Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 149

În 1990, România avea de încasat peste 2,7 miliarde de dolari de pe urma investițiilor făcute de Ceaușescu în străinătate. Astăzi avem o datorie externă de aproape 100 de miliarde de euro

România a investit milioane de dolari, dar și expertiză și know-how, în toată lumea, înainte de 1989.  Aceste investiții erau gândite de Nicolae Ceaușescu să asigure influență pentru țara noastră în aceste zone ale lumii, dar și venituri de miliarde de dolari.

Astfel, România a fost unul dintre acționarii Combinatului de Îmbogățire a minereurilor acide din Ucraina de la Krivoi Rog.

În cazul acestui proiect, România se angaja să realizeze 26,7% din valoarea investiției, echivalentul a peste 700 milioane dolari la vremea respectivă în anii 80. Aceasta era cea mai mare investiție a României peste hotare. Combinatul urma sa devina cel mai mare furnizor de minereu-pelete-pentru siderurgia românească, îndeosebi pentru Sidex Galați.

Pe lângă pe lângă utilajele grele din combinat, românii au construit un adevărat oraș la Krivoi Rog. Specialiștii români au construit blocuri de locuințe, școli și grădinițe pentru ucrainenii din Krivoi Rog.

Computerul central al combinatului era și el românesc. Din păcate, lucrările la combinat au fost abandonate pe fondul căderii URSS, iar guvernele românești de după 1989 nu s-au mai arătat interesate de recuperarea investiției.

100 de milioane de dolari investiți în SUA și China!

În anul 1978, Nicolae Ceaușescu a vizitat pentru a doua oară, ca președinte al României, Statele Unite ale Americii.

Acolo, președintele Jimmy Carter i-a făcut o propunere fabuloasă și unică în același timp, având în vedere că România făcea parte, cel puțin oficial, din blocul țărilor comuniste: listarea economiei țării noastre la bursă.

Istoricul Cristian Troncotă a cercetat arhivele și a aflat că Jimmy Carter i-a spus lui Ceaușescu că economia României valora, atunci, 170 de miliarde de dolari. Investițiile americane s-ar fi făcut atunci după formula 51% România – 49% SUA.

În 1989 pe 4 decembrie, Ceaușescu îi spunea lui Mihail Gorbaciov pe 4 decembrie, că România a investit câte 100 de milioane de dolari în SUA și în China.

„Noi importăm cărbune cocsificabil din Statele Unite ale Americii, iar cu câțiva ani în urmă am şi investit 100 de milioane acolo – suntem deci proprietari”, a zis Ceaușescu, conform stenogramei oficiale. Și mai departe: „Am investit în China în cărbune cocsificabil…”.

Rafinării în Siria, hidrocentrale în Algeria, construcții majore în Sudan

În Siria, Ceaușescu a construit Rafinăria de la Banyas, fabrica de fosfați de la Homs, fabrica de ciment de la Sheikh Said, rețele electrice, de transport gaze, sute de clădiri publice (școli, dispensare, sedii administrative). De asemenea, peste 27.000 de hectare din bazinul Eufratului care au fost redate agriculturii. Toate au fost realizate cu bani, tehnică și consultanță românească în perioada 1972- 1989.

O situație asemănătoare s-a petrecut și cu Algeria. România a livrat patru instalații de foraj pentru exploatarea țițeiului, iar după ce partea algeriană a fost mulțumită, a cerut și echipe de consultanță (ini’ial 35 de specialiști români, apoi încă 70, apoi încă zece). Iar pentru supraînălţarea barajului Ksob au cerut 65 de ingineri. Românii s-au implicat și în dezvoltarea complexului petrochimic de la Skikda.

În Sudan, românii au construit clădirea Parlamentului (Adunării Naționale) din Khartoum. Edificiul, folosit și astăzi, a fost proiectat de arhitectul român Cezar Lăzărescu.

Pe lângă Parlament, românii au mai construit fabrici, instalații petroliere, clădiri pentru instituțiile statului, case. De altfel, Sudanul încă datorează României peste 169 de milioane de dolari.

