I.L. CARAGIALE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 103

Europa, în urma războiului ruso-româno-turc, a reclamat dela Statul român să adopte principiul absolutei toleranțe religioase, ca o dovadă că acest tânăr Stat, ce pretindea să fie admis a conlucra în marginile mijloacelor sale la opera de civilizație a continentului, voește a îmbrățișa în totul principiele de drept public ale lumii moderne.

Asfel, tratatul dela Berlin, a reclamat dela Statul nostru a ridica din Constituția sa impedimentul din cauză de deosebire de cult la câștigarea cetățeniei române. Statul nostru a recunoscut cât era de îndreptățită exigența aceasta unanimă a puterilor; el a voit sincer a renunța în viața lui publică la un principiu de care odată avusese nevoe, dar care anume, în noua fază în care intra, ca Stat de sine stătător, nu-i mai era de nicio trebuință. A modificat deci articolul respectiv din constituție în sensul strict al exigenței Europei, deschizând poarta cetățeniei române, fără nicio considerație religioasă, tutulor acelora cari ar putea să o merite și s’o câștige pe calea legală.

Cu aceasta s’a închis odată pentru totdeauna așa numita cestiune israelită, care deși nu era provenită decât numai din cauze economice, era cel puțin interpretată de răuvoitorii noștri în sensul de intoleranță religioasă. S’a modificat art. 7, s’a înlăturat toată posibilitatea unei asemenea false și răuvoitoare interpretații, și, această ultimă exigență europeană satisfăcută, Europa a recunoscut unanim independența Statului român.

Odată principiul modern admis de noi în art. 7, el se aplică cu sinceritate de atunci încoace: o mulțime de israeliți, cari au întemeiat cererile lor de încetățenire pe merite și pe drept, au devenit pe cale legală cetățeni români; ei sunt comercianți, profesori, advocați, medici și chiar ofițeri în armată, funcționari publici; în fine sunt ceea ce, fără deosebire, poate fi orice cetățean român, ei sunt români și ca atari se bucură și dânșii de toate drepturile și private și publice de câte se bucură tot cetățeanul român. Care va să zică, Statul român avea tot dreptul să crează că a resolvat în sfârșit cestiunea israelită.

Ce s’a întâmplat însă? O seamă de Evrei dela noi, în genere de proveniență galițiană, – oameni pribegiți aci din cauza scurgerii de acolo a acestui element, ce se înădușă trăind multă vreme în masă la un loc prea strîmt pentru libera mișcare a pornirilor lui de rapacitate, – au început să agite din nou chestiunea israelită, odată resolvată strict după litera tractatului dela Berlin. Și agitarea aceasta nouă și-au întemeiat-o tot pe falsa insinuare că Statul nostru se conduce de principiul intoleranței religioase.

Această nouă agitare, mai întâiu ascunsă, a început să iasă câte puțin la iveală, apoi să se producă fățiș și în fine să ia niște proporțiuni, dacă nu primejdioase, dar cel puțin ofensatoare pentru autoritatea Statului nostru. S’a făcut întâi agitări la sinagoge și la școlile confesionale; de aci apoi au trecut chiar în presă; s’au fundat ziare în acest scop: în fine lucrurile au ajuns la protestul nerușinat, și infam și ridicul, dela Londra.

S’a comandat apoi în străinătate un agitator dibaci, care să vie numaidecât să provoace o mișcare de un nou soiu, cu scopul de institui aci o societate semitică, cu o direcțiune generală, recunoscută de Stat, și care să reprezinte puterea populației israelite în relațiile sale cu puterea Statului.

Și cu ce ton, cu ce aere, s’au făcut toate acestea?

Ziarele evreești au pornit contra Statului pe față un războiu, care, dacă n’ar fi cunoscut cineva tradiționala impertinență biblică, ar fi crezut că este pornit din demență. Citind acele foi cineva, care n’ar fi cunoscut situația Evreilor în raport cu Statul român, ar fi crezut că acești Evrei sunt aci poporul autochton, locuitorii străvechi ai acestor țări, și că Românii sunt niște cuceritori de curând tăbărâți aci, contra cărora se ridică azi o formidabilă luptă de revendicare a poporului autochton întemeiată pe un netăgăduit drept istoric.

