Autor: VASILICĂ MILITARU
● Sfinţii Martiri și Mărturisitori și Sfintele Mărturisitoare din temniţele comuniste
● Cea mai neagră zi din istoria noastră recentă: 15.000 de legionari și simpatizanți, arestați într-o singură zi
În 1947, conducerea țării a transformat închisoarea din Aiud într-un centru de exterminare a opozanților. În 1992, deținuții care au supraviețuit acestei închisori au luat decizia de a ridica un monument. El a fost înălțat pe locul numit „Râpa Robilor”, acolo unde au fost înmormântați deținuții decedați. Concepția monumentului a fost realizată de arhitectul Anghel Marcu, în colaborare cu Nicolae Goga și Liliana Chiaburu. Monumentul este alcătuit din șapte perechi de cruci, peste care stă așezată una mai mare. Crucile mici simbolizează unitatea în suferință pe care au avut-o cei din temnițele comuniste. Crucea mare, așezată deasupra lor, simbolizează „crucea neamului românesc” – pe care ei au dus-o în spate. În interior se află un paraclis ce a fost sfințit în 2000 de către IPS Bartolomeu, fost deținut al închisorii Aiud. Plăcile inscripţionate cu nume dezvăluie doar într-o mică parte pe cei care au murit în temniţele comuniste. Sub altarul paraclisului se află osuarul cu osemintele care s-au găsit în săpăturile din Râpa Robilor. În osuar se află și o icoană unicat cu Maica Domnului, în care apar și siluete ale mărturisitorilor. În 2004, IPS Andrei Andreicuț a dat binecuvântare părintelui Iustin Pârvu să înființeze un schit. În acest schit, ce are hramul „Înălţării Sfintei Cruci”, sunt pomeniți toți martirii neamului românesc.
Ziua de 14 mai a fost declarată Ziua naţională de cinstire a martirilor din temniţele comuniste conform prevederilor Legii nr.127/2017.
Data stabilită nu este întâmplătoare, ci se raportează la cea mai neagră zi din istoria României. În noaptea de 14/15 mai 1948, bolșevicii au declanșat valurile de arestări împotriva românilor consideraţi anticomuniști și declaraţi dușmani ai Statului. În acea noapte au fost arestaţi aproximativ 15.000 de legionari și simpatizanţi ai Mișcării Legionare. Membrii Frăţiilor de Cruce legionare – pentru că, practic, Mișcarea Legionară fusese desfiinţată de Ion Antonescu din februarie 1941 – au fost urmăriţi după război și monitorizaţi până în ziua fatidică a declanșării arestărilor. Mișcarea Legionară era considerată, de către bolșevicii din U.R.S.S., cea mai bine organizată și singura capabilă să creeze o rezistenţă anticomunistă în România. Dovadă stă și faptul că majoritatea grupurilor de rezistenţă din munţii României s-au constituit la iniţiativa unor legionari.
Alogeni sub acoperire
Încă din anul 1943 Stalin ordonase înfiinţarea unei unităţi speciale a NKVD, care urma să identifice şi să pedepsească pe toţi cei care, în teritoriile ocupate de germani şi aliaţii lor, au colaborat cu aceştia. Unitatea numită SMERŞ s-a constituit în România din anul 1944 şi a fost sprijinită de secretarul de stat la Ministerul de Interne, Teohari Georgescu (Baruh Tescovici). SMERŞ a primit numele românesc de Brigada Mobilăşi avea cinci importante misiuni:
1) Să convingă populaţia că întregul aparat de stat al regimurilor burgheze este vinovat de dezastrul ţării şi trebuia neutralizat, iar în anumite cazuri chiar lichidat.
2) Partidele erau agenturi ale spionajului fascist şi imperialist şi trebuiau desfiinţate.
3) Unitatea trebuia să lichideze elita intelectuală, economico-financiară şi politică a ţării, care urma să fie înlocuită cu noile cadre, parţial fomate la Moscova.
4) Să contribuie la crearea în România a unei societăţi de tip sovietic.
5) Să constituie nucleul din care se va organiza noul serviciu de informaţii al României şi poliţia politică internă.
