a recomandat prudenţă mai mare.
Eminescu, redactor principal la „Timpul“ a făcut propunerea ca studenţilor ardeleni de naţionalitate română care pentru perfecţionarea lor frecventează şcolile preoţeşti, pe durata vacanţelor lor în patrie să li se încredinţeze sarcina de a prelucra opinia publică pentru o Dacie Mare.
Laurian redactorul adjunct // al „României libere“ se bizuie pe judecata mai multora din Ardeal în virtutea cărora românii localnici îi aşteaptă pe fraţii lor cu braţele deschise.
O scrisoare a lui Bădescu, inspector şcolar judeţean în Neamţ, către un ziarist Miron (din Braşov) spune că treburile în ţinutul Năsăudului merg bine.
Consimţiţi Excelenţa Voastră expresia adâncii mele …
(ss) Mayer
Raportul Prefectului Comitatului Braşov
„Preaonorate Domnule Ministru,
Asociaţiunea pentru literatura română şi cultura poporului român din Transilvania intenţionează să ţină adunarea generală în luna august curent la Braşov. Anul trecut aceasta s-a ţinut la Dej.
S-a format un comitet de 60 de membri pentru primirea oaspeţilor şi organizarea festivităţii şi se pare că vor să acorde o amploare mai mare întregii acţiuni.
Până în prezent au raportat Poliţiei totul în mod regulamentar şi comitetul a chemat populaţia română, printr-un apel, să primească oaspeţii cordial.
Am șansa să fac domniei voastre, prea-onorate, acest raport, deoarece populația română din țară este mai agitată ca de obicei din cauza atmosferei din România.
Ocazia adunarii generale poate fi folosită pentru manifestații și consfătuiri. Ca să pot controla acțiunile, vă rog, prea-onorate, să-mi notificați pe acei români care se ocupă preponderent de agitarea românilor din Ardeal.
Primiți prea-onorate…
Brasov, 9/7 882”
Adresa primului-ministru austriac, Eduard Franz Joseph von Taaffe, către guvernatorul Bucovinei
3351/M.I.
„Domniei-voastre (domnule) Baron!
Conform comunicărilor confidenţiale care au parvenit legaţiei chesaro-crăieşti din Bucureşti, există nu numai în Ploieşti ci şi în alte părţi ale României, şi fără îndoială în oraşele mari care sunt situate aproape de graniţa noastră, ramuri-fiice ale Societăţii Carpaţilor.
Membrii efectivi sunt în cea mai mare parte foşti cetăţeni austro-ungari din Transilvania, Banat şi Bucovina.
Ceea ce surprinde în mod special la asociaţia ploieşteană este că aceasta are peste tot, în orăşelele de graniţă Câmpina, Urlaţi, Mizil, Vălenii de Munte, oamenii săi, care la nevoie să fie întrebuinţaţi pentru favorizarea intereselor caracteristice şi să stea la dispoziţie.
Această agentură se concentrează spre şi dinspre Ploieşti, de unde, în întruniri, îşi obţine însărcinări, ordine şi se supune orbeşte cauzei.
Dar întrunirile au loc în tăcere deplină şi sunt păzite, şi ele se ţin de asemenea întotdeauna într-un oraş fierbinte, aşa ca totul să facă vâlvă foarte restrânsă.
Asociaţiile dispun de sume de bani, pe care ele le obţin din ţinuturile noastre, unde pretutindeni se pregătesc colecte şi de asemenea membrii îşi dau periodic cotizaţiile lor.
Toată corespondenţa reciprocă este expediată cu excluderea poştei, doar prin intermediul unor membri de totală încredere ai asociaţiei.
Tocmai am onoarea, Domnia Voastră, să vă comunic alăturat, cu privire la cele de mai sus, decretul din 26 Mai anul curent, cu numărul 2753/M.I., la care anexez o listă (întocmită) ca urmare a unor informaţii confidenţiale, a membrilor pe care acea societate îi are în capitala României şi în oraşele de provincie.
Primiţi, Domnia Voastră, a mea asigurare deplină a înaltei stime.
