A încetat din viață marele scriitor român Mihail Diaconescu, membru marcant al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România, cel despre care părintele Dumitru Stăniloae spunea că este „cel mai reprezentativ scriitor al spiritualităţii româneşti, începător al scrisului nostru viitor”.
S-a nascut la 8 noiembrie 1937, în comuna Priboeni din judeţul Muscel. A absolvit în 1955 Liceul „Gheorghe Şincai” din Bucureşti, iar în 1960 a absolvit Facultatea de Filologie a Universităţii din Bucureşti. În 1972 a obţinut titlul de doctor în filologie la Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” din Iaşi cu teza „Gib I. Mihăescu. Prezentare monografică”, publicată în volum în 1973, în colecţia Universitas a Editurii Minerva. Între 1972-1975 a fost conferenţiar oaspete la Institutul de Romanistică al Universităţii Humboldt-Berlin, unde a ţinut cursuri, a condus seminarii şi a îndrumat elaborarea unor teze de licenţă cu subiecte româneşti. Este autorul unei monumentale opere literare, fiind autor a zece romane: „Visele au contururi precise” (1963), „Culorile sângelui” (1973), „Adevărul retorului Lucaci” (1977), „Umbrele nopţii” (1980), „Marele cântec” (1982), „Călătoria spre zei” (1982), „Speranţa” (1984), „Depărtarea şi timpul” (1986), „Sacrificiul” (1988), „Nopţi şi nelinişti, Pseudojurnal metafizic” (2008). Fapt inedit în cultura română, celor zece romane le-au fost consacrate şase volume monografice. A avut bucuria, cu puțin timp înainte de a pleca dintre noi, de a-și vedea tipărit, în limba italiană, romanul său din 1986, „Depărtarea şi timpul”, la Editura Rediviva din Milano.
Mihail Diaconescu a fost distins cu premiul Academiei Române „Mircea Florian”, secţiunea filosofie, pentru tratatul său „Prelegeri de estetica Ortodoxiei”, publicat la Editura „Doxologia” a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, din municipiul Iaşi, în anul 2009, bucurându-se de Prefaţa acad. Alexandru Surdu. Scriitorul şi profesorul Mihail Diaconescu a fost propus la Premiul Nobel pentru Literatură în anul 2013 de către Academia DacoRomână.
A fost membru titular al Uniunii Scriitorilor din România și al Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România. O mare parte din proza sa a fost tradusă în limbile germană, franceză, engleză, rusă, italiană.
Referințe critice
„Romanul lui Mihail Diaconescu Speranța reînvie fenomenologia unei mari speranțe colective în Europa Dunăreană. Aceasta este speranța națională. De ea se leagă hotărâtor tot viitorul acestor popoare. Aceasta reprezenta forța și formula sufletească colectivă pe care se vor rezema toate proiectele politice ale Europei Dunărene. Un roman istoric are forță și valoare de îndată ce reușește să surprindă cercurile din care se naște o geografie sufletească neconfundabilă […].Acest proces complex este evocat de romanul lui Mihail Diaconescu. Fiind primul roman al Unirii din istoria literaturii române, interesul nostru pentru o asemenea operă capătă o semnificație specială. Momentul Unirii este de o atât de covârșitoare însemnătate pentru istoria acestui „neam latin de la Dunărea de Jos” încât este de mirare că până astăzi beletristica s-a arătat atât de prudentă în raport cu un asemenea eveniment crucial” (ILIE BĂDESCU,„Drama istorică a omului creștin în literatura lui Mihail Diaconescu. De la sociologia literaturii la fenomenologia narativă. Contribuții antropologice”, Editura Magic Print, 2010)
„Într-o anume privință, s-ar putea ca „Depărtarea și timpul” să fie cel mai bun roman al lui Mihail Diaconescu. Autorul s-a oprit la personalitatea de prim rang a spiritualității creștine patristice: Sfâtul Dionisie. El este produsul cel mai ilustru al Școlii Literare și Teologice de la Tomis din opera daco-romană, trăitor apoi la Constantinopol, iar în cea mai mare parte la Roma, sub zece papi. Dacă aș utiliza conceptele vizionarismului eminescian analizate de Edgar Papu, aș zice ca Mihail Diaconescu are vibrație, în primul rând, pentru categoria departelui, spre a ajunge, finalmente, la cea a aproapelui”. (Theodor Codreanu).