Brigada Mobilă a fost organizată de şeful I.N.U. pentru România, generalul A. Saharovski. Pe plan intern unitatea a fost coordonată de generalul Gheorghe Pintilie (Pantelei Bodnarenko), dar, la vedere, şeful ei era colonelul Boris Grunberg, care şi-a schimbat numele în Alexandru Nikolski şi va deveni general şi unul dintre cei mai temuţi şefi ai procesului de distrugere a elitei româneşti. Trebuie remarcată preocuparea acestor oameni de a-şi schimba numele, de a se româniza de faţadă pentru a-şi ascunde identitatea reală și originea etnică.
Operaţiunea de arestare a purtat denumirea de cod de Gayaneh, denumire dată de Stalin şi încredinţată generalului Gheorghe Pintilie. Ea a început printr-un raport al Ministerului de Interne în care erau analizate: Mișcarea legionară, organizaţiile subversive, Biserica, sectele religioase, partidele politice, elementele din fostul P.N.Ţ. şi care concluziona necesitatea declanşării arestărilor.
Astfel, în noaptea de 14/15 mai 1948 sunt arestaţi 15.000 de membri şi presupuşi susţinători ai Mişcării Legionare. Din centrele universitare Iaşi, Bucureşti şi Cluj au fost arestaţi 1.000 de studenţi. În 20 mai sunt arestaţi 3.000 de ofiţeri ai armatei române, 2.000 de membri ai P.N.Ţ. şi P.N.L. În 19 august 1948 comuniştii infiltraţi în Serviciul Special de Informaţii (sub conducerea lui Ghe. Pintilie şi Emil Bodnăraş) au arestat aproximativ 1.000 de ofiţeri ai Serviciului Special de Informaţii. La 1 decembrie era interzisă Biserica greco-catolică şi arestată ierarhia acestei Biserici.
Acestea au fost loturile masive de arestări ale anului 1948, care se vor desfăşura încontinuu, de acum şi până în anul 1959.
Rugăciunea lui Petre Țuțea: „Îţi mulţumesc Doamne
că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu“
O întreagă generaţie de români a fost îngropată în închisori. Cei mai mulţi credeau în Dumnezeul treimic, erau creştini. Comuniştii au avut grijă să ia orice preot, orice tânăr, orice politician, orice om de cultură, orice ţăran agricultor ce ar fi putut să le mai opună rezistenţă în planul diabolic de a educa poporul în spiritul ateu, lipsit de Dumnezeu. Au fost închişi toţi cei care ar mai fi avut curajul să strige în pieţe Adevărul. Au fost urmăriţi şi terorizaţi cei rămaşi în afara temniţelor şi a fost lichidată orice formă de manifestare publică.
Atunci, în România, Biserica văzută a lui Hristos a fost de două ori închisă de către comunişti. Odată izolată între zidurile bisericilor şi mânăstirilor de unde glasurile preoţilor, monahilor şi credincioşilor mireni nu mai puteau răzbate în societate. Şi încă odată, izolată între zidurile temniţelor unde cei mai luptători şi cei mai curajoşi dintre mărturisitori au fost închişi, schingiuiţi, batjocoriţi şi omorâţi.
Glasul uneia dintre femeile mărturisitoare ce au suferit în temniţele comuniste, mărturisitoarea Aspazia Oţel Petrescu, ne-a relevat după 14 ani de detenţie:
„E cumplit să înveţi pe propria piele că nu există Înviere fără Răstignire. Dar este divin când ai deplină această cunoaştere. Mântuitorul, Dragostea nesfârşită, n-a putut să ne izbăvească decât printr-o jertfă nesfârşită. (…) Dacă ai avut orgoliul să te oferi jertfă pentru Învierea neamului tău, trebuie să ai capacitatea să iubeşti nelimitat, căci jertfa se face din iubire şi nu orice fel de iubire, ci una purificată prin suferinţă. La capătul calvarului, mucenicii au primit o sublimă binecuvântare: aceea care le dădea putere să iubească şi să IERTE. Experimentul cu totul ieşit din tiparele umanităţii a dus la un rezultat la fel de excepţional: a şlefuit o generaţie capabilă să IERTE“.