Viena, 25 Iunie 1883
(ss. Taaffe*)
Domniei Sale Domnului Preşedinte al ţinutului chesaro-crăiesc în Principatul Bucovinei, Ieronim baron de Alexani
Societatea „Carpații” a fost desfiinţată la 28 iunie 1883 din ordinul guvernului. În aceeași, zi Petre Carp transmitea de la Viena telegrama cu ordinul: „Şi mai potoliţi-l pe Eminescu odată!”…
Și l-au potolit, la baia Mitrașevschi, băgândul în cămașa de forță. Ca o ironie a sorții, ultimul articol semnat de Eminescu la TIMPUL vorbea despre libertatea presei și a jurnalistului…
Bibliografie: Arhiva Biroului de Informații al Imperiului Austro-ungar, Ioan Lupaș, „Istoria Unirii Românilor”, I.H-Rădulescu, „Memorii”, „Cugetarea Europeană”, „Certitudinea” nr. 16, Ziaristionline.ro
Când am stabilit (în premieră) legătura cu loja masonică „Steaua României“ a multora dintre conspiratorii activaţi împotriva lui Mihai Eminescu , în cartea „Războiul Nevăzut al Evreilor Sionişti cu Românii“ (publicată în 2003), am arătat, în capitolul „Lichidarea lui Eminescu“:
–
«Un episod extraordinar al istoriei românilor, ţinut permanent secret, este cel legat de „boala“ şi moartea poetului naţional al României, Mihai Eminescu, care, aşa cum s-a văzut, se manifestase direct şi partizan la ziarul Timpul în „Chestiunea Israelită“ sau în „Chestiunea evreiască“, fiind împotriva încercărilor evreilor de a bloca sau de a condiţiona recunoaşterea independenţei României. Ceea ce se cunoaşte de către foarte puţini iniţiaţi este însă cum, pentru atitudinea sa, Mihai Eminescu a fost ucis (de către „medicul evreu Fr. Iszac“, zic unii, de către o conspiraţie iudeo-masonică, mai degrabă, am zice noi, în care o lojă masonică îşi dădea mâna cu imperialismul austro-ungar).
În anul 1882, Mihai Eminescu îi scria Veronicăi Micle:
„Timpul acesta m-a stricat în realitate cu toată lumea, sunt un om urât şi temut, fără nici un folos…, unul din oamenii cei mai urâţi din România… Naturi ca ale noastre sunt menite sau să înfrângă relele sau să piară, nu să li se plece lor“.
„Şi mai potoliţi-l pe Eminescu!“ s-a spus la un moment dat, în plenul Parlamentului Român, de către acei oameni politici care apărau interesele evreilor, politicieni masoni, susţinuţi finalmente, din păcate, chiar şi de către oamenii politici conservatori, în numele partidului cărora vorbea gazetarul şi marele poet naţional Mihai Eminescu. De fapt cuvintele au fost rostite chiar şi de către Petre Carp, şef, alături de Titu Maiorescu, al Partidului Conservator.
În timp ce Eminescu conducea Timpul, ziar al Partidului Conservator, Petre Carp conducea chiar partidul, dar cei doi au intrat totuşi într-un puternic conflict. Carp era, totodată, şi membru al lojei masonice Steaua României, alături de Maiorescu, Alexandru Şuţu, Theodor Rosetti şi alţii care se vor ocupa de lichidarea poetului şi gazetarului Mihai Eminescu. „Eminescu era ca o stâncă. Posibil ca, iniţial, junimiştii [masonii] să nu-şi fi dat nici ei seama că, aducându-l la Timpul, practic îşi pun singuri bomba în casă“ (C. Cernăianu, Recurs Eminescu, Calvarul cetăţeanului, vol. II). Divergenţa dintre Mihai Eminescu şi Petre Carp s-a născut odată cu apariţia în Parlament a problemei modificării articolului 7 din Constituţie („Chestiunea Izraelită“), împotriva căreia pleda în scris Eminescu, opunându-se „împământenirii“ hoardei de evrei ce invadaseră ţara, în timp ce Petre Carp activa politic pentru modificarea Constituţiei în sensul dorit de Alianţa Izraelită, de cancelariile europene şi de evreii din România.
