Autor: DAN PURIC

Articol apărut înCERTITUDINEA Nr. 115

Când eram tânăr, am văzut cum în mare au intrat să-noate niște tovarășe activiste, toate cu cocuri înalte, ca niște fortărețe, triste în sinea lor că nimeni, nicicând, nu le-a atacat. Pesemne era imediat după o plenară de partid, era momentul lor de „relaxare ideologică”. Înotau cu o privire plină încă de proaspetele directive ce parcă, din infinit reflex revoluționar, ar fi vrut și valurile să le facă egale între ele.

Simțeam cum, în prezența lor, și cerul însuși se crispase și, din înaltul lui, aștepta timid ca lumea să-și revină la matcă. O graniță invizibilă către orice bucurie umană se trăsese în aerul vibrând trist de un surd amar sufletesc, ca și cum „ideologia” ce venise în mod organizat să facă plajă și-apoi să-noate, devenise mai puternică decât natura. Tovarășele înotau singure și cumplit de serioase, purtând încă în suflet tensiunea ședinței de partid. Iar în fața acestei sinistre autorități am văzut cum valurile, parcă rușinate de neputința lor de a le readuce la adevărata viață pe tovarășele cu coc, singuraticele geamanduri s-au retras în larg și marea a devenit brusc un lac ascultător. Cu presentimentul înnăscut al furtunii, pescărușii s-au îndepărtat țipând, și-atunci mi-am închipuit că dacă aș fi fost eu marea, mi-aș fi luat valurile cu mine și-aș fi plecat în lume.

Dacă aș fi țara, mi-aș lua bagajele și aș pleca în lume! Numai că de data aceasta „țara” mi-a luat-o înainte! Și-a făcut valiza, cu gesturi disperate de sărăcie, de necinstea din jur, de lipsa de viitor, de trădări nenumărate de ea, de Sfânta ei credință, de propria-i istorie și cultură și cine știe din câte alte motive tainice, dar cumplite care i-au tulburat ființa. Dar a plecat și cu gesturi calme, de o sfâșietoare liniște a unei tristeți ce i-a invadat sufletul crucificat, văzând că nu mai este nicio nădejde! Acea teribilă silă pe care o imprimă ca un stigmat pe sufletul unui om sau al unui popor, continua nedreptate ce duce la coșmarul mizerabilității de a fi, de a exista în ferecata cușcă a unei interminabile umilințe. A plecat, biata țara aceasta, cu mica ei valijoară, neluându-și nicio bogăție a pământului ei ci, învelită într-o broboadă plânsă în ascuns, și-a luat cu sine, bine strânsă la piept, sfânta ei bisericuță de lemn! A plecat cu fruntea sus spre Dumnezeu în exil printre oameni!

Ce hoarde barbare au alungat țara mea din țară? Ce năvăliri sălbatice i-au smuls inima din piept, risipind-o în milioane de inimi-țări triste? Țară fără de țară am ajuns, pământ sufletesc cotropit de copitele străine ale necredinței!

Nu mai poate sta, biata de ea, nici măcar în „calea răutăților” ci, izgonită din vatra ei strămoșească, de altele cu mult mai mari și nebănuite până acum, își linge în ascuns rănile fatale în dureroase străinătăți.

M-am dus după ea în tragicu-i exil și, privind-o în ochi, m-a izbit în piept, venind din veacuri, strigătul lui Miron Costin care, văzându-i sufletul pururi crucificat, și-a ridicat fruntea spre cer și a spus sfâșietor: ȚARĂ LĂCRĂMATĂ!

 1,081 total views,  2 views today