Autori: ALEXANDRU MORARU / BENEDICT CIUBOTARU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 118

Textul care urmează constă, de fapt, în succesiunea mai multor extrase din prefața cărții „Garda de Fier în Basarabia”,o carte uluitoare apărută la Chișinău, la Editura Iulian, și semnată de Alexandru Moraru și Benedict Ciubotaru. Și este uluitoare nu atât prin noutatea documentației (300 de documente inedite descoperite în Arhiva Naţională a Republicii Moldova), cât, mai ales, prin unicitatea abordării subiectului. Vom prezenta din această prefață doar câteva elemente de cadru istoric și social al perioadei care a făcut posibilă (de fapt, a impus) apariția Mișcării Legionare, dar vom reveni, în numerele următoare, cu alte fragmente. (M.M.)

Pe data de 29 decembrie 1919, Primul Parlament al noii Românii – al României Mari – ratifica documentele Unirii din anul 1918 adoptate la Chişinău pentru Basarabia, la Cernăuţi pentru Bucovina şi la Alba-Iulia pentru Transilvania şi „părţile ungureşti” […].

România Mare urma să funcţioneze şi cu o nouă Constituţie, adoptată în 1923 sub presiunea zdrobitoare a „Marilor Puteri”, de fapt, a oligarhiei financiare internaţionale. Practic, existenţa însăşi a României Mari era condiţionată, prin adoptarea acestei Constituţii, de către „Marile Puteri” care controlau „Liga Naţiunilor” înfiinţată în 1919.

Războiul Mondial şi-a atins pe atunci scopurile sale: desfiinţarea celor trei monarhii imperiale – Imperiul German, Imperiul Austro-Ungar şi Imperiul Rus – care nu înţelegeau să se supună regulilor impuse întregului glob de oligarhia financiară internaţională. Scopul urmărit prin înfăptuirea războiului mondial consta, astfel, în înlăturarea acestor piedici geopolitice şi, prin urmare, şi geoeconomice, în faţa impunerii la nivel internaţional a intereselor capitalismului financiar.

Acesta este, prin definiţie, sensul conceptului de internaţional, mai exact, supra-naţional, trans-naţional, care, pentru funcţionarea sa, are nevoie să supună necondiţionat economiile, deci şi societăţile, tuturor statelor lumii, să le facă dependente de relaţiile economice externe cu ţările de reşedinţă politică a capitalismului financiar. Istoricii constată că, după primul război mondial, internaţionalizarea vieţii politice şi economice a ţărilor lumii devine un fenomen tot mai accentuat, asta însemnînd, în cazul concret al României, o dependenţă tot mai mare a statutului ei politic şi a situaţiei ei economice de relaţiile cu ţările europene şi chiar cu unele puteri din afara Europei […].

A distruge trei imperii dintre cele mai puternice, şi decît Imperiul Francez şi decît SUA sau Imperiul Nipon, este pe măsura unei forţe deosebite cum este oligarhia financiară internaţională. Dacă ea a izbutit să distrugă asemenea coloşi geopolitici, ce înseamnă pentru ea să construiască state după hatîrul său? Este evident că Ţările Baltice, Finlanda sau Polonia nu îşi datorează existenţa statală propriilor eforturi, deşi ele nu au dus lipsă de acestea. Ele au fost confecţionate şi admise să existe exclusiv cu anumite roluri geopolitice, folositoare pentru cei care au iniţiat, au permis şi au ghidat formarea lor. Orice abatere a acestor state de la rolul prestabilit conduce la desfiinţarea lor. Bineînţeles, la început se încearcă schimbarea regimului politic în locul celui ieşit de sub controlul extern, iar dacă nu se izbuteşte, ceea ce este un caz extrem de rar, atunci se procedează la anexare-alipire-unire la vecinii controlaţi de aceeaşi oligarhie.

Nu avem motive să credem că geneza României Mari ar fi fost alta decît cea a celorlalte state apărute pe ruinele imperiilor nimicite. Faptul că reprezentanţii micilor popoare făceau antecameră la Marile Puteri ale vremii şi, uneori, chiar insistau în cerinţele lor, nu înseamnă că „Marile Puteri” au cedat ceva fără să-şi asigure controlul necesar asupra celor „cedate”. Hotărîrilor de la Chişinău-Cernăuţi-Alba-Iulia li s-a dat curs, în planul recunoaşterii internaţionale, doar după ce clasa politică românească a reconfirmat că va continua să se supună mecanismelor de control extern deplin (total, de fapt). Aceste mecanisme au fost legiferate pentru români sub forma Constituţiei anului 1923 […].

Situaţia geopolitică nouă a statului român nu schimba nimic în caracterul său stabilit în 1859 de către artizanii săi reali – aceeaşi oligarhie financiară internaţională. Acest stat a fost confecţionat cu un singur scop: să blocheze accesul pe uscat al Imperiului Rus în direcţia Peninsulei Balcanice şi, prin aceasta, spre Mediterană şi Orientul Apropiat. Potrivit metodelor standard ale geopoliticii, realizarea rolului geopolitic prestabilit pentru o entitate geopolitică se asigură exclusiv prin impunerea unui control deplin asupra comportamentului populaţiei de pe teritoriul în cauză. De aici şi vine „nevoia” de „modernizare” a românilor […].

