Autor: MIRON MANEGA
Articol apărut în CERTITUDINEA nr. 210
Diplomația este instrumentul principal al politicii externe a unui stat, reprezentând arta și practica negocierii, dialogului și reprezentării intereselor naționale în relațiile cu alte țări sau organizații internaționale. Aceasta se realizează prin mijloace pașnice, non-violente, scopul fiind promovarea valorilor, obiectivelor și asigurarea păcii sau cooperării. Prin intermediul diplomației, se influențează deciziile guvernelor străine și se mențin relațiile oficiale, de la cele diplomatice și consulare la cele culturale și economice. O prioritate a raporturilor diplomatice este cunoașterea punctelor la care cealaltă parte nu poate renunța și unde este dispusă să facă concesii. Problema se pune însă și invers: cealaltă parte trebuie să știe (iar dacă nu știe trebuie să afle) care sunt punctele la care țara ta nu poate renunța, indiferent de orice alte oferte politice are partenerul extern. În acest sens, o magistrală lecție de diplomație politică ne-a dat-o Eminescu, în dialogul dintre Mircea cel Bătrân și Baiazid din Scrisoarea a III-a:
„Orice gînd ai, împărate, și oricum vei fi sosit,
Cît suntem încă pe pace, eu îți zic: Bine-ai venit!
Despre partea închinării însă, doamne, să ne ierți;
Dar acu vei vrea cu oaste și război ca să ne cerți,
Ori vei vrea să faci întoarsă de pe-acuma a ta cale,
Să ne dai un semn și nouă de mila măriei tale…
De-o fi una, de-o fi alta… Ce e scris și pentru noi,
Bucuroși le-om duce toate, de e pace, de-i război […].Eu nu ți-aș dori vreodată să ajungi să ne cunoști,
Nici ca Dunărea să-nece spumegînd a tale oști.
După vremuri, mulți veniră, începînd cu acel oaspe,
Ce din vechi se pomenește, cu Dariu al lui Istaspe;
Mulți durară, după vremuri, peste Dunăre vreun pod,
De-au trecut cu spaima lumii și mulțime de norod;
Împărați pe care lumea nu putea să-i mai încapă
Au venit și-n țara noastră de-au cerut pămînt și apă –
Și nu voi ca să mă laud, nici că voi să te-nspăimînt,
Cum veniră, se făcură toți o apă și-un pămînt…”.În relația cu Federația Rusă problema se pune în exact aceiași termeni. Nu putem ignora vecinătatea inevitabilă a uneia dintre cele mai mari puteri politice și militare din lume, ceea ce ne obliga la raporturi de bună înțelegere, dar nici nu putem accepta încălcarea liniei roșii a legitimității noastre istorice pe pământul pe care locuim. Și nici chiar pe teritoriile luate cu japca dar pe care, juridic, suntem încă stăpâni. Pentru că nici Rezoluția de la Alba Iulia din 1 Decembrie 1918, nici Tratatul de la Trianon (4 iunie 1920) nu s-au abrogat. Dar toate aceste aspect trebuie cunoscute și făcute cunoscute oricărui partener extern cu care avem sau vrem să avem o relație diplomatică.
Se pare însă că pe Maria Zaharova, purtătoarea de cuvânt a MAE al Rusiei nu o dă nici inteligența, nici cultura istorică afară din funcție. Și nici nu se abține să-și confirme incultura, de câte ori are ocazia. O astfel de ocazie a fost și briefingul de la Moscova din 18 martie 2026, cu privire la situația din Republica Moldova, consemnat pe pagina web a MAE al Federației Ruse.
