Autor: VASILICĂ MILITARU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 127

În istorie, credinţa poporului – a laicatului – a fost cea care a dus mai departe Biserica lui Hristos și nicidecum elita clericală. Un exemplu elocvent este reacţia bisericească la instaurarea regimului comunist din România, cu metodele specifice ale terorii bolșevice.

Părintele Arsenie Boca – sfântul poporului, caterisit și proscris din timpul vieţii de înaltul cler bisericesc, inclusiv de către patriarhul Iustinian Marina – a dezvăluit, prin pictura din biserica Sfântul Elefterie Nou (lângă Operă), unde se afla Hristos la acea vreme. Pruncul Iisus îmbrăcat în zeghe prezenta faptul că Acesta era întemniţat alături de sutele de mii de români oprimaţi de un regim ateu profund anticreștin și antiromânesc. Atunci, adevărata Biserică a supravieţuit în temniţe.

Pentru a înţelege mai bine starea de fapt a instituţiei bisericești din vremea guvernărilor interbelice și postbelice – carlistă, antonesciană și comunistă – apelăm la consemnările lui Ioan Ianolide, unul dintre sfinții creștini ai temnițelor antonesciene și comuniste: Nu ne-a sprijinit nimeni. Clerul nostru cel înalt nu ne-a ajutat, putem zice că nu şi-a îndeplinit misiunea apostolică, ci a făcut politica nedemnă a compromisului şi dezertării. Şi întrucât poporul a intuit dreptatea noastră, am fost cu furie calomniaţi şi rupţi de masele populare, atât de către burghezi cât şi de către comunişti. Ne-au urât toţi – dar nu pe noi ne urau, ci pe Hristos pe care Îl mărturiseam.

Iisus în zeghe – frescă de părintele Arsenie Boca, la Biserica Sf. Elefteie Nou

Cine îndrăznește să-l contrazică pe Ianolide care a făcut o radiografie fidelă a Bisericii acelor vremuri? Iată ce afirma acesta: „Nu confundăm Biserica lui Hristos cu clerul. Patriarhul Iustinian a contribuit la instaurarea ateismului. Patriarhul Iustin trăieşte din compromis şi slugărnicie. Clerul depinde atât de mult de statul ateu, încât toţi sunt obligaţi să-i slujească. Biserica oficială este o oficină a puterii statului ateist. În aceste condiţii Biserica este, evident, poporul, poporul care crede, poporul care jertfeşte, poporul care luptă şi care suferă.

Între vlădici şi popor este o totală ruptură. Ei trăiesc în afara sufletului creştin. Ei se încadrează elitei statale. Deşi credem în harul pe care-l poartă, nu credem în ei ca oameni. Cuvântul lor nu mai merge la sufletele noastre, căci poartă iz politic. Ei pretind că obţin în acest fel libertatea credinţei, dar noi considerăm că opera lor majoră este justificarea guvernării ateiste.

Cu ei ori fără ei credinţa ar fi trăit. Chiar prigonită, credinţa a trăit. Dovada o fac sfinţii şi martirii închisorilor. Ei însă nu percep credinţa prin jertfă, ci prin servilism. Racila este veche la noi, căci înaltul cler este demult politicianizat de către guvernanţi de toate orientările.

Se cuvine ca Biserica să rămână credincioasă lui Hristos şi poporului – între aceşti doi stâlpi de susţinere trebuie să se mişte ea. Biserica trebuie să fie independentă faţă de stat, dar în comuniune cu poporul. Biserica nu se cuvine să guverneze, căci nici o organizare statală nu e desăvârşită – desăvârşirea e numai în spiritualizare, şi deci aici se cade ei să guverneze – dar nici nu e străină faţă de politică, ci ea gândeşte şi exprimă politica lui Hristos.

Politica lui Hristos guvernează lumea la modul spiritual“.

Ianolide, bun prieten cu Valeriu Gafencu, s-a considerat un executor testamentar al celui supranumit „Sfântul Închisorilor“.

Aflat pe patul de moarte, Valeriu concluziona: „Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice“. După 70 de ani, cuvintele acestea s-au dovedit a fi profetice întrucât criza creștinismului s-a adâncit chiar și după căderea comunismului.

Arestat și condamnat la închisoare, în urma evenimentele cunoscute ca „Rebeliunea legionară“ din ianuarie 1941, Valeriu Gafencu a studiat și a aprofundat creștinismul în condițiile specifice încarcerării. După căderea guvernului Ion Antonescu, comuniștii i-au menținut în închisori pe legionarii condamnați de regimul anterior.