[Carp fiind, totuşi, un nume destul de rar, şi neînţelegând adeziunea sa la interesele evreilor, ne-am îndreptat către marele dicţionar masonic publicat în Ordinul Masonic Român de către Horia Nestorescu-Bălceşti, unde am găsit mai mulţi Carp: în afară de Petre Carp al nostru, duşman al lui Eminescu şi membru al lojii Steaua României, apare şi un anume Horia Carp, „ziarist evreu, membru al unei loji din obedienţa Marii Loji Naţionale“. Şi în prezent, declaraţiile în ebraică care circulă prin instanţele bucureştene sunt traduse în română de traducătorul autorizat… A Carp. – nota mea, CDN, din 2003]
Pornit împotriva poziţiei exprimate de Timpul, la 15 martie 1879 Carp le scrie atât lui Eminescu cât şi lui Maiorescu. Lui Eminescu îi scrie: „Domnule redactor, în timpurile din urmă aţi crezut că este oportun de-a da sprijinul importantului ziar ce redactaţi, unor idei atât de opuse convicţiunilor a căror organ m-am făcut în Senat încât mă văd cu părere de rău silit de-a afirma pe calea publicităţii adânca divergenţa de păreri ce ne desparte…“; iar lui Maiorescu: „Dragă Titus, ce faceţi voi la Timpul şi cum credeţi că o să meargă astfel înainte?… în ce parte din lume partidul conservator a căutat să ajungă la putere prin pasionarea maselor?… În asemenea împrejurări, eu unul a trebuit să-mi pun întrebarea ce rol mai joc între contribuitorii Timpului?… Prin urmare te rog să notifici comitetului să mă şteargă din lista subscriitorilor… Tu ai o clientelă întinsă despre a cărei genesis mi-ai vorbit într-o zi [aluzie şi atenţionare din partea lui Carp, către Maiorescu, care trăia din solda clienţilor săi evrei]. Sapienti sit. For ever! P.P. Carp.“
Poziţia lui Carp faţă de revendicările evreilor asupra României este sintetizată în următoarea poziţie, exprimată în 1881: „Să jertfim unele din drepturile noastre suverane ca să obţinem protecţiunea Europei întregi şi să nu ne aflăm izolaţi faţă cu doi vecini puternici“.
Eminescu îi răspundea în Timpul:
„Dl. P. Carp s-a crezut atins prin reflecţiunile ce foaia noastră a publicat în privinţa atitudinii sale în chestiunea izraelită… Însă aceste reflecţiuni ne-au fost impuse printr-un caz de legitimă apărare“. Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui [……………]
Deşi Titu Maiorescu era acuzat de către colegii de partid că îi ţine spatele lui Eminescu la Timpul, Eminescu îl ataca şi pe acesta:
„Teamă ne e dar şi astăzi că asemenea o samă de advocaţi buni, cu darul vorbirii vor tranşa şi chestiunea arzătoare a evreilor, care poate deveni chestiunea completei dezmoşteniri a poporului românesc“.
Maiorescu îşi nota prompt în Jurnal:
„Grea epoca Eminescu… Articol al lui în chestiunea evreiască în contra mea“.
„Afacerea Warszawsky“ din epocă, dezvăluită şi combătută de Mihai Eminescu în Timpul, a constat în aprovizionarea trupelor ruse angajate în războiul din 1877 şi deplasate în Bulgaria. Bancherul rus de origine evreiască A. M. Warsyawsky, numit intendent al armatei ruse, a obţinut prin mită dreptul de a cumpăra la preţuri modice alimente din România (de a rechiziţiona) pentru a le vinde apoi armatei ţariste. Totodată a primit dreptul de a rechiziţiona care cu boi pentru transportul mărfii, ceea ce a ruinat ţărănimea română, oameni care de cele mai multe ori şi-au pierdut peste Dunăre mijloacele de transport. Deşi avocatul cu luna al lui Warszawsky devenise Titu Maiorescu, Eminescu a publicat mai multe documente ce au dovedit coruperea guvernanţilor, fapte la care se pretase bancherul evreu.
…………………………….
În afara agenţilor marilor puteri europene, o atenţie aparte i-o acordau însă lui Eminescu şi nenumăraţii agenţi ai Alianţei Universale Israelite.