Zice purtătoarea de cuvânt: „Capătă o dinamică îngrijorătoare tentativele autorităților moldovenești de a modifica agenda istorică, cu accent pe glorificarea criminalilor naziști – complici ai lui Hitler. La 13 martie 2026, în raionul Ocnița, a fost inaugurat, cu onoruri militare, un monument în formă de cruce dedicat generalului român Stan Poetașu. Acesta a comandat reprimarea răscoalei de la Hotin din ianuarie–februarie 1919, izbucnită ca reacție la politica de ocupație a administrației române și care a cuprins aproximativ 100 de localități din nordul Basarabiei. În pofida curajului și eroismului răsculaților, revolta a fost reprimată cu cruzime de către forțele punitive române: peste 11 mii de persoane au fost ucise și executate, sute au fost aruncate în închisori și trimise la muncă silnică, zeci de sate au fost arse. Iată astfel de „eroi naționali” au actualele autorități din R. Moldova”.
Trec peste narativul de școală veche (bolșevică) al doamnei purtătoare, conform căreia Basarabia a fost teritoriu ocupat de România, nu revenit la matca țării prin decizia votului din Sfatul Țării la 27 Martie 1918, dar domnia sa spune enormități inacceptabile chiar și la nivel de școală primară. Ce legătură are generalul Stan Poetaș cu „glorificarea criminalilor naziști – complici ai lui Hitler”, stimată doamnă? Păi Hitler a venit la putere în 1933, iar Stan Poetaș a murit asasinat (de o populație majoritar ucrainiană, în 1919), într-un context pe care e bine să vi-l aduc la cunoștință, sau să vi-l reamintesc, dacă cumva l-ați uitat.
Revolta de la Hotin nu a fost o idilică „răscoală a poporului asuprit”, cum recită mecanic propaganda de la Moscova, ci un complex de acțiuni militare, politice și sociale, declanșate într-un context extrem de instabil, la mai puțin de un an după Unirea Basarabiei cu România.
După votul legitim al Sfatului Țării de Unire a Basarabiei cu România, provincia se afla într-o stare de anarhie profundă. Resturile armatei ruse bolșevizate, bande înarmate și grupări instigate din exterior transformaseră nordul Basarabiei într-un teritoriu instabil, în care ordinea publică încetase să mai existe.
Așa-numita „revoltă de la Hotin” din ianuarie–februarie 1919 nu a fost o răscoală spontană a „populației oprimate”, cum sugerează narativul de manual sovietic, ci o acțiune armată alimentată și coordonată de elemente bolșevice și de forțe ostile stabilizării regiunii după prăbușirea Imperiului Rus.
Revolta de la Hotin a fost, în esență, un episod de război hibrid avant la lettre: incursiuni, sabotaje, ocupări de localități, atacuri asupra administrației românești. În acest context, intervenția armatei române nu a fost un act de „represiune colonială”, ci unul de restabilire a ordinii într-un teritoriu aflat în plin vid de putere.
Generalul Stan Poetaș, comandant militar în zonă, nu a fost un „călău”, ci un ofițer format în tradiția armatei române, trimis să gestioneze o situație de securitate extremă. A căzut victimă nu vreunei „justiții populare”, ci unui asasinat, într-un climat de violență alimentat tocmai de acele forțe care contestau noua realitate politică din Basarabia.
Iar a-l transforma pe Poetaș în „complice al lui Hitler” nu este doar fals – este o demonstrație de analfabetism istoric și o insultă la adresa inteligenței publice. Este ca și cum ai spune că Ștefan cel Mare a colaborat cu Napoleon.
În realitate, ceea ce deranjează nu este trecutul, ci prezentul – faptul că memoria istorică începe să fie recuperată dincolo de clișeele fabricate la Moscova. Monumentul ridicat la Ocnița nu glorifică „criminali naziști”, ci marchează destinul unui militar român ucis într-un context de violență și instabilitate.
Doamnă Zaharova, propaganda are, știm și noi, regulile ei. Dar chiar și propaganda are nevoie de o minimă coerență logică. Iar atunci când cronologia elementară este ignorată, nu mai vorbim de interpretări, ci de deformări grosolane ale realității.
Poate că, înainte de a rescrie istoria altora, ar fi util să o citiți pe a dumneavoastră.