Libia: Ceaușescu a obținut un zăcământ uriaș pentru România, Guvernul Văcăroiu l-a dat pe nimic

Cu Libia, situația este simptomatică pentru jaful național de după 1990: Ceaușescu a construit școli și drumuri, primind în schimb dreptul dreptul de exploatare a uriașului zăcământ Murzuk.

Acest zăcământ valorează miliarde de dolari, adăpostind de două ori mai mult țiței decât în tot subsolul României. Guvernul Văcăroiu l-a vândut, în 1992, gigantului spaniol Repsol, pentru suma derizorie de 85 de milioane de dolari. Practic, mai puțin decât au costat școlile și drumurile construite de Ceaușescu în Libia. Investițiile din Maroc, Cuba, Guineea, Mozambic, Nigeria sau Congo nici nu le mai numărăm.

În 2020, guvernatorul Băncii Naționale a României, Mugur Isărescu, afirma că în 1990, România avea de încasat peste 2,7 miliarde de dolari de pe urma investițiilor făcute de Ceaușescu în străinătate. Guvernele de la București au șters datoriile cu buretele. Chiar și așa, după acest jaf național, România mai are de încasat 900 de milioane de dolari de pe urma investițiilor lui Ceaușescu în străinătate.

După https://r3media.ro/

Titlul original: „România lui Nicolae Ceaușescu a făcut investiții masive pe tot globul, inclusiv în SUA, China și avea de încasat MILIARDE. Proiectele au fost distruse și banii pierduți după 1990”

___________________________

Istoria minei de cărbune deținute de România lui Ceaușescu în SUA

• Mina a fost deținută de România între 1977-1990
• Finanțarea afacerii, făcută de la bugetul de stat, fusese recuperate încă din 1986

Ceaușescu a făcut investiții în SUA înainte ca americanii să investească în România. O mină de cărbune care trebuia să alimenteze Combinatul Siderurgic Galați, realizată pe ­teritoriul Statelor Unite în anul 1977 printr-un efort financiar al României, a ieșit inexplicabil din sfera de interes a conducerilor post-decembriste, cu tot cu acte. A dispărut, pur și simplu…

În 1967 România a dat în folosinţă Combinatul Siderurgic de la Galaţi, iar pentru a-i asigura materia primă, adică minereu de fier şi cărbune cocsificabil, rezervele naturale interne nu erau suficiente. „Fiind inginer în domeniul minier, am lansat ideea importurilor de materii prime – declara, în 2020, inginerul Florea Neagu, fostul director al Institutului de Proiectări Miniere. Ceauşescu a auzit de acest lucru şi m-a chemat la el pentru consultări, împreună cu cei care conduceau Ministerul Minelor la acea vreme […]. În fine, în 1974, am primit ordin să mă duc în Statele Unite şi să ­perfectez un contract privind importul de cărbune din America. Am negociat cu fostul senator american Al. Gore senior (tatăl lui Al. Gore jr., vicepreşedinte al Statelor Unite între 1993 şi 2001 – n.r.), care reprezenta Island Creek Coal Company, firmă deţinătoare a câmpurilor miniere Pocahontas din Virginia. Noi trebuia să investim 252 de milioane de dolari în deschiderea unei mine, iar producţia urma să fie împărţită între cele două state […]. L-am întrebat pe Al Gore senior când se va semna contractul, iar el mi-a zis că se va semna la Bucureşti, după ce va face o vizită la Moscova. Adică trebuia să ceară consimţământul ruşilor – aşa erau vremurile”.

Contractul a  fost semnat la 1 iulie 1975 şi prevedea ca exploatarea să înceapă în 1977 – ceea ce s-a şi întâmplat – şi să se încheie peste 40 de ani, adică în 2017. În cronologia Centrului de Cercetări pentru Istoria Războiului Rece în SUA se consemnează volumul afacerii: „30 mai 1977, România semnează un acord de două miliarde de dolari pentru cărbune cu firma Occidental Petroleum din SUA”.

