Autor; FIIRIȚĂ CARP

Îl cunosc puțin, iar din acest puțin mult i se datorează bunului prieten Miron Manega, cel care îi zugrăvește statura existențială aparte cu sintagme sacralizante. Și tocmai fiindcă nu îl cunosc pe cât aș fi vrut, cred că mă hazardez scriind aceste rânduri. Însă nu pot face altfel, mai ales că ne-am întâlnit de câteva ori, cel puțin în două ocazii, maxim patru, am avut privilegiul de a dialoga și, tot de atâtea ori, m-a impresionat prin măreția și claritatea țelurilor care i-au animat și îi animă ființa, multe dintre ele înfăptuindu-le deja în urma unor parcursuri urieșești, de o rară tenacitate. De altfel, aveam să aflu că este și artizanul unor reușite legislative de care beneficiem mulți, fără a ști, dacă nu cumva făcându-ne a nu ști, despre inițiativa și implicarea sa hotărâtoare.

Așadar, cunoscându-l cât de cât, am adăugat acestei cunoașteri o brumă de atenție, ceva cam în felul în care am vrea să îmbrăcăm cu prospețime știutul, nu prea mult, dar îndeajuns pentru a ne hrăni cu iluzia aflării. Și iată, descopăr în straturile informative ale acestei rețele de socializare, coperta unei cărți curajoase despre Eminescu, zămislită de Laurian Stănchescu. Uite, mi-am zis, Luceafărul poeziei noastre mi-a sărit din nou în ajutor, ca în alte situații când simțeam nevoia unei încurajări. Nu am cartea, deși e apărută cu câțiva ani în urmă, dar sper să o procur curând, însă numele celui despre care vă vorbesc, trecut ca îngrijitor al ediției pe coperta I, și textele de pe coperta IV sunt o garanție a demersului editorial. Și determinante în a mă hotărî să vă dezvălui aceste gânduri.

Dintr-o dată, având în fața ochilor imaginea cărții la care a trudit Laurian, ființa acestuia mi s-a părut a fi un fluviu de iubire, căci numai din iubire adâncă și unduitoare în matca unui spirit înalt se poate coagula arhitectura unei asemenea izbânzi literare. Pur și simplu am avut impresia că văd Dunărea strângându-se în pâlnia Cazanelor, doar pentru a-și esențializa forța și, sporind-o apoi, să-și reverse energia clocotitoare mai încolo, la Porțile de Fier. Poate nu e cea mai bună comparație, dar mie așa îmi pare că se întâmplă cu Dunărea după trecerea prin corsajul Cazanelor, capătă aură de învingătoare.

Iar Laurian, așa îi voi spune de acum, fiindcă am cui și despre cine vorbi, e predestinat, după cum sună și numele, a fi purtător de lauri. Chiar și atunci când destinul i-a încorsetat drumul, el a știut să-l străbată victorios, să urce netemător și să atingă piscurile scontate. Întâlnindu-l în câteva rânduri, cum am arătat, de fiecare dată am avut impresia, care mi-a devenit certitudine cu timpul, că numai victoria pe care nu și-a dorit-o nu a câștigat-o.

 2,522 total views,  4 views today