S’a aruncat asupra Statului și națiunii române prin acele foi fără nicio sfială tot veninul și ura mozaică, tot clasicul foetur judaicus: Națiunea română? Incultă, intolerantă și stupidă. Statul româ? Stat asiatic, inuman și barbar.

Curat, pe față, textual.

Și cine, cine cutează să ia atitudine față cu Statul nostru ? Acei oameni străini cari, adăpostiți aci la noi de furtunile și mizeria de aiurea, n’aveau încă drepturile de cetățenie. Și din ce pricină această furie semitică ? Din dorința de a căpăta acele drepturi.

Nu; încă odată: daca nu și-ar găsi lucrul explicare în tradiționala impertinență bibilică, atunci nu ar putea avea decât o scuză: demența.

Iată dar niște copii pribegi ai pământului, – atât de bogat în deosebite spețe de târâtoare necurate și veninoase – goniți de aiurea, și primiți aci la adăpostul celei mai largi ospitalități, maltratați aiurea ca vite și respectați aci ca oameni, nenorociți și mizeri aiurea și prosperi aci între noi, calomniind poporul nostru batjocorind națiunea noastră și conspirând contra liniștei și siguranței Statului nostru. Zicem «conspirând contra liniștei și siguranței Statului nostru, pentru că agitația nouă jidovească nu s’a mărginit la insolențe stilistice, la protestul infam dela Londra și la intențiunile șmechere de a înființa un consistoriu israelit, cu oculte puteri guvernamentale asupra întregei mase israelite din țară. Lucrul a mers mai departe.

Europa, prin împrejurările ivite în Orient acum în urmă, este astăzi chemată să facă o nouă punere la cale pentru restabilirea ordinei politice în mult frământata peninsula balcanică. În acest scop, conferența ambasadorilor europeni, chemată a aviza în grabă la primele măsuri de luat pentru a evita o compromitere a păcii a hotărât ca o nouă conferență a puterilor să vie a discuta în fond chestiunea principală și toate chestiunile laterale ei, spre a stabili o ordine de lucruri politice cât s’ar putea mai durabilă între statele și naționalitățile orientale. Și în curând această conferență își va începe lucrările.

Ei bine, acei străini adăpostiți la noi cu omenie, lucrau, în înțelegerea și cu ajutorul unor coreligionari din străinătate, la a face să se ridice iarăși fața cu Europa chestiunea israelită din România, și cu intenția anumită a unei nouă revizuiri a articolului 7. S’au agitat spre a se strânge iscălituri pentru un memoriu, pentru un nou protest-monstru din partea acestor străini, în care protest se repetă infama calomnie că Evreii sunt din ură religoasă persecutați la noi, că școalele române le sunt închise; că școalele lor confesionale sunt susprimate cu brutalitate; că averile, viața și onoarea – onoarea mozaică ! – le sunt amenințate; că națiunea și Statul nostru se dă, fața cu ei, la cele mai extreme violențe și cruzimi și că, pentru restabilirea unei ordine de lucruri

conformă cu ideile moderne, trebuesc aceste nenorocite victime să fie salvate de barbaria Statului român; Europa trebue să uzeze de toată presiunea posibilă asupra Statului nostru spre a-l sili să facă o colosală spărtură în zidurile cetății, pe unde să poată intra toată această enormă masă străină, până la unul, tot acest element eterogen și disolvant până la cea din urmă picătură.

Iată scopul final al nouei agitări semitice dela noi în capul căreia se aflau câțiva belferi și hahami tineri, oameni de litere chip și seamă, care, tot cu tradiționala imodestie biblică, ne dădea câte odată, nouă popor român, pe lângă lecții de toleranță religioasă și liberalism și lecții de limbă românească.

Și Statul român să stea nepăsător față cu toate acestea ? Nu, asta nu se poate.

Dacă națiunea noastră este prea curată ca să nu se teamă de întinarea balelor semitice; dacă poporul nostru este prea cu minte ca să nu răsplătească ingratitudinea israelită decât cu un suveran dispreț, statul român nu poate îngădui mai mult asemenea agitații d’adreptul criminale: el este dator să le pilduiască cu toată asprimea.

Vom reveni.

Din I.L. Caragiale, „Scrieri politice”

Titlul original: „Justificarea unor expulzări” (fragment) Sursă: cimec.ro

 2,388 total views,  2 views today