!
Şi iată că, în dimineaţa zilei de 28 iunie 1883, gazda poetului, doamna Szoke, îi trimite avocatului mason Titu Maiorescu un bileţel în care scrie că Eminescu a înnebunit. Astfel, fără voia sa, ca plan al uneia dintre cele mai monstruoase conspiraţii anti-româneşti, Eminescu a fost internat de către dr. Alexandru Şuţu la „Caritatea“ (Caritas) punându-i-se falsul diagnostic de alcoolism şi sifilis. Studiul dr. Ion Nica (Eminescu, structura somato-psihică, 1972) arată că, în acea perioadă, Eminescu era marcat de o mare suferinţă pe fond psihic, ca urmare a greutăţilor şi luptelor politice prin care trecea, respectiv de o psihoză maniaco-depresivă. Cu toate acestea, un anume medic evreu dr. Francisc Iszac i-a pus lui Eminescu diagnosticul de sifilis, administrându-i tratamentul cu mercur, care l-a distrus fizic. La acea vreme, sifilisul nu cunoştea un tratament eficient, iar clinic se aplicau cele mai periculoase şi distructive tratamente. Un astfel de tratament, cu efecte catastrofale pentru Mihai Eminescu a fost administrarea de doze de mercur, element care se ştie că este extrem de toxic pentru om şi că poate provoca moartea. Medicii i-au administrat lui Eminescu câte 20 de fracţiuni a 4 grame de mercur, „când şi o jumătate de gram poate să aibă acţiuni dăunătoare“ a precizat la rândul său specialistul român Ovidiu Vuia. Urmare acestui tratament Eminescu a suferit de o paralizie parţială, a fost internat, scos din ţară şi mai apoi ucis în spital cu un bolovan cu care a fost lovit în cap.
Studiul „post“ al dr. Nica, foarte valoros de altfel, suferă de o mare eroare. Faptul că pune un diagnostic psihiatric lui Eminescu bazându-se pe o sursă nedemnă de încredere. Este vorba de ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 care, sub semnătura lui Alexandru Ciurcu, publica articolul „Din amintirile mele“. Ori, până după al doilea război mondial, ziarele Adevărul şi Dimineaţa au fost cele mai puternice şi viclene organe de presă evreieşti din România. Iată situaţia descrisă de A.C. Cuza în 1905:
„În ziaristică, tot jidanii au introdus la noi în ţară tonul violent şi trivialităţile presei-revolver, prin care înjosesc orice discuţie şi batjocoresc instituţiile şi demnitarii ţării. În frunte, stă, fireşte, organul jidovesc Adevărul, al cărui comitet de redacţie se alcătuieşte din următoarele ilustraţii cuşer ale gazetăriei «române», ale căror nume le reproducem după actele unui proces de calomnie, în care numiţii figurează – se înţelege – ca inculpaţi (Curtea cu Juraţi de Ilfov, Octombrie 1905): B. Braunstein – zis B. Brănişteanu; Albert Honigman – zis A. Fagure; A. Rosen – zis Nora; A. Fuchs – zis G. Mihail; S. Goldenberg – zis Munteanu; Lazar Kastenbaum – zis Castelan; E. Feinsilber – zis E. Emilian; E. Weber – zis Adrian Verea, şi vor mai fi.
Aceştia sunt conducătorii «opiniunii publice» a ţării româneşti… Străini de noi şi potrivnici fiinţei noastre, ei ne discută interesele, ne judecă, fac reputaţiile prin gălăgie şi reclamă, şi le desfac prin tăcere şi calomnii, ei suie în slava cerului pe jidoviţi şi caută să înjosească pe adevăraţii români; ei terorizează pe funcţionarii publici care voiesc să-şi facă datoria; ei critică totul: religia, coroana, armata, justiţia, învăţământul…“.
