Autor: MIRON MANEGA

Diplomația este instrumentul principal al politicii externe a unui stat, reprezentând arta și practica negocierii, dialogului și reprezentării intereselor naționale în relațiile cu alte țări sau organizații internaționale. Aceasta se realizează prin mijloace pașnice, non-violente, scopul fiind promovarea valorilor, obiectivelor și asigurarea păcii sau cooperării. Prin intermediul diplomației, se influențează deciziile guvernelor străine și se mențin relațiile oficiale, de la cele diplomatice și consulare la cele culturale și economice. O prioritate a raporturilor diplomatice este cunoașterea punctelor la care cealaltă parte nu poate renunța și unde este dispusă să facă concesii. Problema se pune însă și invers: cealaltă parte trebuie să știe (iar dacă nu știe trebuie să afle) care sunt punctele la care țara ta nu poate renunța, indiferent de orice alte oferte politice are partenerul extern. În acest sens, o magistrală lecție de diplomație politică ne-a dat-o Eminescu, în dialogul dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid din Scrisoarea a III-a:

„Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război […].

Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști.
După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă –
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt…
”.

În relația cu Federația Rusă problema se pune în exact aceiași termeni. Nu putem ignora vecinătatea inevitabilă a uneia dintre cele mai mari puteri politice și militare din lume, ceea ce ne obliga la raporturi de bună înțelegere, dar nici nu putem accepta încălcarea liniei roșii a legitimității noastre istorice pe pământul pe care locuim. Și nici chiar pe teritoriile luate cu japca dar pe care, juridic, suntem încă stăpâni. Pentru că nici Rezoluția de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, nici Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) nu s-au abrogat. Dar toate aceste aspect trebuie cunoscute și făcute cunoscute oricărui partener extern cu care avem sau vrem să avem o relație diplomatică.

Se pare însă că pe Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a MAE al Rusiei nu o dă nici inteligența, nici cultura istorică afară din funcție. Și nici nu se abține să-și confirme incultura, de câte ori are ocazia. O astfel de ocazie a fost și briefingul de la Moscova din 18 martie 2026, cu privire la situația din Republica Moldova, consemnat pe pagina web a MAE al Federației Ruse.

Zice purtătoarea de cuvânt: „Capătă o dinamică îngrijorătoare tentativele autorităților moldovenești de a modifica agenda istorică, cu accent pe glorificarea criminalilor naziști – complici ai lui Hitler. La 13 martie 2026, în raionul Ocnița, a fost inaugurat, cu onoruri militare, un monument în formă de cruce dedicat generalului român Stan Poetașu. Acesta a comandat reprimarea răscoalei de la Hotin din ianuarie–februarie 1919, izbucnită ca reacție la politica de ocupație a administrației române și care a cuprins aproximativ 100 de localități din nordul Basarabiei. În pofida curajului și eroismului răsculaților, revolta a fost reprimată cu cruzime de către forțele punitive române: peste 11 mii de persoane au fost ucise și executate, sute au fost aruncate în închisori și trimise la muncă silnică, zeci de sate au fost arse. Iată astfel de „eroi naționali” au actualele autorități din R. Moldova”.

Trec peste narativul de școală veche (bolșevică) al doamnei purtătoare, conform căreia Basarabia a fost teritoriu ocupat de România, nu revenit la matca țării prin decizia votului din Sfatul Țării la 27 Martie 1918, dar domnia sa spune enormități inacceptabile chiar și la nivel de școală primară. Ce legătură are generalul Stan Poetaș cu  „glorificarea criminalilor naziști – complici ai lui Hitler”, stimată doamnă? Păi Hitler a venit la putere în 1933, iar Stan Poetaș a murit asasinat (de o populație majoritar ucrainiană, în 1919), într-un context pe care e bine să vi-l aduc la cunoștință, sau să vi-l reamintesc, dacă cumva l-ați uitat.

Revolta de la Hotin nu a fost o idilică „răscoală a poporului asuprit”, cum recită mecanic propaganda de la Moscova, ci un complex de acțiuni militare, politice și sociale, declanșate într-un context extrem de instabil, la mai puțin de un an după Unirea Basarabiei cu România.

După votul legitim al Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România, provincia se afla într-o stare de anarhie profundă. Resturile armatei ruse bolșevizate, bande înarmate și grupări instigate din exterior transformaseră nordul Basarabiei într-un teritoriu instabil, în care ordinea publică încetase să mai existe.