Cea mai zguduitoare rugăciune a lui Petre Ţuţea a fost: „Îţi mulţumesc Doamne că mi-ai oferit onoarea să sufăr pentru Neamul meu“.
Aceste mărturii autentic creștine sunt ascunse până în zilele noastre de către vrăjmașii României și ai Neamului românesc.
Institute antiromânești, finanţate din bani publici, seamănă teroarea în societate printr-o veritabilă vânătoare antiromânească cu scopul ocult de a ascunde jertfa a zeci de mii de tineri români care au efectuat până la 16 ani de închisoare pentru vina de a-și fi declarat public credinţa în Dumnezeu și dragostea de Neamul lor românesc. Învierea Neamului și credinţa în Dumnezeu, unită cu dragostea de Neam erau liniile directoare stabilite de întemeietorul Legiunii Arhanghelului Mihail și constituiau dogma credinţei legionare. Legiunea a fost constituită din anul 1927 ca organizaţie civică, ce avea ca scop lupta împotriva instaurării comunismului bolșevic în România Mare.
„Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi
iertăm greşiţilor noştri“
Legionarii întemniţaţi au cunoscut cele mai teribile forme ale înfometării, terorii, dezumanizării și violenţei în închisorile comuniste, având un regim de detenţie diabolic.
Reeducările de la Pitești, Târgușor și Gherla, din anii 1949-1950, au avut ca ţintă predilectă tinerii legionari. Reeducarea avea patru mari etape:
1. Distrugerea rezistenţei oamenilor, prin forţă şi înfometare, până la şocul revoluţionar, adică până la cedare prin acceptarea reeducării.
2. Autodemascarea, care trebuia să divulge totul din trecut şi din prezent, despre prieteni şi despre străini. Ea se făcea în scris. Sinceritatea trebuia să fie deplină. Dacă autodemascarea unuia nu corespundea cu a altuia, atunci urmau torturi şi mai înfiorătoare. Nimeni nu îndrăznea deci să mai ascundă ceva.
3. Batjocorirea şi lepădarea tuturor valorilor şi ideilor din trecut, cu deosebire a lui Dumnezeu.
4. Angajarea ca activist al reeducării, cu scopul de a distruge cu orice mijloace pe toţi cei ce refuză a se restructura.
Teroarea cea mai cruntă s-a revărsat asupra cercurilor mistice formate din grupul studenţilor legionari rămaşi în închisoare încă din 1941 – arestaţi din ordinul generalului Ion Antonescu – , la care s-a adăugat un întreg şir de noi arestaţi.
Ceea ce se cerea pe vremurile împăraţilor păgâni romani se cerea şi acum: lepădarea de credinţă, negarea lui Dumnezeu, dar mai ales a lui Hristos. Primul lucru care se cerea era terfelirea numelui Mântuitorului, prin asocierea lui cu calificativele cele mai insultătoare.
Pentru a stinge ultima urmă de respect pentru cele sfinte, s-au organizat parodii rituale pe seama tuturor practicilor creştine.
În prefaţa lucrării lui Dumitru Bacu, Piteşti-centru de reeducare studenţească, părintele Gheorghe Calciu-Dumitreasa afirma: „Poate că din toată istoria Piteştiului nu ar trebui să rămână decât: Şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri“.
„Eu rămân legionar şi creştin”
Câteva pasaje din Raportul colonelului Crăciun către Ministerul de Interne la încheierea reeducării sunt edificatoare în ceea ce priveşte scopul şi mijloacele folosite pentru reeducarea finală de la Aiud din anii 1962-1964. „Activitatea legionarilor desfăşurată în penitenciarul Aiud, înainte de reeducare, se ducea în sute de camere, prin şedinţe de cuiburi organizate, ritualuri, rugăciuni, unele făcute în mod special şi adresate lui Codreanu, Moţa şi alţii … Preoţii fiind în lagăr în număr mare între legionari, timp îndelungat au stimulat pornirile bolnăvicioase, mistico-religioase ale legionarilor, dându-le consultaţii prin alfabetul morse vorbind la perete, tavan, calorifer, geam, ş.a.m.d. În penitenciar se făceau împărtăşanii cu pâine sfinţită, ascunsă la băi, coridoare şi alte părţi.