De fapt, relatările mincinoase la adresa lui Mihai Eminescu, publicate în ziarul Adevărul din 17 octombrie 1911 se bazează pe închipuitele amintiri ale lui Grigore Ventura, cel ce ar fi fost lângă Eminescu când acesta a fost pus în cămaşă de forţă şi care ar fi relatat cum în cofetăria Capşa, agitând un pistol mare, Eminescu a spus că pleacă să-l împuşte pe rege. Trebuie reţinute două aspecte: 1. Gr. Ventura era mort de mulţi ani când cotidianul evreiesc lansa „amintirile“ sale menite peste timp să consolideze marea conspiraţie istorică anti-Eminescu; 2.Ventura făcea parte din loja masonică Discipolii lui Pitagora din Galaţi (formată preponderent din evrei şi greci), corespondenta locală a lojii Steaua României, din care făceau parte conspiratorii întemniţării lui Eminescu: Titu Maiorescu, Şuţu şi ceilalţi (de altfel, toţi ceilalţi membri ai familiei Ventura făceau parte din loja masonică Steaua României).
………………
Trebuie arătat de la bun început că Mihai Eminescu nu a fost niciodată mason, în schimb cei mai mulţi membri ai „Societăţii Literare Junimea“ (din Iaşi) şi fruntaşii Partidului Conservator, da! Toţi aceştia făceau parte, cum am arătat, din loja masonică Steaua României, iar Eminescu era „protejatul“ Junimii, poetul Junimii.
Atât Titu Maiorescu, cât şi Petre Carp, cei doi lideri ai Partidului Conservator din vremea respectivă aparţineau lojii masonice, dar cel mai important fapt este apartenenţa lui Alexandru Şuţu la această lojă, loja fiind de fapt chiar creată de familia de fanarioţi Şuţu. Ce gândeau oare aceştia, când Mihai Eminescu compara exploatarea evreiască a românilor cu exploatarea fanariotă?
Loja Steaua României („l’Etoile de Roumanie“) a fost creată în 1866 de „principele“ Gheorghe M. (Iorgu) Şuţu, sub obedienţa lojii Marelui Orient al Franţei, lojă franceză apropiată intereselor mondiale evreieşti, controlată de către evrei. De altfel, chiar trezorierul (finanţatorul) lojii Steaua României era un evreu, Adolf Hennig. Familia Şuţu, familie de domnitori fanarioţi (Mihai Şuţu în Ţara Românească, Alecu Şuţu şi Mihai Gr. Şuţu în Moldova) era implicată social în politica românească în aceeaşi perioadă cu Mihai Eminescu. Astfel, Nicolae Şuţu era un reputat economist liber-schimbist, curent atât de puternic combătut şi de blamat de Eminescu, în timp ce Alexandru Şuţu, profesor universitar, trecea de reputat medic psihiatru, el fiind acela care l-a internat forţat pe Eminescu, contribuind activ la eliminarea sa fizică din peisajul socio-politic românesc.
De altfel, se poate spune că, până la un punct, Eminescu fusese chiar creaţia lojii Steaua României, împotriva conducătorilor căreia s-a întors prin libertatea ce şi-a luat-o ca publicist, în chiar ziarele ce le conducea şi care aparţineau indirect lojii masonice. De exemplu, se cunoaşte ura ce o manifesta Eminescu în scris pentru perioada domniilor fanariote ce au pervertit conştiinţele româneşti şi au supt sângele poporului, pregătind astfel terenul pentru noua ocupaţie, evreiască. El lovea astfel în chiar creatorul lojii, în fanariotul Gh. M. Şuţu.
În bună tradiţie masonică, loja Steaua României avea „de faţă“ Societatea Literară Junimea, iar presa ei era asigurată de Constituţiunea (1866), apoi de Gazeta de Iaşi (1867) şi, în fine, prin Gazeta naţională (1871), tribune politice ale membrilor lojii. Convorbirile literare (1867) făceau acelaşi oficiu în domeniul literaturii, istoriei şi criticii literare.
