Autor: MIRON MANEGA
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 141
Aici ia sfârșit rubrica „Spațiul de dincolo de esențe”, inaugurată la 27 martie 2018, în numărul 11 al revistei CERTITUDINEA. Ea a fost dedicată, in memoriam și spre permanentă celebrare, regretatului meu prieten, poetul Ion Staicu din Tulcea. Poeziile sale pe care, de atunci, le-am publicat permanent, aproape număr de număr, au făcut parte din volumele „Tronul și parada” și „Trecând prin veacul oarecare” apărute, ambele, în 2006, la Editura Harvia, Tulcea…
Poetul Ion Staicu a fost, în adolescență, liderul unui grup care, în Liceul Militar fiind, încerca, genuin și înduioșător, să schimbe din temelii stereotipurile culturale și poetice ale vremii. Am făcut parte din acest grup, unde aveam un statut oarecum privilegiat… Nebunia începuse prin 1973 și a continuat, pentru mine, până în 1976, când am părăsit definitiv cariera militară (eram elev în Școala de ofițeri activi „Nicolae Bălcescu” din Sibiu) pentru a putea să-mi exercit misiunea de „misionar” al grupului. O să dau cândva detalii despre acea misiune… N-a ieșit nimic, evident, din utopia noastră iar grupul s-a dispersat imediat după 1977. Am continuat relația, ca simplă prietenie – fără a renunța definitiv, niciodată, la ceea ce ne unise – trei dintre noi: Ion Staicu (liderul acelei efemeride conceptuale), Viorel Lupașcu (actualmente sculptor, în Italia) și subsemnatul.
Ion Staicu a fost un poet genial și spun asta fără să clipesc, cu toată responsabilitatea vârstei și a experienței. Expresia care a dat titlul acestei rubrici – „Spațiul de dincolo de esențe” – i-a aparținut, de altfel, și a fost adoptată, la vremea aceea, ca deviză a grupului nostru de copii teribili și serioși.
În 1999, în seara zilei de 23 aprilie, Ionică (așa-i spuneam), a poposit la mine, în drum spre Timișoara. Venise să-mi mai încredințeze o altă „misiune”… Terminase un volum de versuri ciudat, tare ciudat – mi s-a părut mie. Fiecare poezie a acelui volum (vreo 50 în total) avea o dedicație, iar persoanele cărora le erau dedicate nu aveau nicio legătură unele cu altele. Iar cele mai multe nu aveau nicio legătură cu autorul. Mi-a fost imposibil să identific vreun criteriu cât de cât coerent de selecție a „destinatarilor”. Volumul era intitulat „Caiet de versuri” și era multiplicat la xerox în 50 de exemplare, câte unul pentru fiecare destinatar în parte. Vreo douăsprezece mi le-a lăsat mie, cu rugămintea de a le livra eu destinatarilor. Mai am și acum câteva din ele… La întrebarea mea după ce criteriu au fost făcute dedicațiile, mi-a dat un răspuns destul de vag, că s-a gândit la o modalitate de a aduna la un loc niște oameni care niciodată nu s-ar putea întâlni toți odată. Mi-a mai spus că o să discutăm mai multe despre asta a doua zi dimineața, înainte de a pleca la gară, întrucât acum se simțea foarte obosit. Discuția n-a mai avut însă loc, întrucât, în noaptrea aceea, Ionică a murit… Avea 44 de ani dar inima lui – au constatat cei de la IML – trecuse de 80 de ani. E o boală, mi s-a spus, un proces galopant de îmbătrânire a inimii… Care, pur și simplu, s-a oprit…
A fost un eveniment traumatizant și sinistru din viața mea, pe care l-am resimțit cu frisonul unui mister apăsător, fiind, în același timp, începutul unei lungi vinovății. Căci Ion Staicu a murit la mine în casă, lăsându-mi un testament greu, pe care nici acum nu l-am onorat… Au făcut-o, în schimb, prietenii lui din așa-zisa „Siberie culturală”, cum pe nedrept a fost numit, de necunoscători sau răuvoitori, orașul Tulcea.
Poeziile din „Caietul de versuri” se regăsesc, toate, în volumul „Trecând prin veacul oarecare”, apărut la Editura Harvia din Tulcea în 2006, prin grija și devotamentul acelor prieteni pe care-i numesc acum: Mihai Marinache, Gheorghe Bogorodea, Ion Tutunea, Constantin Bejenaru. Adaug, în acest preambul, și numele destinatarilor acelor dedicații ciudate: Elena Cârstea, Ștefan Iordache, Adrian Păunescu, Constantin Țoiu, Eugen Simion, Ciprian Duță, George Pruteanu, Maia Morgenstern, Rodica Novac, Grigore Vieru, Maria Dragomiroiu, Marian Munteanu, Ioan Ghiuri Pascu, Radu Vasile, Tatiana Stepa, Adrian Pintea, Dan Grigore, Cezar Ivănescu, Marijana Borcan, Sergiu Nicolaescu, Horia Roman Patapievici, Dida Drăgan, Ștefan Hrușcă, Corneliu Vadim Tudor, Simion Gabriel Staicu, Gheorghe Zamfir, Ioan Alexandru, Miron Manega, Ilie Ilașcu, Gheorghe, Funar, Nina Manea, Gheorghe Dragu, Miron Cozma, Dinu Săraru, Iosif Constantin Drăgan, Florica Cioacă, Diana Luiza Staicu, Lenuța Dragu, Gheorghe Bogorodea, Mircea Mihăeș, Fănuș Neagu, Valeriu Matei, Cristian Tudor Popescu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, Aurelia Radu, Ștefan Andrei, D.R. Popescu, Romeo Beja, Ștefan Augustin Doinaș, Slobodan Miloșevici, Aurel Turcuș. Mulți dintre aceștia nu mai sunt nici ei, demult, printre noi.
Poezia pe care o publicăm acum este ultima scrisă de Ion Staicu – la 1 aprilie 1999, cu 23 de zile înainte de a muri. (Miron Manega)
Iartă-mă, poezie
Se dedică d-lui Aurel Turcuș
Iartă-mă, poezie, te rog să mă ierți!
Sunt declinul, poetul umil, decadent
Trupul meu, mâine, la câinii experți
Va fi dat, desigur, în mod inerent.
Iartă-mă, poezie, că-s netrebnicul care
Pe drum doar cu drumul e-n iarnă vecin
Și zdrențele mi le-am peticit cu ninsoare
Într-un șanț primitor cu al verbului chin.
Iartă-mă, poezie! În crâșma-nnoptată
Intru cu teamă. Stau ghem lângă ușă
Plin de viscol cum sunt, cu privirea ciudată
Să nu supăr vreo burtă, să nu gâdil vreo gușă.
Iartă-mă, poezie. Pe grătar o friptură
Miroase a viață în mod indecent
M-alungă crâșmarul. Am bale la gură
M-alungă orașul, firește, frecvent.
Iartă-mă, poezie, de poți să mă ierți,
Afară miroase a stele și ger
Sub plânsul divin, rezemat de pereți
Îmi trag răsuflarea. Mai e mult pân’ la cer?
Iartă-mă, poezie. Aproape de stână
Peste dealuri ajung în noaptea deșartă
Doamne, Iisuse, ia-mă de mână,
Lupii-s pe urme, câinii mă latră…
ION STAICU, Timișoara, 1.IV.1999
(Din volumul „Trecând prin veacul oarecare”, Editura Harvia, Tulcea, 2006)
3,263 total views, 6 views today