Așa-numita „revoltă de la Hotin” din ianuarie–februarie 1919 nu a fost o răscoală spontană a „populației oprimate”, cum sugerează narativul de manual sovietic, ci o acțiune armată alimentată și coordonată de elemente bolșevice și de forțe ostile stabilizării regiunii după prăbușirea Imperiului Rus.

Revolta de la Hotin a fost, în esență, un episod de război hibrid avant la lettre: incursiuni, sabotaje, ocupări de localități, atacuri asupra administrației românești. În acest context, intervenția armatei române nu a fost un act de „represiune colonială”, ci unul de restabilire a ordinii într-un teritoriu aflat în plin vid de putere.

Generalul Stan Poetaș, comandant militar în zonă, nu a fost un „călău”, ci un ofițer format în tradiția armatei române, trimis să gestioneze o situație de securitate extremă. A căzut victimă nu vreunei „justiții populare”, ci unui asasinat, într-un climat de violență alimentat tocmai de acele forțe care contestau noua realitate politică din Basarabia.

Iar a-l transforma pe Poetaș în „complice al lui Hitler” nu este doar fals – este o demonstrație de analfabetism istoric și o insultă la adresa inteligenței publice. Este ca și cum ai spune că Ștefan cel Mare a colaborat cu Napoleon.

În realitate, ceea ce deranjează nu este trecutul, ci prezentul – faptul că memoria istorică începe să fie recuperată dincolo de clișeele fabricate la Moscova. Monumentul ridicat la Ocnița nu glorifică „criminali naziști”, ci marchează destinul unui militar român ucis într-un context de violență și instabilitate.

Doamnă Zaharova, propaganda are, știm și noi, regulile ei. Dar chiar și propaganda are nevoie de o minimă coerență logică. Iar atunci când cronologia elementară este ignorată, nu mai vorbim de interpretări, ci de deformări grosolane ale realității.

Poate că, înainte de a rescrie istoria altora, ar fi util să o citiți pe a dumneavoastră.

Evenimentele au început prin incursiuni armate peste Nistru, organizate de structuri ale Rusiei bolșevice foarte bine înarmate. La acestea s-au adăugat elemente ale Mișcării Albe și grupări paramilitare locale. S-a constituit chiar o structură politică — „Directoratul de la Hotin”, care a preluat controlul în teritoriu. A fost, deci, nu „revoltă spontană”, ci insurecție organizată, cu sprijin extern. Mai pe românește, o tentativă de destabilizare a unei provincii recent unite cu România.

Precizare: nordul Basarabiei avea o populație majoritar ucraineană, fapt exploatat politic de Rusia bolșevică, de Republica Populară Ucraineană și de structurile paramilitare și comitetele „de salvare” create ad-hoc. Sub pretextul „autodeterminării”, s-a încercat ruperea teritoriului și alipirea lui la un stat ucrainean aflat el însuși în haos. Așadar nu era vorba de libertate, ci de reconfigurare geopolitică prin forță.

În fața acestei situații, Armata Română a intervenit. Nu pentru a „ocupa”, ci pentru a apăra un teritoriu integrat legal în statul român.

Revenind la generalul Stan Poetaș, acesta nu a fost produsul unui laborator ideologic, ci al frontului. Născut în 1870, în județul Brăila, el a fost unul dintre acei comandanți rari care nu au schimbat unitățile ca pe mănuși. A condus aceeași mare unitate – Brigada 17 Infanterie – de-a lungul întregii campanii din Primul Război Mondial, între 1916 și 1919. A luptat în Dobrogea, în bătălia pentru București, la Neajlov-Argeș, la Mărășești și Muncelu. Nu din spatele hărților, ci din linia întâi. I-a fost dat să cadă „lovit de un glonț mișel, tras din spate” (Constantin Chirițescu), după ce înfruntase moartea de nenumărate ori în față. Cadavrul i-a fost batjocorit și aruncat într-o groapă de nisip.

A-l transforma pe Stan Poetaș în „criminal nazist” este nu doar o eroare – este o caricatură. Când Adolf Hitler ajungea la putere în 1933, Poetaș era de 14 ani în mormânt. Aceasta nu mai este interpretare. Este falsificare.

Doamnă Zaharova, nu memoria lui Stan Poetaș este problema, ci incapacitatea dumneavoastră și a propagandei de a accepta realitatea că Basarabia s-a unit prin vot, că regiunea era destabilizată de forțe externe, că armata română a intervenit ca forță de ordine, că un general român a fost ucis mișelește,

Istoria nu poate fi rescrisă prin briefinguri.

Loading