În 1866, în cadrul demersurilor pentru desemnarea unui principe străin pe tronul României, a apărut condiţia apartenenţei acestuia la francmasonerie pentru a se obţine sprijinul internaţional al fraţilor masoni şi al Alianţei Israelite Universale, cu atât mai mult cu cât emanciparea evreilor, deziderat masonic, rămăsese încă o chestiune deschisă. De aceea, în toamna anului 1866 Iorgu Şuţu (mason iniţiat la Paris şi „venerabil“ al lojii Steaua României) i-a propus principelui Carol I să devină francmason şi şef al Francmasoneriei Române, sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, ceea ce ar fi condus la ingerinţe străine în statul român, sub controlul Alianţei Israelite. Reacţia de refuz a casei regale a fost promptă, voinţa regală fiind întărită simbolic de interzicerea imediată a lojii masonice Discipolii lui Pitagora din Brăila, formată în cea mai mare parte din negustori greci şi evrei. La acea vreme toate lojile masonice importante româneşti se aflau sub obedienţa Marelui Orient al Franţei, şi astfel, indirect, obediente directivelor evreieşti ale Alianţei Israelite, fiind toate înfiinţate de „negustorul francez“ Auguste Carence: Steaua Dunării, Steaua României, Discipolii lui Pitagora, Înţelepţii din Heliopolis. (Oricum, peste câţiva ani B’nai B’rith se implică direct şi creează la Bucureşti lojile Înfrăţirea Sionului şi Fraternitatea.)
Atitudinea regelui Carol I al României (fostul principe Carol), general favorabilă românilor faţă de pretenţiile evreilor, precum şi refuzul său de apropiere de lojile masonice filoevreieşti, nu putea decât să-i oblige pe conspiratori să monteze un scenariu anti-regal, în care „antisemitul“ Eminescu, înarmat cu un mare pistol se ducea „la Palat să îl împuşte pe rege“, motiv pentru care a fost pus în cămaşa de forţă şi internat. La rândul ei, opinia publică românească n-ar fi putut fi liniştită dacă Eminescu ar fi fost pur şi simplu concediat de la Timpul. Totodată, gura acestuia nu ar fi fost astfel închisă, căci ar fi putut găsi altă tribună de la care să îşi afirme poziţiile naţionaliste. De aceea, el trebuia făcut nebun. Şi cine a lansat versiunea că Eminescu a scos un pistol pentru a se duce să-l împuşte pe rege? Conform evreilor de la Adevărul, afirmaţia fusese cândva susţinută de către dna Capşa, evenimentul petrecându-se chipurile în cafeneaua literară Capşa. Nimeni din epocă nu a putut confirma această poveste, dar ştim că şi soţul patroanei, domnul Capşa, era membru al aceleiaşi loji masonice ca şi ceilalţi conspiratori, Steaua României.
”
Societatea Junimea a rămas cunoscută în istoria literaturii române ca promotoare a lui Mihai Eminescu, I. L. Caragiale, Ion Creangă şi Ioan Slavici, care aveau să colaboreze la periodicul editat de Junimea, Convorbiri Literare. Teoreticianul Junimii era Titu Maiorescu, dar principala sa activitate era aceea de avocat, de pe urma căreia a dobândit o importantă avere. Profesor universitar la Iaşi şi decan al Facultăţii de Filozofie, a fost înlăturat din învăţământ în urma unui proces de imoralitate. Din 1868 s-a dedicat avocaturii, iar din 1870 a intrat în politică. Este poate important să aflăm numele clienţilor lui Maiorescu din perioada în care Eminescu a fost lichidat fizic şi spiritual. Aceştia sunt: Warschawsky, Rafalovich, Boboritz, Hessen şi Kalinowsky, Rubinstein şi Hirschler, adică o clientelă cosmopolită preponderent evreiască, atât de ostilă lui Eminescu!
