Autor: Magda Ursache

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 167

După ’64, tartorii Securităţii au devenit persuasivi: au spălat creiere fără lovituri cu bâta  „încap, încap, încap” , așa cum scrie Paul Goma, au perfectat „creator” denunţul reciproc […].

Nicolae Steinhardt a fost înconjurat de cca. 70 de turnători, de la intervievanţi la purtători de camilafcă, factori poştali, prieteni-scriitori. Într-o predică – diatribă din Dăruind vei dobândi, monahul Nicolae considera că  „dintre mişeleştile păcate, cel mai scîrbavnic” nu-i  altul decât „păcatul turnătoriei” […].

În studenţia lui Cezar Ivănescu, se cam încheiase „perioada sângeroasă” a Securităţii, când torţionarii omorau din bătaie la fel de uşor cum îşi tăiau unghiile; când anti- şi necomuniştii erau călcaţi cu cizmele  pe stern până mureau; când ţăranilor înstăriţi le scoteau dinţii de aur cu patentul (ca tatălui „chiabur” al lui Vladimir Streinu); când creştinii erau „botezaţi” cu capul în tinetă. „Nu contează nici mână, nici picior, nici chiar capul, informaţii să iasă”,  hotărâse Nicolschi. Metoda ciomăgeală, până declari ce vrea anchetatorul să declari, nu se mai folosea atât de intens. Locotenent-colonel Augustin Albon nu mai omora cu lopata deţinuţi la Canal, nu-i mai călca în copitele calului alb: „Cu gamela să săpaţi Canalul, bandiţilor!”. Ajunsese, după ce executase 2-3 ani de Jilava, şeful croitorilor. Iar „Împăratul” Mişu Dulgheru, de la  Direcţia Anchete din MAI, fusese scos în rezervă ca simplu soldat şi-i supraveghea la ICAB pe gunoieri. Asta până să se repatrieze în Israel.

După „metoda convingerii şi a liberului consimţământ”, elementului instigator, negativist, defetist i se luau declaraţii prin presiune: „Recrutarea se poate realiza şi pe bază de date compromiţătoare”, sta scris în Regulamentul Securităţii. „Elementul” nu mai era lichidat, ci urmărit şi pedepsit dacă nu se lăsa recrutat. Într-un Raport din 1961, se preciza şi cât timp trebuia să dureze recrutarea lui Cezar Ivănescu: 5 ore (a durat numai 4). Cezar, student în anul al doilea la Filologie – avea 20 de ani – , a fost luat sub escortă under cover din faţa amfiteatrului, lucrat să semneze şi să-şi schimbe numele în „Damaschin Ştefan”. N-a fost chip să se opună: a fost inclus între informatori. Altă soluţie n-a avut decât să se deconspire, ceea ce însemna scoaterea din lot. A făcut-o faţă de trei studenţi, în tramvai. Public. L-a auzit femeia de serviciu, informatoare. În perioada stalinistă, pe vremea neîndurătoarei Janeta Benditer, Nadia, şefa femeilor de serviciu, avea drept de veto în Senatul Universităţii „Al.I.Cuza” […].

Ca şi Cezar, Petru a fost luat de un agent tot din uşa amfiteatrului („îmi prinsese mâna-n cleşte”) şi dus la sediul Secu din Casa Dosoftei. Te-au bătut?, l-am întrebat. N-a răspuns. Văzuse un film sovietic şi-i scrisese  unui prieten , după Koneţ filma, ce prost fusese. Scrisoare interceptată. Cu Bătrânu meu n-a ţinut munca de şantaj şi racolare pentru a intra în reţea. Numele agentului l-am uitat, dar Petru mi-l arăta făcând cruci apostolice în drum spre Biserica „4o de sfinţi” din Copou. „Uite-l! S-a decis să trăiască teandric”, l-a râs Bătrânu.

În 1969, Cezar Ivănescu primea, în fine, un post de redactor la revista „Argeş”, adus de Gh. Tomozei. A rămas acolo până în ’72. Demisia şi-a dat-o ca protest la Tezele din ’71, ale „revoluţiei culturale”, care voia reintroducerea realismului socialist. Ţucălarii PCR, activiştii urâţi şi proşti (ca la noi, la Ieş’, coborâţi de pe tractor sau veniţi de la coada vacii, îmbrăcaţi  cu cămăşi rabattu ori în costume de un gri sceptic) îi vânau pe cei ostili noii orânduieli. După ’71, se introdusese sistemul jumătăţilor de normă, ca să fie mai uşor de controlat cei angajaţi astfel. Linia de filaj se întărea,  tentativele  de racolare se înteţeau […].