Munca cultural educativă trebuia să rezolve problemele încâlcite din capetele legionarilor ajunşi în stare de demenţă colectivă. (…) Prin munca cultural-educativă am urmărit să zdruncinăm încrederea legionarilor de rând în şefii lor, să arătăm rolul nefast pe care l-au jucat preoţii şi teologii în activitatea trădătoare şi criminală a Gărzii de Fier, să desfiinţăm zeii şi miturile lor.
Am făcut apel şi la unii din cei mai sănătoşi la minte, vizând direct şi în mod repetat preoţii şi medicii, cărora le-am cerut să ajute să introducem lumină în capetele bolnave şi întunecate ale legionarilor. Concret: am cerut preoţilor să se arate goi – cum sunt ei – mincinoşi şi şarlatani; să arate participarea lor la întunecarea minţilor legionare şi participarea directă la crimele legionare; doctorii să le demonstreze că minţile legionare sunt aparte de minţile oamenilor normali, să le demonstreze ştiinţific nebunia lor.
I-am învăţat pe preoţi să vorbească la persoana întâia când spun despre crime şi escrocherii.
Atât în munca individuală, cât şi cu grupurile mari de legionari, am demascat legionarii, şefii organizaţiei legionare, înfăţişându-i ca trădători de ţară, oameni neisprăviţi, aventurieri şi criminali …
Procesul restructurării elementelor legionare a durat aproape 6 ani de zile. Am lucrat cu 17 ofiţeri, din care pe parcurs au mai plecat, astfel că din anul 1962 lucrăm cu 12 din aceştia, un număr de 7 fiind acoperiţi în funcţiile de supraveghetor, având atribuţii, loc de stat, uniformă şi toate corespunzătoare funcţiei şi gradului de plutonier“.
Iată şi câteva mărturisiri de credinţă consemnate de colonelul Crăciun în raportul său:
„Eugen Teodorescu, fost şef de judeţ legionar, trimis cu misiune de spionaj de Horia Sima în ţară, care afirmă: «Nu voi renunţa niciodată la organizaţia legionară, întrucât ar însemna să renunţ la creştinism. Eu rămân legionar şi creştin»”.
Gherase Aurel, avocat, fost şef de grup F.D.C. a spus: «Eu nu pot să renunţ la ideia de neam şi legiune în care am fost educat – educaţie pe care o găsesc în conformitate cu aspiraţiile mele politice. Sunt şi voi rămâne legionar».
Dumitrescu Petre Tache, muncitor CFR, atât în faţa organelor noastre, cât şi în faţa masei de legionari, a declarat că se menţine pe poziţie legionară, fiind convins că este singura cale care va duce la biruinţa neamului românesc.
Afirmaţii asemănătoare au mai făcut: Constantinescu Jan, zis Fotograful, absolvent a patru clase elementare; Ştefănescu Alexandru, dulgher, fost şeful poliţiei Corabia; Frunză Constantin şi alţii. Numărul acestora este de 50 în penitenciarul Aiud.
Vă subliniem mărturisirea de credinţă scrisă a unui alt deţinut legionar: „Subsemnatul fiind creştin ortodox, cu credinţă nelimitată în Dumnezeu, nu pot să mă asociez decât unei formaţii cu caracter religios. În acest sens, la întrebarea care mi s-a pus de către domnul maior politic, ce cărţi vreau să citesc, răspunsul meu a fost că numai cu caracter religios şi, în special, Noul Testament. Semnat Grigore Caraza“.
Demnă de un mărturisitor creştin este și declaraţia semnată de Virgil Maxim la sfârşitul lunii aprilie 1964, înainte de eliberare:
„1. Sunt creştin ortodox şi cred în Dumnezeul treimic, pe care-L mărturiseşte Biserica noastră ortodoxă română.
2. Sunt român şi mă simt legat de tot trecutul de luptă al strămoşilor, care au apărat cu preţul vieţii lor fiinţa spirituală şi materială a acestui neam şi pământul pe care trăim.
