Autor: GRIGORE VIERU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 159

[…] Noul nume al Limbii Române în Basarabia de sub ocupaţia ţaristă, apoi de sub cea sovietică, jigneşte un popor ce a trudit la zidirea Limbii noastre istorice, dar şi memoria celor care, prin har şi jertfă, au remodelat-o, dându-i o desăvârşire deplină, aşezând-o în rândul celor mai civilizate limbi ale lumii. Să pomenim numele doar a câtorva ctitori: Varlaam, Dosoftei, Neculce, Miron Costin, Cantemir, Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Hasdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Coşbuc, Arghezi, Blaga, Bacovia, Goga, Rebreanu, Călinescu, Perpessicius, Preda, Eugen Barbu, Labiş, Stănescu, Sorescu, Ioan Alexandru, ca să ne referim numai la clasicii plecaţi la strămoşi.

Aceeaşi jignire apărătorii falsului glotonim o aduc şi savanţilor străini, care, prin competenţa şi cinstea lor, ştiu mai bine decât căţeluşii noştri lingvistici cum se numeşte corect Limba lăsată nouă moştenire.

Se pune fireasca şi logica întrebare: cum şi de unde s-a iscat în Basarabia o altă Limbă decât cea Română?! Au declarat oare cândva Stamati, Donici, Stere, Mateevici că scrisul lor este altfel decât românesc?! Aţi găsit undeva nişte mărturisiri în care Eminescu, Alecsandri, Creangă, B.P. Hașdeu, Alecu Russo, Sadoveanu, Bacovia vorbesc de limba moldovenească?

Este adevărat că există un grai moldovenesc, care mi-e atât de drag, aşa cum există unul muntenesc, bănăţean sau oltenesc. Dar Limba este una singură şi ea se numeşte Română. Să lăsăm mai bine să vorbească ctitorii Limbii Române, care sunt marii cărturari, scriitori clasici şi moderni, lingviştii notorii: „Dragoş a adus în ţara Moldovei româneasca limbă” (Dosoftei, 1642-1693); „…măcară că ne răspundem acum moldoveni; iar nu întrebăm: ştii moldoveneşte? Ce: ştii româneşte?” (Miron Costin, 1633-1691); „Simplu fapt că noi, românii câţi ne aflăm pe pământ, vorbim o singură limbă, una singură, ca nealte popoare şi aceasta în oceane de popoare străine ce ne înconjoară, e dovadă destulă că aşa voim să fim şi nu altfel” (Eminescu, 1850-1889); „Cugetarea românească / Are portul românesc. / Nu lăsaţi dar s-o ciuntească / Cei ce limba ne-o pocesc” (Bogdan-Petriceicu Hașdeu, 1838-1907); „N-avem două limbi şi două literaturi, ci numai una, aceeaşi ca cea de peste Prut” (Mateevici, 1888-1917); „Pe vremea aceea, în şcolile din Basarabia, nu numai că dispăruse predarea limbii româneşti, dar nu era iertată elevilor întrebuinţarea limbii materne nici chiar între ei” (Constantin Stere, 1865-1936); „Teza existenţei unei limbi moldoveneşti diferite de limba română este, atunci când e de bună credinţă, o iluzie şi o greşeală, cel puţin extrem de naivă; iar când e de rea credinţă, e o fraudă ştiinţifică” (Eugeniu Coşeriu, 1921-2002); „Adevărul e că nu sunt două limbi identice cu numiri diferite, ci o singură limbă de cultură şi că ea are o singură denumire – LIMBA ROMÂNă” (Silviu Berejan, 1927) […].

Vor rămâne în istoria naţională şi cuvintele primului preşedinte al Republicii Moldova, Mircea Snegur: „Este lesne de înţeles că noţiunea de «limbă maternă” din art. 13 al Constituţiei ţine nu atât de un termen ştiinţific, cât de unul politic… Limba Română este numele corect al limbii noastre istorice, literare, de cultură şi scriere” […].