Pe bună dreptate, se poate pune întrebarea: de ce istoria nu publică, în general, astfel de corelaţii ale faptelor, privind viaţa şi moartea lui Mihai Eminescu? Concluziile sunt triste! Chiar George Călinescu, când a scris Viaţa lui Eminescu, a acceptat orice informaţie, din orice sursă, fără a o prelua critic, singura sa preocupare fiind realizarea unui roman biografic. De-a lungul carierei sale, Călinescu a colaborat chiar cu cei implicaţi în compromiterea lui Eminescu. Astfel, când edita revista literară Lumea, Călinescu îşi lua ca principal colaborator pe B. Brănişteanu, care nu este altul, aşa cum am arătat mai sus, decât evreul B. Braunstein, editor al ziarului Adevărul, ce întina memoria lui Eminescu, perpetuând conspiraţia privind nebunia acestuia. De altfel, o mare sumă de critici literari români au fost de fapt evrei camuflaţi de nume româneşti, conştienţi de activitatea antievreiască a poetului naţional al României şi voluntar interesaţi şi angajaţi în menţinerea mitului „Eminescu dement“, ca şi de salvarea în istorie a onorabilităţii conspiratorilor asasini. Aşa este şi cazul criticului literar Zigu Ornea, considerat o somitate a culturii româneşti, evreu din Botoşani care şi-a făcut chiar o carieră din anumite subiecte care se leagă de viaţa lui Eminescu, precum: Junimismul (1966), Junimea şi junimismul (1975), Viaţa lui Titu Maiorescu vol. I-II (1986-1987). [Zigu Ornea, care a exercitat în anii 90 şi funcţia de director al editurii evreieşti Hasefer, are totuşi meritul minim de a fi precizat că „bancherul rus“ Warszawsky, deconspirat de Eminescu ca ruinător al ţărănimii române, era de fapt evreu].
Am arătat mai înainte că familia fanariotă Şuţu era o familie de masoni, aproape toţi, în România, fiind afiliaţi lojii Steaua României. Acordăm o atenţie specială acestora deoarece unul dintre ei a semnat condamnarea lui Eminescu: medicul Alexandru Şuţu. Iată situaţia prezentată de amplul dicţionar masonic publicat de Horia Nestorescu Bălceşti:
– Mihail Şuţu (1730-1802), domnitor fanariot al Ţării Româneşti, apare în 1794 ca venerabil al unei loji masonice din Iaşi.
– Alexandru Nicolae Şuţu (1830-1877), principe, a locuit la Paris şi a făcut parte din cel puţin 4 loji masonice, gr.30 de iniţiere, deputat în Adunarea Marelui Orient al Frantei;
– Gheorghe M.(Iorgu) Şuţu (1817-1875), principe, mare proprietar, fiu al domnitorului Mihail Şuţu, gr.30 de iniţiere, membru al lojii Sincere Amitie Paris, întemeietorul lojei Steaua României.
– Constantin Şuţu (1820-?), afiliat la Iaşi lojei Steaua României, a devenit ministru;
– C. N. Şuţu, rentier, „frate“ în loja Steaua României;
– George Şuţu, proprietar, membru în loja Discipolii lui Pitagora din Galaţi, cea care avea să fie interzisă de Carol I, când Iorgu Şuţu i-a cerut principelui să intre în masonerie;
– Nicolae Gr. Şuţu (1840-?), membru al lojei Steaua României, secretar general al Consiliului de Miniştri.
– Alexandru Gr. Şuţu (1837-1919), iniţiat în loja Steaua României, profesor universitar la Bucureşti, autor al lucrării Psihiatria modernă, publicist, membru al societăţii literare Junimea, complicele lui Titu Maiorescu în lichidarea lui Mihai Eminescu.
…………………..
***************
Ajuns acasă, Maiorescu îl anunţă pe Theodor Rosetti (mare maestru comandor al Marelui Orient al României, totodată membru, ca şi Maiorescu, al lojii masonice Steaua României, la acea dată preşedinte al Curţii de Casaţie) că treaba este pusă pe roate: „apoi am venit acasă, am înştiinţat încă pe Th. Rosetti despre aceasta“ (din Jurnal). Un al doilea bilet îl trimite lui W. Kremnitz, al cărui sens rămâne obscur şi secret: „Din păcate, încă incert. Altfel, toate bune!“ (traducerea corectă a celei de a doua propoziţii ar putea fi: „Şuţu în regulă“, textul de mâna, în germană, al lui Maiorescu, Sonst alles gut, semănând mai degrabă cu Soutz alles gut).
