Autor: Prof. Dr. GICĂ MANOLE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 118

Când, la 23 August 1944, regele Mihai anunţa naţiunea română (la radio, ora 22. 00) că ţara a ieşit din război prin acceptarea armistiţiului oferit de Naţiunile Unite, spunea, conştient, o minciună ordinară. Aceeaşi minciună se regăseşte şi în Comunicatul primului guvern format, tot atunci, şi condus de generalul Constantin Sănătescu: „În domeniul politicii externe prima măsură luată de guvern a fost acceptarea armistiţiului cu Naţiunile Unite. Guvernele din Uniunea Sovietică, Marea Britanie şi Statele Unite au garantat independenţa României şi, în cadrul suveranităţii respectate, neamestecul în viaţa noastră de stat”. Nici una din cele trei mari puteri nu garantase independenţa României atunci când poporul român asculta cu răsuflarea tăiată comunicatele respective, cum cu nici unul dintre cele trei state statul român nu încheiase vreun armistiţiu. Realitatea era mult mai dramatică, iar bucuria din pieţele publice va fi scurtă, căci scadenţa diversiunii va veni repede. Regele şi C. Sănătescu încercau să ascundă o realitate urâtă: România sărise în prăpastie (cu ochii deschişi) capitulând necondiţionat în faţa celui mai constant şi implacabil duşman al său – Uniunea Sovietică. Cum spuneam, aceste comunicate se constituite într-una din cele mai grave diversiuni din istoria românilor (secolul XX).

Stalin, Roosvelt, Churchill tranzacționaseră România încă din 1943

Pentru că, oricât ar fi fost de tânăr (23 de ani) şi imatur, regele Mihai, când a fost pus să citească ţării comunicatul respectiv, era obligat să ştie – trebuia să ştie! – că este părtaş la un fapt de o gravitate deosebită şi cu urmări la fel de grave pentru ţară.

Autorii loviturii de palat (camarila regală) ce se va dezvolta rapid într-un puci militar, iar de-a doua zi se va transforma într-o lovitură de stat, ştiau că Aliaţii, în cursul negocierilor de până atunci, oferiseră României o capitulare necondiţionată, şi nicidecum un armistiţiu […].

Ruşii au intrat în negocieri secrete, directe, cu I. Antonescu, prin ambasada lor din capitala Suediei, deoarece Stalin îl respecta pe Ion Antonescu şi-1 credea singurul în stare să rupă România de Axă. Însă, cum operaţiunile militare se derulau cu repeziciune (în martie – aprilie 1944 ruşii ocupaseră Nord-Estul României, frontul stabilindu-se pe linia Carpaţii Orientali – Iaşi – Chişinău – limanul Nistrului şi Mare) Kremlinul blochează negocierile, fiind mult mai interesat de o ocupaţie militară a României, prin înfrângerea sa, decât de un armistiţiu negociat cu clauze ce-i obligau la anumite responsabilităţi […]. Ion Antonescu, după Stalingrad, căuta să identifice posibilităţile ieşirii României din război, fiind preocupat în cel mai înalt grad de soarta ţării. El era sigur (din 1943) că Germania va pierde războiul, de aceea va permite tuturor celor avizaţi şi care erau în stare să o facă (Mihai Antonescu, Iuliu Maniu – lider al aşa-zisei „opoziţi unite” camarila regală etc.) să caute soluţii, să negocieze cu Aliaţii ieşirea României din război. Este bine să se ştie că toţi cei care au fost implicaţi în răsturnarea de la putere a lui Antonescu, au „complotat” cu acordul său pentru scoaterea ţării din alianţa cu Hitler. El a declarat, deseori, liderilor „opoziţiei unite”, că este gata să renunţe la putere dacă aceştia primesc din partea aliaţilor condiţii mai bune de armistiţiu pentru ţară. Ceea ce nu ştia nici Antonescu, nici „opoziţia unită”, era faptul că toate zbaterile lor erau sortite eşecului, inutile: la Teheran (28.XI – 2.XII.1943) cei „3 mari” (Stalin, Roosvelt, Churchill) conveniseră că România, la sfârşitul războiului, va intra în zona de influenţă sovietică.

Acordul de principiu al liderilor Naţiunilor Unite, de la Teheran, va fi întărit de acceptul lui Churchill către Stalin (cu acordul SUA) din iunie 1944, ca ţara noastră să fie lăsată la cheremul ruşilor; vânzarea României va căpăta forme precise, de un cinism nemăsurat, prin acordul aceluiaşi Churchill cu Stalin (9.X.1944), de la Moscova, când soarta României, ca şi a tuturor statelor europene din Estul şi Centrul continentului, va fi pecetluită pentru o jumătate de secol. Aşa că, oricine ar fi negociat, cu ruşii sau anglo-americanii, ieşirea României din Axă, indiferent ce grupare de forţe ar fi produs răsturnarea de alianţe, de ruşi nu aveam cum să scăpăm. Şi totuşi, în ciuda acestei realităţi ostile, pe care nici un lider politic român nu o cunoştea înainte de a se produce catastrofa de la 23 august 1944, au existat virtualităţi, care, dacă ar fi fost folosite la timp, ar fi permis României să negocieze, să semneze un armistiţiu prin care să iasă din războiul împotriva Uniunii Sovietice. Acum, dacă tot am de gând să-mi exprim opinia despre 23 august 1944 şi semnificaţiile sale pentru români – şi nu numai -consider că este mai mult decât oportun să spun cum, când şi de ce s-a ajuns să participe ţara noastră la ultimul război mondial, ce rol a revenit lui Ion Antonescu, dacă acesta avea alternative de conduită externă – şi altele decât cea cunoscută, dacă în România lui Antonescu a fost holocaust, dacă noi am fost agresori sau victime în marea dramă dinspre mijlocul secolului XX.