Am vizionat spectacolul Oltea montat la Teatrul Naţional „Mihai Eminescu” şi la Teatrul Naţional „Vasile Alecsandri” din Bălţi după piesa lui Andrei Strâmbeanu cu acelaşi nume, piesă care, după mine, va intra în Fondul de aur al dramaturgiei româneşti. Mă întreb în ce limbă vorbea mama lui Ştefan cel Mare, Oltea, care olteancă era, cu tatăl lui, moldovean, trăgându-se din viţă ardelenească: olteneşte, moldoveneşte, ardeleneşte?!

Mi-e jenă să mai discut acest subiect (al limbii moldoveneşti), clar şi pentru un copil din clasele primare. Ştiu că harul pe care mi l-a dăruit Dumnezeu este atât cât îl am. Dar limba şi literatura română, şi nu cea „moldovenească”, mi-au dat totul. Am răsărit ca poet din frumuseţea, bogăţia şi tainele Limbii Române, căreia îi voi rămâne îndatorat până la capătul vieţii […].

Cu totul neaşteptat este şi faptul că jalnicii „patrioţi” şi argaţi ai inventatei limbi moldoveneşti au cenzurat şi falsificat nu numai pe cronicarii, pe clasicii literaturii române, pe marii lingvişti şi istorici, dar şi pe „dumnezeul” religiei comuniste, Karl Marx. Or, iată ce zice creatorul ideologiei comuniste, care, teoretic, pare creştinească, dar, aplicată în viaţa de toate zilele, a devenit contrariul ei şi şi-a dat duhul odată cu imperiul sovietic: „Limba română, zice Marx, e un fel de italiană orientală. Băştinaşii din Moldo-Valahia se numesc ei înşişi români; vecinii lor îi denumesc vlahi sau valahi” […].

Am citit, nu demult, despre un caz real, cu totul neobişnuit, din Canada. În urma unei neînţelegeri cu regina, un roi de albine a evadat din stup, luându-şi zborul într-o direcţie necunoscută.
Prisăcarul a anunţat poliţia despre dispariţia roiului, iar slujitorii ordinii publice au purces în căutarea fugarelor aurii. Fericiţi oamenii care trăiesc într-o ţară în care poliţia caută nu criminali, ci un roi de albine! Mă întreb cine şi cum va întoarce înapoi roiul de moldoveni împrăştiaţi prin Canada, Italia, Franţa, Spania, Grecia, Portugalia, America?!

Am vizitat în ultimii ani majoritatea acestor ţări. Am stat de vorbă cu moldovenii de acolo, mulţi câştigând bine, este adevărat, dar muncind pe rupte, despărţiţi de familie, de copii, de baştină. Mulţi dintre ei, mai ales cei tineri, nu mai vor să revină acasă. Iată că azi nu mai suntem deportaţi în Siberii de gheaţă – suntem aruncaţi în ţări bogate de unde mulţi nu se vor mai întoarce acasă.

Mă puteţi întreba ce legătură are Limba Română cu moldovenii pierduţi în furnicarul global. Are, şi încă una foarte strânsă! Dacă vom fi nevoiţi să părăsim pământul natal cu acelaşi ritm, peste vreo 50 de ani s-ar putea să nu se mai vorbească româneşte pe la noi. Or, tocmai Limba şi religia au ţinut vie fiinţa noastră naţională de-a lungul veacurilor. Gândindu-mă la asta, am uneori clipe de prăbuşire sufletească. Mă ridic însă. Altfel, n-aş mai putea scrie. Ştiu că Limba Română la noi nu este altceva decât o candelă plăpândă. Dar marele Shakespeare zicea: „Nu este destul întuneric în tot universul ca să stingă lumina unei plăpânde candele” […].

Sursă: „TESTAMENT” – Discursul rostit de Grigore Vieru pe 30 august 2007 , la Academia de Știinte a Moldovei, cu ocazia primirii titlului de Doctor Honoris Causa (Extrase)

 1,819 total views,  2 views today