Evenimentele au început prin incursiuni armate peste Nistru, organizate de structuri ale Rusiei bolșevice foarte bine înarmate. La acestea s-au adăugat elemente ale Mișcării Albe și grupări paramilitare locale. S-a constituit chiar o structură politică — „Directoratul de la Hotin”, care a preluat controlul în teritoriu. A fost, deci, nu „revoltă spontană”, ci insurecție organizată, cu sprijin extern. Mai pe românește, o tentativă de destabilizare a unei provincii recent unite cu România.
Precizare: nordul Basarabiei avea o populație majoritar ucraineană, fapt exploatat politic de Rusia bolșevică, de Republica Populară Ucraineană și de structurile paramilitare și comitetele „de salvare” create ad-hoc. Sub pretextul „autodeterminării”, s-a încercat ruperea teritoriului și alipirea lui la un stat ucrainean aflat el însuși în haos. Așadar nu era vorba de libertate, ci de reconfigurare geopolitică prin forță.
În fața acestei situații, Armata Română a intervenit. Nu pentru a „ocupa”, ci pentru a apăra un teritoriu integrat legal în statul român.
Revenind la generalul Stan Poetaș, acesta nu a fost produsul unui laborator ideologic, ci al frontului. Născut în 1870, în județul Brăila, el a fost unul dintre acei comandanți rari care nu au schimbat unitățile ca pe mănuși. A condus aceeași mare unitate – Brigada 17 Infanterie – de-a lungul întregii campanii din Primul Război Mondial, între 1916 și 1919. A luptat în Dobrogea, în bătălia pentru București, la Neajlov-Argeș, la Mărășești și Muncelu. Nu din spatele hărților, ci din linia întâi. I-a fost dat să cadă „lovit de un glonț mișel, tras din spate” (Constantin Chirițescu), după ce înfruntase moartea de nenumărate ori în față. Cadavrul i-a fost batjocorit și aruncat într-o groapă de nisip.
A-l transforma pe Stan Poetaș în „criminal nazist” este nu doar o eroare – este o caricatură. Când Adolf Hitler ajungea la putere în 1933, Poetaș era de 14 ani în mormânt. Aceasta nu mai este interpretare. Este falsificare.
Doamnă Zaharova, nu memoria lui Stan Poetaș este problema, ci incapacitatea dumneavoastră și a propagandei de a accepta realitatea că Basarabia s-a unit prin vot, că regiunea era destabilizată de forțe externe, că armata română a intervenit ca forță de ordine, că un general român a fost ucis mișelește,
Istoria nu poate fi rescrisă prin briefinguri.
Curtând organizaţiile evreieşti şi Israelul, probabil pentru ca acestea sa nu fie pro-Ucraina, Ministerul de Externe al Rusiei susţine chiar, de doi ani, că România urmează să intre cât de curând în refacerea Axei fasciste din Al Doilea Război Mondial, alături de Germania, Japonia, Italia, şi… America, impotriva „anti-fascistelor“ Rusia şi China.
Campania aceasta a demarat după ce România a votat la ONU împotriva rezoluţiei Rusiei de „Combatere a glorificării nazismului“ (“Combating glorification of Nazism”) la Adunarea Generală ONU din 17-18.12.2024, care a aprobat însă rezoluția Rusiei, ce a devenit astfel Rezoluţie ONU. Documentul integral a fost avansat la ONU, ca draft, de Rusia, Belarus şi Turkmenistan:
https://docs.un.org/en/A/C.3/79/L.2
De aceea Rusia acuza în raportul MAE rus şi în alte comunicate oficiale că şi România e parte din ţările ce acţionează pentru renaşterea ’nazismului’ în lume, alături de SUA, Germania, Italia, Japonia:
„Poziția de vot a României în Adunarea Generală a ONU cu privire la proiectul de rezoluție «Combaterea glorificării nazismului, neonazismului și a altor practici care contribuie la escaladarea formelor contemporane de rasism, discriminare rasială, xenofobie și intoleranță conexă», introdus de Federația Rusă și alți co-sponsori, nu este surprinzătoare – delegația sa a votat împotriva adoptării documentului în perioada 2022-2023.“
Dar statul Israel a votat alături de Rusia şi China la New York, în cadrul celei de-a 79-a sesiuni a Adunării Generale a ONU din decembrie 2024, unde Rusia a inițiat şi a obţinut adoptarea acestei rezoluții.