În ziua de prăznuire a Întâmpinării Domnului (2 februarie) a anului 1952, cu două săptămâni înainte de a trece la cele veșnice, Valeriu Gafencu i-a chemat pe Ioan Ianolide şi Gheorghe Jimboiu cărora le-a cerut să facă împreună un legământ creștin: „Doresc mult să slujim Domnului întru totul şi întru toate. Suntem fiii Bisericii şi nu ne vom despărţi de ea. Se deschide o eră nouă în lume, care trebuie umplută de duh, idei şi activităţi creştine. Creştinismul reînvie, dar sarcinile creştinilor sunt mari. Este vremea unui nou apostolat. De pe Golgota ne spune Domnul că oamenii sunt liberi şi sunt chemaţi la adevăr prin jertfă. Dar până la jertfă avem credinţa, pocăinţa, lupta, îndrăzneala, înfruntarea duşmanilor, însufleţirea oamenilor, vestirea Evangheliei la cei săraci şi oropsiţi, propovăduirea Fericirilor şi a Împărăţiei lui Dumnezeu – toate acestea sunt virtuţi şi metode pe care le descoperim în viaţa şi învăţătura Domnului. Împărăţia lui Dumnezeu, dacă nu începe acum (din timpul vieţii pământene – n.n.), nu va exista nici eshatologic (nu vom avea parte de viaţa veşnică – n.n.); de fapt ea a început cu Hristos şi se continuă prin lucrarea Duhului Sfânt.

Există o unitate şi continuitate în lume şi în viaţă, deci să nu părăsim nici un plan al existenţei noastre, ci prin toate, în toate să fim creştini. Duşmanii sunt mulţi, din afară şi dinăuntru, dar să nu uităm că lupta noastră este cu domniile şi stăpâniile întunericului. Lumea secolului nostru nu are nicăieri o înfăţişare creştină. Structura sufletească a omului civilizat este lipsită de Dumnezeu. Biserica nu are putere. Sunt deci de înfruntat forţe uriaşe, apocaliptice.

Trebuie nebunia lui Hristos pentru a reîncreştina lumea. Însăşi formele civilizaţiei trebuie revăzute, căci oamenii au pierdut şi măsura şi ţinta. Aici noi am redescoperit pe Hristos, Biserica şi creştinătatea. Cred că e necesar să ne legăm a fi slujitorii lui Hristos şi ai oamenilor… M-am rugat îndelung înainte de a vă vorbi şi cred că Dumnezeu m-a îndemnat şi m-a luminat…Vă rog deci să-mi spuneţi dacă vreţi să ne legăm să-L slujim pe Hristos în forma care aici ni s-a descoperit. Modul de organizare va veni în timp. E loc şi pentru celibi şi pentru căsătoriţi. Nu avem de la cine lua binecuvântare, dar o cerem de Sus. Să ne rugăm împreună în această zi, ca o făgăduinţă făcută Domnului“.

Vă invit să reflectaţi la actualitatea legământului propus de Valeriu Gafencu, acest Sfânt care este refuzat cu obstinaţie de la canonizare de către Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Să-l lăsăm pe Ioan Ianolide să explice rostul legământului Sfântului Valeriu: „De-a lungul veacurilor Biserica a fost reprezentată în istorie atât prin elitele ei, cât şi prin credinţa poporului, căci forţa Bisericii sunt masele populare, dar fermentul maselor populare este elita creştină.

Există încă exploatarea omului de către om. Există încă rasism, deşi în creştinism nu se face deosebire între elen şi iudeu, între iudeu şi arab. Dominaţia imorală a bărbaţilor asupra femeilor nu este creştinească, şi totuşi ea încă persistă şi se justifică în mod fals de către creştini. Concepţia despre familie e de asemenea exagerat falsă, căci familia nu este o unitate egoistă şi socială, ci o necesitate firească, o verigă a ordinii naturale.

Socialul are o însemnătate considerabilă asupra conştiinţei oamenilor şi întrucât Biserica nu a dat soluţii, au învins ideile materialismului ştiinţific.

Trăim în plină renaştere religioasă, experimentată pe viu în temniţele în care am suferit. Ne-au trebuit ani de chin pentru a limpezi în noi chipul lui Hristos, adevăratul Dumnezeu şi singurul Mântuitor al lumii. Dumnezeu este realitatea care doare şi umple de nădejde omul secolului XX. Nu putem continua fără Dumnezeu.

Laicizarea creștinismului, în sensul bun al cuvântului, este soluţia dată de acești sfinţi contemporani. Există posibilitatea să construim o societate încreștinată și nicidecum instituţionalizată într-o Biserică sufocată de dogmatismul clerical și de canoane care de mult nu mai sunt respectate chiar de elita bisericească.

Dar cine să pună în aplicare testamentul lui Valeriu Gafencu? Fiecare ar putea încerca. Modelul este al acelor români care au ispășit zeci de ani de închisoare, fiind „vinovaţi“ doar pentru credinţa lor în Dumnezeu unită cu dragostea de Neamul românesc.

 1,738 total views,  2 views today