Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 122

La articolul sussemnatului din nr. 120, intitulat „Suntem suficient de mulți pentru a declanșa o contraofensivă identitară” (de fapt, un apel al revistei CERTITUDINEA pentru resurecția demnității naționale), dl Șerban Popa, unul dintre colaboratorii de bază ai publicației noastre, a obiectat că acest lucru nu e posibil, întrucât „suntem total lipsiți de mijloacele necesare. Mai mult – zice domnia sa – , nu numai că ne lipsesc mijloacele, dar este evident că nu avem acces la nici un fel de resurse care ar putea să ne furnizeze respectivele mijloace”. Deci condiția acestei resuscitări propuse de CERTITUDINEA este condiționată, în opinia sa, de recuperarea tuturor proprietăților naționalizate de comunism și jefuite/risipite/vândute de impostorii care conduc astăzi România. Domnia sa prezintă, în 5 enunțuri cu valoare paradigmatică, baza legală a unei posibile revoluții politice victorioase (care „N-A AVUT LOC ACUM 33 de ani”!), prin care cetățenii români să-și recupereze statutul de proprietari în țara lor, „redevenind popor”. Articolul, intitulat „Ce este un naționalist român? Este un proprietar de capital românesc!”, poate fi citit integral în numărul curent al revistei CERTITUDINEA (numărul 122). Am să redau, în schimb, aici, „Replica ispravnicului”, adică  răspunsul meu la reacția domnului Șerban Popa.

________________________________

Da, domnule Șerban Popa, aveți dreptate. Într-o logică strict carteziană, raționamentul dumneavoastră e infailibil. Ba chiar l-aș întări, prin cuvintele lui Eminescu: „Cestiunea economică la noi nu e numai o cestiune a mişcării bunurilor; ea e mai adâncă, e socială şi morală. Fără muncă şi fără capitalizarea ei, adică fără economie, nu există libertate. Celui care n-are nimic şi nu ştie să se apuce de nici un meşteşug dă-i toate libertăţile posibile, tot rob e, robul nevoilor lui, robul celui dintâi care ţine o bucată de pâine în mână. Nu există alt izvor de avuţie decât sau munca, fie actuală, fie capitalizată, sau sustragerea, furtul. Când vedem milionari făcând avere fără muncă şi fără capital nu mai e îndoială că ceea ce au ei a pierdut cineva”. (MIHAI EMINESCU, „Credem că destul am vorbit…”, TIMPUL, 9 ianuarie 1879).

Dar mai este ceva, care excede raționamentul cartezian. Ceva care a determinat chiar comportamentul lui Eminescu, ca „activist” al românismului: miracolul! Care are și el logica lui, diferită de cea carteziană. „Miracolul – spunea G.B. Shaw – este ceva imposibil care, cu toate acestea, este posibil”. Lucrurile se pot întâmpla, așadar, împotriva logicii obișnuite. Comunismul, de pildă, despre care nu se poate spune că a dorit binele celor pe care i-a oprimat, a adunat și a „depozitat” toată averea poporului roman, împiedicând risipirea ei. Democrația post-decembristă a dat oamenilor o libertate care a distrus/jefuit/vândut tot ce adunase comunismul. Toată averea poporului român a dispărut (fenomenul a fost sesizat și subliniat de Ioan Roșca în necruțătorul său serial „Combaterea «antisemitismului» folosește jefuirii românilor?”, ajuns, iată, la episodul XXIX).

Sau: ce șanse credeți că aveau românii în tranșeele de la Mărășești, cu baionetele împotriva mitralierelor și tunurilor germane? Sau ce șanse aveau, în 1848, câțiva aristocrați tineri și luminați (pașoptiștii)  să schimbe din temelii, în Moldova și Țara Românească, întregul sistem statal, înțepenit într-un fanariotism ce părea etern? Era împotriva logicii, nu? O să-mi spuneți că lucrurile s-au schimbat radical, că omenirea e mult mai controlată, că este, practic, imposibil să mai miște cineva în front. Eu cred că la fel de diferită era societatea/lumea și în secolul al XIX-lea, în comparație cu Moldova lui Ștefan și Muntenia lui Vlad Țepeș. Iar lucrurile pot fi abordate și în „răspăr”: ce șanse are, de pildă, o hală de calculatoare în fața unui om furios cu un par în mână? Cu ce soft îl împiedici să „acționeze”?

O să-mi mai spuneți, poate, că mămăliga nu explodează. Eu vin și spun: nici trotilul nu explodează dacă nu are focos. Poți să faci focul cu el, poți să-l mănânci dacă vrei, nu se întâmplă nimic. Dar, atunci când există un focos, cred că și mămăliga explodează. S-a mai întâmplat, nimic nu e nou pe pământ. Problema e că orice explozie produce și victime colaterale care, în marea lor majoritate, se vor localiza în zona instituțiilor puterii. Eu, dacă aș fi parlamentar sau ministru (în contextual acestui sistem corupt și trădător), m-aș căra repede din aceste funcții, până nu e prea târziu…

Dezastrele pot fi oportunități pentru schimbarea în bine. Orice nenorocire, pe lângă pagube, poate genera o renaștere. Iar problema noastră nu e trotilul, el există din belșug. Problema noastră e focosul, capsa detoanatoare. Care există și ea, dar e ascunsă în pământ, ca trufele. Trebuie găsită. Așa cred. Așa cum mai cred că există (încă) o Românie subterană, debranșată de la ceea ce numim convențional „sistem”. Sau „establishment”, cum zic americanii. N-am alte argumente decât expertiza istorică a unor fapte sau fenomene care încă se mai petrec. Dar, în toate acestea, e bine să nu-l scoatem pe Dumnezeu din ecuație. Căci există o vorbă pe care aș aplica-o proiectelor „grandioase” ale „ocultei” sau cum s-o numi ea: „Dacă vrei să-l faci pe Dumnezeu să râdă, vorbește-i de planurile tale”.

P.S. Revin cu un sfat pentru parlamentari și guvernanți, adică pentru „acești netrebnici care ne conduc”, cum îi numea Eminescu: cărați-vă acasă, domnilor, căci aveți familie, copii, rude, prieteni! VINE UNDA DE ȘOC! VINE OMUL CU PARUL ÎN SALA DE CALCULATOARE! Nu e păcat să pierdeți tot ce ați furat până acum? Nu e bine să fie bine, ca să nu fie rău?

 4,099 total views,  2 views today