„Domnul Profesor Mihail Diaconescu este cel mai reprezentativ scriitor al spiritualității românești, începător al scrisului nostru viitor”. (Dumitru Stăniloae, 24 noiembrie 1989).
„Mihail Diaconescu lucrează în coordonate documentare aproape fără fisuri. El nu răstoarnă, nu modifică și nici nu modelează altfel datele fundamentale de cadru și de atmosferă (…). Este apoi, pe lângă evocare, puterea inventivității epice și este, mai cu seamă, elementul decisiv al viziunii caracterologice, care transfigurează, ambele, materia istorică, o depășesc și o transcend”. (Florin Mihăescu, Argeș, Pitești, An. XII, nr. 4 (110), decembrie 1977).
„Proză plină de pitoresc și de tensiune dramatică a lui Mihail Diaconescu se dovedește a fi o foarte personală interpretare a lumii ideilor, a întrebărilor de maximă generalitate ale omenirii”. (C. Ervin Tivig, „Histoire Litteraire Comparée”, Bucarest, An. V, 1978)
„Trebuie să-i mulțumim romancierului de prestigiu Mihail Diaconescu pentru fidelitatea cu care rămâne, în lucrul său literar, atașat eroilor culturii noastre”. (Virgil Cândea, Luceafărul, București, An. XXIV, nr. 7 (981), sâmbătă 14 februarie 1981).
„Mihail Diaconescu a înțeles să surprindă epocile în situațiile lor de criză (…). În aceste medii trăiesc și creează artiști care (…) devin simbolurile unei atitudini în fața istoriei și implicit a artei pe care o slujesc”. (Sergiu I. Nicolăescu, Familia, Seria a V-a, Oradea, An. XVII (117), nr. 3 (187), martie 1981.
„Toate aceste calități de excepție ni-l recomandă pe Domnul Mihail Diaconescu ca pe unul dintre prozatorii cei mai importanți ai literaturii române de azi și realizatorul unui nou tip de roman istoric, explorând zone inedite, într-un stil și cu mijloace absolut proprii și originale”. (Ion Rotaru, Argeș, Pitești, An. XVII, nr. 128, martie 1982).
„Cu fiecare apariție editorială este tot mai evident că Mihail Diaconescu tinde să ocupe un spațiu aparte în cadrul prozei noastre contemporane, ducându-și cu consecvență la îndeplinire un foarte ambițios proiect epic de largi și îndrăznețe dimensiuni: să dea cu mijloacele specifice artei romanului istoric o frescă a devenirii ființei spirituale românești, prin „radiografia“ conștiințelor unor intelectuali, artiști, oameni de cultură, reprezentativi ai timpului, în care se oglindesc și își află numele frământările și dramele fiecărei epoci, urmărind totodată, astfel, surprinderea unei esențe a fenomenului spiritual românesc. (…) Privită în ansamblu, construcția impune și rezistă privirii critice: problematica etică are dramatism, documentația științifică și filozofică, imensă, este prezentată fără note false, deși cu unele lungimi obositoare, narațiunea are însă dinamism și descrierea farmec, iar episoadele amoroase sunt dintre cele mai izbutite pasaje ale cărții”. (Alexandru Condeescu, Argeș, Pitești, An. XXI, nr. 8, august 1986).
„Genul de roman istoric cultivat de Domnul Mihail Diaconescu facilitează invazia documentului în ficțiune. Munca de preparație, investigarea arhivelor și a locurilor trebuie să fie copleșitoare. Nevrând să deformeze adevărul istoric, prozatorul se supune cu bună știință acestei asceze. Este admirabilă în acest caz voință de construcție, fiindcă pare incomparabil mai dificil să ordonezi un vast material decât să strunești telegarii fanteziei (…). Autorul îmbracă, în funcție de nevoile eposului, când hainele protocolare ale istoricului, când straiele familiale ale povestitorului. Dinamismul poveștii provine din mișcările interioare/exterioare ale personajului (…). Apoi intervine procesul devenirii interioare a personajului, așa cum se reflectă în oglindă timpului. Însăși dispunerea secțiunilor romanului învederează etapele mișcării insesizabile în raport cu istoria (…). Atare procedură este decelabilă, la rigoare, și în celelalte cărți semnate de Mihail Diaconescu, dovedind, în ultimă instanță, întemeierea unei maniere epice inconfundabile”. (Nicolae Oprea, Astra, Brașov, An. XXI, nr. 1, ianuarie 1987).