Al treilea bilet trimis de Maiorescu era către Mihai Eminescu (câţi birjari sau băieţi curieri pe drumuri!), pe care îl chema să îi facă o vizită. Plecând de la redacţia ziarului Timpul, Eminescu călca în cursa întinsă. Maiorescu îl roagă să se deplaseze la complicele său Simţion sub pretextul transmiterii unui bilet, ceea ce Eminescu şi face. „Săracul de el, a cerut 2 lei pentru birjă, a plecat şi de acolo l-au dus la Soutzo“ (la Şuţu), îşi amintea fiica lui Maiorescu despre sfârşitul vizitei lui Eminescu. Într-adevăr, ducându-se la inginerul C-tin Simţion, Eminescu era aşteptat de haidamacii lui Şuţu, era imobilizat, urcat într-o birjă sau în duba ospiciului şi dus la Şuţu. „Acolo nu va mai fi gazetar, ci numai biet smintit. Planul fusese îndeplinit cu succes. Gazetarul Eminescu era «ocrotit» într-o casă de sănătate“. (C. Cernăianu)
Urmează planul doi al conspiraţiei: legendarea nebuniei. Mai întâi se arată că gazda poetului s-ar fi adresat lui Maiorescu cerându-i, printr-un bilet, ajutorul, deoarece „Eminescu a înnebunit“. Minciuna nu rezistă, deoarece Maiorescu se apucase să aranjeze internarea fără a-l vedea pe Eminescu, pentru a-i verifica starea sănătăţii, iar sursele legendei se contrazic: mai întâi, biletul a ajuns la o ora ulterioară plecării lui Maiorescu la Şuţu; apoi, sunt două variante privind persoana care ar fi trimis biletul, Slavici în prima, soţia sa născută Szoke, în a doua. Privitor la criza de demenţă manifestată în public de Eminescu, cum că ar fi scos un pistol spre a se duce să îl împuşte pe rege, ea a fost fabricată târziu (spre a nu mai putea fi verificată) şi lansarea ei publică s-a pus prin presa evreiască pe seama masonului Gr. Ventura (deşi acesta nu a relatat niciodată aşa ceva în timpul vieţii sale). „Lipsa oricărei menţiuni [în Jurnalul zilnic al lui Maiorescu] privind pretinsele ameninţări făcute de Eminescu cu revolverul… par să arate că toate acestea constituie zvonuri care nu fuseseră încă inventate la data la care Maiorescu şi-a completat jurnalul; de altfel, cum am arătat, povestea a fost pusă în largă circulaţie de către evreii de la Adevărul în 1911). În aceeaşi zi, a «internării» lui Eminescu, la ora 17 Maiorescu pleacă în străinătate pentru o perioada de o lună şi jumătate. Din această clipă şi până la revenirea sa, Eminescu nu mai putea fi eliberat din ospiciu nici măcar la cererea rudelor, pentru că persoana care îl internase era, totodată, singura abilitată legal să ceară externarea lui.“ (C. Cernăianu)
Toţi cunoscuţii lui Eminescu, în frunte cu conspiratorii, pleacă rapid în străinătate, în timp ce presa publică o ştire anostă: „Dl. Mihai Eminescu, redactorul [şef al] ziarului Timpul, a înnebunit. Dl. Paleologu va lua direcţiunea sus-zisului ziar“.
„Flagrantele ilegalităţi comise pentru înlăturarea lui Eminescu din viaţa publică – scria C. Cernăianu – arată că liderii Junimii [împreună cu alţi masoni din loja Steaua României] erau capabili să ascundă răpirea şi sechestrarea unei persoane, spre a o supune cu de-a sila unui tratament care nu-i era necesar, după care, tot ei, folosind falsuri şi dezinformări, creau victimei o imagine melodramatic deformată, dar suficient de credibilă încât să reziste vreme de mai bine de un secol. Aşa s-a născut un veac de falsă compătimire, un veac în care abilitatea câtorva a făcut ca revolta publică să fie înlocuită cu mila. În acest context, chiar este de crezut că, dacă Eminescu ar fi fost nebun cu adevărat, iar Junimea ar fi dorit sa încerce recuperarea lui, nu ar fi fost capabilă de a-l interna fără tam-tam?…»
(Fragment din capitolul „Lichidarea lui Eminescu“ din cartea „Războiul Nevăzut al Evreilor Sionişti cu Românii“, publicată în 2003 de Cornel-Dana NICULAE)