O re-repet: îmi place să mă gândesc că breasla noastră a dat un număr mare de disidenţi, nu de gornişti (în Raport asupra singurătăţii de Augustin Buzura, Geoană apare ca Goarnă), avându-i în vizor pe recalcitranţi, rebeli, refuznici. Cezar Ivănescu şi confraţii erau controlaţi de securistul USR, Victor Achim, îmbrăcat la patru ace, în costum la două rânduri, cu revere late. Cezar („Ivanov” în DUI)  nemulţumea, ca şi anturajul său „duşmănos”: Goma, Virgil Tănase, Mazilescu, Ţepeneag. În Documentul nr. 23, cu data 15.10.1973, din volumul alcătuit de Ioana Diaconescu, cineva informează (am spus informează?; de dezinformare era vorba!) despre prietenia cu Goma, „ciudată” în opinia sursei (scriitor, prieten?). Cezar era indignat de felul cum era sau nu publicat. Purta cu sine un dosar cu articole respinse de „România literară”.

Întreb din nou: de ce nu se desecretizează numele informatorilor? Aş vrea să ştiu cine-i sursa „Ruxandra” a căpitanului Victor Achim […].

Cum să nu tune şi să nu fulgere Dom Cezar contra „lingăilor” din posturi, contra DGPT (Direcţia Generală a Presei şi Tipăriturilor), coordonator Dumitru Popescu  şi Dumnezeu? Din cauza surselor oficiale şi surselor informative, prezente la masă şi-n pat, la chefurile de la madam’ Candrea, unde se spuneau multe, Direcţia I (ce nume de simfonie!) elabora un Plan de măsuri, ordonat de ministrul de Interne, Emil Bobu.

Cenzorii ştiau, datorită sculelor perfecţionate (Cezar avea repartizată o divizie), nu numai  ce spuneai, dar şi ce voiai să spui. Iar neiubirea de confraţi e sentiment comun(itar). Cei buni aveau şi cei mai mulţi pizmaşi. Ca Nicolae Breban. În ’71, fusese exclus de trei ori, ca la brigadă: din Biroul USR, din Comitetul de partid al USR, din CC-PCR. Şi tocmai cel exclus, cu Dosar de Urmărire Informativă, a fost acuzat de colaborare cu Pleşiţă şi somat să se revizuiască moral. Pentru ce? Pentru disidenţă sau pentru ce? Breban activist? Când îl ardea Titus Popovici, născut pe funcţii PCR, într-o plenară din 28-29 iunie ’77, că propagă fascismul,violenţa, pornografia?

Şi Cezar Ivănescu, într-un Referat din ’75, era acuzat că ar  „împinge poezia până la cultul falusului”. Era şi morbid! Cenzurii nu-i plăcea faţa morţii, nu-i plăcea nici folosirea verbului a ucide. Iar Cezar instiga, ameninţa, punând în alertă Securitatea  (percheziţii secrete,violarea corespondenţei) că-şi va trimite clandestin poemele în Franţa. Sursa „Gheorghiu” raporta că se arăta convins că va pleca în Occident, că se va întoarce bogat de acolo şi că-i va servi pe toţi cu ţigări americane.

 Îmbarcat în luntrea îngustă a speranţei în schimbare şi revenit în ţară,  Mihai Ursachi a găsit că pe scena mare a României se juca piesa Democraţia originală, cu casa închisă. A constatat restauraţia securicomunistă, securistalinistă chiar. Secilor le-a crescut piele nouă. Năpârcile pot face asta. S-au bazat pe neţinere de minte şi pe neinformare. Castrarea memoriei s-a executat în formă continuată, ca să se instaleze temeinic uitarea şi iertarea selectivă. Se fac devoalări  „pe sărite”, ca şi compromiteri „pe sărite”. Din Eu, fiul lor, am aflat că existau „metode combinative de compromitere” (v. Ghid pentru cititorul de cursă lungă), preluate postsocialist şi perfecţionate de „mereu reînnoite lichele”, aşa cum le cântă şi le descântă Radu Ulmeanu. Scrie Dorin Tudoran: „O memorie integrală l-ar face pe Vladimir Tismăneanu să se scuipe singur în oglindă”. Numai el? Ar trebui să se ferească de oglinzi şi Virgil Măgureanu, care a anunţat în presă că, la revoluţie sau ce-o fi fost, au dispărut din arhivele Secu 39.000 de dosare. L-a confirmat generalul Spiroiu, ministrul Armatei: „Armata e cu noi!”.

Cleptocraţia DIE – SIE s-a rebrandizat. Cerul capitalismului carpatin e plin de stelele de pe epoleţi […].

Presa spune că efectivul ascultătorilor e mai mare acum decât în vremi ceauşii. Aşadar, în sereitate ne putem simţi în securitate. Ce mai vrem?

Titlul original: „Tehnocrații suspiciunii” (extras)

 2,076 total views,  4 views today