3. Sunt împotriva concepţiei ateiste şi comuniste din ţară şi din lume.
4. Mă supun legilor statului şi doresc să muncesc, dar dacă această supunere şi muncă îmi este condiţionată de abdicarea de la credinţa în Dumnezeu şi apărarea valorilor spirituale naţionale, sunt gata să suport consecinţele refuzului de supunere şi muncă“.
„Dumnezeu, Neamul și Țara, Familia și apoi eu”
Din cartea Preoţi în cătuşe aflăm că în 1964 a început noua reeducare şi la o colonie de muncă din Deltă. Părintele Dumitru Bălaşa era îndemnat:
„- Declară şi dumneata că nu crezi în Dumnezeu, că te omoară ăştia.“. Deşi bătut, părintele nu a cedat. „- Cum să declar? Să rămâie scris?“.
Înainte de a fi eliberat de la Periprava, în septembrie 1963, după 15 ani de detenţie, părintele Zosim Oancea a mărturisit în faţa maiorului Paul: „Domnule maior, eu m-am condus şi mă conduc în viaţă după o scară de valori: pentru mine, întâi e Dumnezeu, în al doilea rând Neamul şi Ţara, în al treilea rând Familia, iar abia în al patrulea rând sunt eu. Dacă se poate să trăiesc şi eu afară, liber ca şi ceilalţi, bine. Dacă nu, stau mai departe aici“.
În acei ani, mii de preoţi semnau în libertate acorduri de colaborare cu Securitatea comunistă.
Este regretabil faptul că acești martiri și mărturisitori – copii, femei și bărbaţi întemniţaţi – nu au fost canonizaţi încă de temătoarea ierarhie bisericească. Biserica Ortodoxă Română are datoria să recunoască oficial jertfa acelor zeci de mii de români martirizaţi ai Neamului prin canonizarea lor ca Sfinţi martiri și mărturisitori și Sfinte mărturisitoare din temniţele comuniste din România. Dar se pare că Institutul lui Wiesel este mai influent decât Dumnezeul în care cred ierarhii B.O.R.
În final, un fragment din Acatistul de cinstire a acestor Sfinţi și Sfinte:
„Împotrivindu-vă cu voinţă fiarei antihristice, aţi mâniat-o şi hotărâre a luat ca pe toţi să vă piară în adâncul închisorilor. La ani grei de carceră, în mine de plumb sau la Canal aţi fost trimişi pentru credinţa voastră. De aceea cu frică de Dumnezeu strigăm vouă:
Bucuraţi-vă, cei asemenea îngerilor lui Dumnezeu;
Bucuraţi-vă, cei tari în credinţă;
Bucuraţi-vă, fii şi fiice ai neamului creştinesc;
Bucuraţi-vă, fii şi fiice ai Tatălui ceresc;
Bucuraţi-vă, fraţi şi surori întru Domnul;
Bucuraţi-vă, purtători de cruce ai Neamului românesc;
Bucuraţi-vă, biruitori ai fiarei;
Bucuraţi-vă, mărturisitori ai credinţei Treimice;
Bucuraţi-vă, pilduitori ai dragostei;
Bucuraţi-vă, apărători ai nădejdii creştine;
Bucuraţi-vă, înviaţilor ai neamului creştin românesc;
Bucuraţi-vă, cetelor de Sfinţi şi Sfinte din ceruri;
Bucuraţi-vă, Sfinţilor martiri şi mărturisitori şi Sfintelor mărturisitoare ce-n temniţe sufletul neamului românesc aţi înviat!“.
___________________________________
NOTA ISPRAVNICULUI. Articolul conţine texte din cartea Biserica din temniţă – mărturisire și jertfă creștină în închisorile comuniste din România. 1948-1964, autor teolog Vasilică Militaru, Editura Vicovia, Bacău, 2008; și din Acatistul Sfinţilor martiri şi mărturisitori şi Sfintelor mărturisitoare, autor Vasilică Militaru, Editura Vicovia, Bacău, 2009.
3,776 total views, 2 views today