Modernizarea presupunea implantarea în corpul social al poporului român a unor instituţii funciarmente noi, europene, cît mai deosebite de cele tradiţionale, româneşti, creştine. Impunerea instituţiilor noi în toate sferele urmărea schimbarea radicală a comportamentului colectiv al românilor, deoarece, după cum recunoştea unul dintre promotorii dintre cei mai consecvenţi ai deznaţionalizării românilor – Eugen Lovinescu – , „instituţiile sînt factori generatori de noi deprinderi sufleteşti şi de viitoare realităţi sociale […].

Piedica cea mai mare pentru formarea unui asemenea comportament îl constituia religiozitatea proverbială a românilor, deoarece religia poporului român era identică cu cea dominantă în Imperiul Rus şi la popoarele din Balcani.

Prin urmare, se impunea secularizarea nu numai a pămînturilor mănăstireşti, cum s-a declarat în renumita „iniţiativă” a lui Alexandru Ioan Cuza, ci a întregii conştiinţe sociale, a modului de viaţă însuşi al românilor de la oraşe şi, în special, al celor de la sate.

Sistemul de învăţămînt şi cel de mass-media, alături de instituţiile portante ale capitalismului – băncile – munceau la modernizarea vieţii „româneşti”. Nu este deloc întîmplător faptul că aceste instituţii – şi cele educaţionale, şi cele mediatice, nemaivorbind de cele financiare – erau deţinute şi controlate aproape în întregimea lor de către reprezentanţii minorităţilor naţionale, ponderea de frunte în ele constituindu-o evreii veniţi foarte recent în România. Acest lucru a fost remarcat nu numai de numeroşi cercetători, ci şi de statisticile oficiale ale statului român modern. Şi acest fapt a constituit, pentru perioada interbelică, o constantă a discursului politic, indiferent de culoarea politică a acestuia.

Religiozitatea adîncă a românilor, în comparaţie cu toate popoarele vecine lor, făcea din Biserica Ortodoxă o ţintă strategică în ceea ce priveşte nu numai importanţa ei pentru conştiinţa socială, ci şi pentru formarea acesteia. De aceea, întreaga politică a statului român interbelic continua cu şi mai multă vehemenţă politica sa de descreştinare a românilor. Academicianul Dumitru Stăniloae, cu referinţă la politica statului român în perioada interbelică, consemna: „Am avut miniştri care nu puteau vorbi decît citind din doctrina antireligioasă a evreului Durkheim, am avut manuale în licee în care se propovăduia ateismul şi se batjocoreau lucrurile sfinte ale creştinismului. Se săvîrşeau incinerări cu participarea zgomotoasă a demnitarilor Statului. Erau subvenţionate cu bani grei publicaţii în care se zeflemisea Ortodoxia neamului, dar apărarea ei era interzisă. Şcolile noastre teologice erau degradate şi dispreţuite, preoţimea tratată ca o cenuşăreasă.” O constatare de parcă ar evoca situaţia din Uniunea Sovietică din perioada prigoanei din vremea lui Nikita Hruşciov sau din cea a regimului din Republica Moldova de după 2009 […].

Această „educaţie” anti-identitară producea, pentru sistemul electoral, materialul necesar – alegători suficient de alfabetizaţi ca să fie accesibili pentru ziare şi foi volante şi suficient de inculţi sub aspect identitar ca să fie lesne „convinşi” să voteze pe cine trebuie. Din cîte vom vedea, nici un partid din perioada interbelică nu putea fi admis în cursa electorală fără acordul reprezentanţilor oligarhiei financiare internaţionale. Deci, alegătorul român, „poporul român” reeducat în baza „valorilor general umane”, putea vota persoane (propuse de partide) doar dintr-o listă aprobată pentru el de către nişte instituţii din afara ţării lui, de a căror existenţă alegătorul habar nu avea […].

 Astfel, calificativul de „modern” exprimă opoziţia ontologică – în plan geopolitic, spiritual-moral, cultural şi social-economic – a acestui nou stat faţă de Ţările Româneşti întemeiate în veacurile XIII-XIV de către români şi pentru români […].

Deznaţionalizarea instituţionalizată se numeşte etnocid, adică ucidere de etnii, uciderea nu fizică ca în cazul genocidului, ci uciderea (desfiinţarea) culturală, spirituală, morală.

În final, rezultatul este acelaşi ca şi în cazul genocidului: vechiul popor dispare definitiv, fiind înlocuit cu un popor cu totul nou, care doar biologic se trage din vechea populaţie. Este ceea ce a încercat totalitarismul sovietic să confecţioneze: un nou popor sovietic. Un fel de „naţiune americană”, în cazul nostru o nouă „naţiune română”, care nu că nu are nimic în comun cu poporul român care a dat naştere Ţărilor Româneşti, limbii şi culturii lui, ci, sub aspect identitar, se întemeiază pe valori opuse celor ale românilor.

Diferenţa dintre etnocid şi genocid constă numai în metode: cele genocidale sînt rapide, pe durata unei generaţii, cel mult a două-trei. Aceste metode se numesc totalitarism. Din cauza acestei viteze de cel mult trei generaţii, schimbările sînt direct vizibile pentru fiecare membru al fiecărei generaţii dintre cele trei. Metodele de etnocid se întind pe mai multe generaţii, astfel încît diferenţa dintre generaţii să fie sesizabilă nu mai mult decît ca un „conflict dintre generaţii”. Acest conflict reproducîndu-se direcţionat şi consecvent, la fiecare generaţie înregistrîndu-se noi „pierderi de memorie” istorică şi noi achiziţii de „valori moderne”.

Aceste metode se numesc democraţie.

Sursă: hristofor.wordpress.com/

Titlul original: „Altfel despre Mișcare Legionară” (extrase)

Loading