Rezoluția, formată din 74 de puncte, spune că legislațiile statelor lumii trebuie să împiedice revizuirea istoriei (cum e „negaţionismul“ Holocaustului) și rezultatelor celui de-al Doilea Război Mondial, și „să combată cu hotărâre propaganda nazismului, care s-ar face, de exemplu, prin aplicarea graffiti-urilor și desenelor pe monumente victimelor ostilităților“, ca şi „interzicerea oricăror ceremonii de comemorare a regimului nazist și a aliaților săi, abrogarea legislației discriminatorii și eliminarea propagandei rasismului, a urii bazate pe naționalitate, apartenență religioasă sau a convingerilor politice din materiale educaționale“.
Maria Zabolotskaya, adjunct Reprezentant Permanent al Federației Ruse la ONU, a declarat după victoria Rusiei la vot:
„Oponenții inițiativelor anti-naziste au fost Germania, Japonia și Italia – țările care au jurat înainte de a fi acceptate la ONU că s-au vindecat pentru totdeauna de virusul fascist. Este de remarcat faptul că atunci când s-a mai votat adoptarea unei primee rezoluții de acest gen în 2005, țările europene s-au abținut de la vot, dar acum au votat împotrivă. Aceste statele s-au opus acum, explicând că Constituția lor necesită «libertate completă de exprimare». Odată cu începerea operațiunii speciale rusești în Ucraina, tabăra de vest și-a schimbat neutralitatea în negare și acum își scrie răspunsurile de la Washington.
Dar şi minsterul rus de Externe a emis o declarație în 19.12.2024, în care afirma: „Occidentul colectiv… a respins încercările recente [ale condamănrii neonazismului] şi și-a acoperit refuzul de a sprijini rezoluția cu scuze ridicole despre libertatea de întrunire și exprimare și s-a opus eforturilor internaționale de combatere a manifestărilor agresive ale rasismului și xenofobiei. Ar trebui să condamnăm poziția Germaniei, Italiei și Japoniei, al cărei vot împotriva rezoluției este o tendință periculoasă având în vedere paginile negre din istoria secolului XX ale acestor state, ceea ce ne face să ne gândim cât de sincere sunt în remușcările lor pentru numeroasele crime de război și crime împotriva umanității…“, „țări care, înainte de a adera la ONU, jurau că virusul fascist a fost vindecat pentru totdeauna“.
As putea da link oficial rus pentru fiecare din aceste sustineri “anti-fasciste” relativ la România.
Z, h=K,k în al său nume!.. Deși părea deșteaptă în primele-i discursuri, se pare că a renunțat la consilieri probi și-și scrie singură discursurile. Asta-i pricinui decăderea numelui!
Las’ că şi tu te dai vreun Ciu En Lai, după “decăderea numelui”, deşi eşti tot un… Ionescu !