România, ca stat naţional întregit, a fost distrusă în două luni (28 iunie – 30 august 1940) de către cele două imperii totalitare – Uniunea Sovietică şi Germania nazistă, care s-au înţeles între ele, la Moscova (23 august 1939) printr-un tratat banditesc cunoscut sub denumirea de Pactul Ribbentrop-Molotov. Tratatul conţinea un protocol secret prin care cele două părţi îşi delimitau sferele de influenţă în răsăritul Europei. Prin articolul 3 al acelui protocol, Uniunea Sovietică viza ocuparea Basarabiei de la România (precum şi a altor părţi de teritoriu românesc).

Nu Hitler a fost principalul vinovat de declanșarea războiului, ci Stalin

Se susţine, încă, şi cu totul eronat, că Hitler este vinovatul principal în declanşarea războiului, ignorându-se, din partizanat politic şi rea credinţă, rolul la fel de mare jucat în această problemă de către dictatorul U.R.S.S., Stalin. Din tratatul cu Hitler, Stalin a tras foloase mult mai mari decât acesta: anexează statele baltice, procedează la fel cu jumătatea de est a Poloniei, impune Finlandei un război nedrept în urma căruia îi smulge teritoriile vizate şi, după ce Vestul Europei este îngenunchiat de armata germană, comite încă un act banditesc – ameninţând România cu războiul (iunie 1940) spre a o forţa să-i cedeze teritorii din Nord-Estul său (Nordul Bucovinei, Herţa, Basarabia).

În vara anului 1940 (ca şi-n cea din 1944) România rămăsese cu totul izolată, singură, iar cedarea în faţa celor două ultimatumuri sovietice, li s-a părut celor ce-o guvernau atunci, singura alternativă. Aşadar, împotriva României, în vara lui 1940, Uniunea Sovietică comite o agresiune neprovocată, un act de război. Acum intră ţara noastră în al doilea război mondial, ca victimă a ambiţiilor expansioniste ruseşti, la sfârşitul lunii iunie 1940 şi nu la 22 iunie 1941.

Nu există ticăloşie mai mare decât acuzarea României de agresiune împotriva URSS

Cine crede că Stalin s-a mulţumit doar cu teritoriile româneşti anexate în vara lui 1940 se înşeală amarnic. Scopul banditului de la Kremlin era de a distruge statul român, în întregime, iar Moldova, până la Carpaţi, urma să fie integrată imperiului său. Numai norocul a făcut ca statul român să nu fie distrus de imperiul totalitar din Nord în 1940 (adaug: şi garanţiile oferite statului român mutilat, de Germania şi Italia, la 30 august 1940, după ce Carol al II-lea acceptase Dictatul de la Viena). Dar, garanţiile de care amintesc au fost la un pas de a deveni caduce dacă negocierile pentru aderarea la Axă a U.R.S.S. ar fi izbutit, situaţie în care soarta îndelung chinuitului popor român ar fi fost şi mai dramatică de cum a fost. Stalin l-a trimis pe Molotov la Berlin (10-11 noiembrie 1940) să negocieze intrarea „patriei păcii şi socialismului biruitor” în alianţa puterilor totalitare (Axa Berlin-Roma-Tokio). Condiţiile ruşilor (distrugerea statului român, ocuparea peninsulei balcanice şi, îndeosebi, Strâmtorile şi Constantinopolul au fost refuzate de Hitler, nu din dragoste pentru români, ci pentru petrolul din Valea Prahovei, necesar, ca aerul, maşinii germane de război. În septembrie 1940, când prăbuşirea ruşinoasă a României Mari devenise un fapt consumat, Carol al ll-lea îl roagă pe Ion Antonescu să preia conducerea guvernului român. Generalul îl izgoneşte de pe tron pe acesta, dar îi garantează viaţa (bine ar fi fost să-l dea pe mâna unui pluton de execuţie, pe care, ticălosul, îl merita din plin), salvează, cu mare greutate, statul român de la disoluţie, integrându-l (singura soluţie) Axei.

Când, la 22 iunie 1941, Antonescu ordonă Armatei Române să treacă Prutul pentru dezrobirea Basarabiei şi nordului Bucovinei de sub ocupaţia sovietică, România nu comite nici o agresiune împotriva URSS, ci răspunde actului de război al acesteia din 1940. Aşadar, iată ce trebuie înţeles odată pentru totdeauna: nu statul român este agresorul în ultimul război mondial, ci fostul imperiu sovietic, care o atacase, banditeşte, în cârdăşie cu Hitler. ţara noastră a fost victimă (îi va schimba acest statut Antonescu) a agresiunii, şi nu agresoare. Rusia lui Stalin este copărtaşă la declanşarea ultimului război mondial alături de Hitler, şi la care participă din plin, din septembrie 1939 (prin atacarea Poloniei, la 17 septembrie acelaşi an) şi nu cum se susţine prosteşte, doar de la 22 iunie 1941.

Reacţia noastră din 1941 a fost una legitimă şi apreciată de întreaga lume civilizată. Aşa că, nu există ticăloşie mai mare decât acuzarea României de agresiune, de declanşarea războiului împotriva „paşnicei” Uniuni Sovietice, iar socotirea acesteia drept victimă!

(VA URMA)

Titlul original: „O tragedie istorică: Catastrofa României din august 1944” (fragment)