„Eroism și jertfire peste puterile lumii găsim mai peste tot în romanele lui Mihail Diaconescu (…). Sunt (…) un eroism și o tărie de jertfă sub care toate puterile lumii cad și se spulberă”. (Aurel Ion Brumaru, Argeș, Pitești, An. XXII, nr. XI (194), noiembrie 1987).
„În descendența lui Sadoveanu (din care se străvăd, în stil, reminiscențe involuntare), dar cu abatere de la temele eroice, cu orientarea spre cultural, cu tendința expresă de a evocă și reabilita, a dezgropa din uitare, figuri ale trecutului care ne așază printre cele mai civilizate popoare ale lumii, Mihail Diaconescu s-a specializat într-un nou tip de roman istoric. Documentarea se face minuțios și este pusă în cărți aproape în întregime, dar și dreptul la invenție este exercitat pe larg, în pagini cursive, atrăgătoare, cu tablouri de epocă adecvate și lucrate după tradiție, reconstituite muzeistic la fața locului”. (Ion Rotaru, „O istorie a literaturii române”, Vol. III, 1944–1984, Editura Minerva, București, 1987).
„«Sacrificiul», ultimul roman al lui Mihail Diaconescu, este un roman despre spațiu și spații. Drumuri, centre culturale și de civilizație europeană, contacte între reprezentanți ai acestora, mișcări pe „verticală locului“, dar și investigări ale situațiilor. De la prima unire a locuitorilor din această zonă sub sceptrul lui Burebista – până la Unirea definitivă a românilor și la crearea celorlalte state naționale pe ruinele fostului Imperiu Austro-Ungar: replică se impune de la sine în interiorul operei lui Mihail Diaconescu. Prin urmare, Domnul Mihail Diaconescu reformulează, oarecum, romanul istoric. Nu numai mișcarea propriu-zisă a personajelor, cu dramele, intrigile, destinele lor îl interesează pe autor – ci, în egală măsură, ideile forță, scenariile mari după care se face istoria, teoriile epocii, gândurile ei”. (Nicolae Georgescu, Flacăra, București, An. XXXVIII, nr. 5 (1754), 3 februarie 1989).
„Monumentala lucrare «Istoria literaturii dacoromane» de Mihail Diaconescu este o contribuție fundamentală la edificarea istoriei noastre spirituale”. (Acad. Alexandru Surdu, Argeș, Serie nouă, Pitești, An. ÎI (36), nr. 7 (238), aprilie 2002).
„Mihail Diaconescu, care a schimbat definitiv modul nostru de a percepe realul istoric transfigurat artistic, nu este singur pe drumul său literar. În istoria culturii române și europene el este însă printre cei mai importanți. Pentru opera epică, teoretico-estetică și istorico-literară pe care el a edificat-o este la înălțimea celor mai importante înfăptuiri ale culturii române și europene. El este mereu comparat cu marii clasici ai literaturii române și universale, dar este, de fapt, un autor singular, profund original, inclasabil. Este foarte important pentru noi, românii, că această opera există și că produce variate efecte benefice pe plan estetic, moral, științific și civic. Este știut că opera de artă generează în cei ce o contemplă noi atitudini și noi impulsuri creatoare (…). Este sigur faptul că pe drumul pe care el a mers vor veni în viitor tot mai mulți creatori”. (Preot Prof. Univ. Dr. Dumitru Radu, „Fundamentele teologice ale fenomenologiei narative”, 2005).
Ultima apariție publică a marelui scriitor a fost la emisiunea „Trezește-te, Gheorghe, trezește-te, Ioane!” din 30 ianuarie 2020, de la 6 TV.
A plecat dintre noi Mihail Diaconescu. Dumnezeu să-i lumineze calea stelară și să-i prelungească la nesfârșit, pe pământ, ecoul magnificei sale opere…
UNIUNEA ZIARIȘTILOR PROFESIONIȘTI DIN ROMÂNIA
Departamentul de comunicare
2,042 total views, 2 views today