Capacitatea minei a fost apreciată, în urma studiilor tehnice, la 1,4 milioane tone pe an, din care jumătate venea direct la Galaţi, respectiv 700.000 tone. Preţul cărbunelui de acest tip, în 1975, era cotat la Bursa de la Londra cu 27,65 dolari tona. Neagu Florea (omul care a elaborat proiectul de contract pentru mina româno-americană) a explicat că îi convinsese pe Al. Gore Sr. şi pe echipa sa de la Island Creek să accepte valoarea de 18,35 dolari pe tonă drept cost extrageri, un preţ mult mai mic decât cel de pe bursă. În acest cost intra inclusiv transportul huilei până în portul din Galaţi. Decontarea tonei de cărbune importate se făcea nu la preţ, ci la costuri.  Trebuie menționat că România era interesată de cărbunele american de la Pocahontas deoarece avea calitate superioară, exact ceea ce trebuia pentru obținerea oțelului de la Galați. Afacerea s-a derulat prin ICE Mineralimportexport.

România a abandonat afacerea în 1990

În mod ciudat, în 1990 s-a întâmplat ceva ce a dus la abandonarea efectivă a contractului Pocahontas de către țara noastră, contract care trebuia să se  deruleze și astăzi. Acest lucru a dus la sancțiuni pe care țara noastră a trebuit să le plătească către partea americană.

Există o nebuloasă absolută în ceea ce privește recuperarea investițiilor făcute. S-au investit 252 de milioane de dolari, lucru pe care nu îl neagă nimeni, și s-au recuperat, teoretic, „circa” (acesta este termenul folosit de Ministerul Economiei) 55,245 de milioane de dolari. Nu se mai regăsesc în această afacere „fix” 196,755 milioane de dolari!

Toate instituțiile statului implicate au spus că nu mai dețin documente legate de caz. Datele contractului au fost preluate în totalitate de ICE Mineralimportexport, care s-a privatizat după 1990, iar în 2013 a fost radiată din Registrul Comerțului. Prinde orbul, scoate-i ochii! De asemenea, Inspectoratul General al Poliției nu mai găsește dosarul de cercetare penală nr. 0070 din 1998! A dispărut! Este foarte clar că acest dosar nu mai poate fi deschis decât printr-o nouă voință politică, pentru că este evident că tocmai o altă voință politică l-a închis.

Cooperarea româno-americană şi contractul de aprovizionare pe termen lung au funcţionat, în acest mod, până în anul 1990, când ICE Mineralexportimport a încetat să mai preia cantităţile de cărbune oferite de partea americană din cauza scăderii consumului şi interesului intern pentru preluarea de cărbune cocsificabil din import, situaţie survenită ca urmare a proceselor de reformă şi de privatizare care aveau loc în cadrul industriei româneşti de profil. În acest context, partenerul american a cerut despăgubiri şi a acţionat partea română în instanţă, la Curtea de Arbitraj Internaţional de la Paris.

În conformitate cu concluziile Raportului de expertiză contabilă efectuat de Inspecţia de cercetări penale din cadrul Inspectoratului General al Poliţiei în Dosarul de cercetare penală nr. 0070 din 1998 (care citează rapoarte de control oficiale efectuate de Ministerul Finanţelor după anul 1990), rezultă că finanţarea acordată de la bugetul de stat în sumă de 34,9 milioane dolari a fost recuperată încă din anul 1986, iar creditul primit de ICE Mineralexportimport de la BRCE (de 20,345 milioane dolari) a fost restituit eşalonat de această companie şi de către succesoarea sa legală, până în anul 1993, când a fost plătită ultima tranşă;

În 1995, compania SC Mineralexportimport SA a fost privatizată prin MEBO, iar în anul 2008 a intrat în lichidare, hotărârea judecătorească privind radierea acesteia din Registrul Comerţului fiind eliberată în 2013.

România are, în 2023, o datorie externă de aproape 100 de miliarde de euro…

După https://newsteam.ro/

Titlul original: „România a avut o mină de cărbune proprie în SUA, în 1977”. A pierdut-o” în mod inexplicabil, după 1990”