Ruşii de azi încă îşi gândesc în cheie sovietică şi naţionalismul lor (cel de azi), şi din cauza halucinantei componente iudaice de origine a „naţionalismului rusesc postsovietic“, etnică şi ideologică, care a început cu Vladimir Jirinovski (Zhirinovsky), cel care în ’90 a spus că „România este un stat artificial format de tigani italieni care au luat teritorii de la Rusia, Ungaria şi Bulgaria” (peste ani, o definire asemănătoare avea să fie dată Ucrainei de către preşedintele rus Vladimir Putin, dar neţigănească şi cu teritorii furate de la România, Ungaria şi alţii).
https://www.google.com/search?q=Jirinovski+Romania+%22tigani+italieni%22
Majoritatea componenţei etnice a acestor politicieni este jumătate evreiască, jumătate rusă, cum era şi cazul lui Vladimir Jirinovski. Ultimul pe listă este Serghei Karaganov (etnic mai mult evreu decât rus), liderul de la Valdai Club al lui Putin, care spune că „rusul“ naţionalist de azi nu mai este un slav, ci un multi etnic cosmopolit, inclusiv evreu, cazul său: „Mama mea este evreică, tatăl meu este slav nordic… Acesta este un rus“. Karaganov s-a postat în prezent în fruntea „naţionalismului rus“ euroasianist, maginalizându-l astfel pe rusul adevărat A. Dughin.
Serghei Karaganov este acelaşi care propune Kemlinului să lovească cu o bombă atomică Europa.
Alţi asemenea politicieni „ruşi“ cu origini evreieşti, care şi-au adus contribuţia la „naţionalismul rus“ al euroasianismului, au fost KGB-istul Evgheni Primakov, Anatoly Chubais, Yevgeny Prigozhin (Prigojin, fondatorul grupului privat de mercenari Wagner), Mikhail Fradkov sau Boris Nemtsov.
Proiectul „naţionalismului rusesc postsovietic“ (Post-Soviet Russian Nationalism) a fost pus la cale de KGB împreună cu Jirinovski atunci când se prăbuşea Uniunea Sovietică.
Astfel, în aprilie 1991 apărea „al doilea partid politic“ înregistrat oficial în Uniunea Sovietică, în afară de Partidul Comunist țară, partidul ruso-evreului Jirinovski numit benign Partidul Liberal Democrat al Uniunii Sovietice (LDPSU, ulterior LDPR).
Fostul general KGB Filipp Bobkov avea să spună mai târziu despre această apariţie politică că „în conformitate cu ideile lui Zubatov”, Comitetul Central al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice „a propus crearea unui pseudo-partid controlat de KGB” pentru a dirija interesele și sentimentele anumitor grupuri sociale. Fostul membru al Politburo, Alexander Iakovlev, a descris cum directorul KGB Vladimir Kriuchkov i-a propus crearea acestui partid liderului sovietic Mihail Gorbaciov la o întâlnire. De asemenea, el a afirmat că Comitetul Central a preluat conducerea, ceea ce a dus la crearea Partidului Liberal Democrat (LDPR). Iakovlev a numit crearea partidului un efort comun al Comitetului Central și al KGB-ului.
La începutul anilor 1990, primarul orașului Sankt Petersburg, Anatoli Sobceak, a susținut că liderul partidului, Vladimir Jirinovski, era căpitan „în rezervă” al KGB, iar o serie de susținători cheie din conducerea LDPR au părăsit partidul, acuzându-l pe Jirinovski de legături cu KGB (datele sunt cunoscute public in Rusia si pot fi verificate de oricine cauta “Liberal Democratic Party of Russia” si “Post-Soviet Russian Nationalism”).
Partidul LDPR este condus şi în prezent tot de un evreu, Leonid Slutsky, facând parte dintre partidele „putiniste“ din Rusia, LDPR votând propunerile guvernamentale deși folosește adesea o retorică radicală a opoziției ultra-naţionaliste, cerând „o renaștere a Rusiei ca mare putere“. Leonid Slutsky a şi primit funcţii de stat de la Vladimir Putin.
Şi actualul premier al Rusiei ar fi pe jumătate evreu nedeclarat. Iată câteva repere privind această iudaitate a tatălui premierului Mişustin, toate dinainte de războiul ruso-ucrainean :
– „Meet Mikhail Mishustin, Russia’s new Prime Minister”, articol în Modern Diplomacy din 16 ianuarie 2020.
– „Mikhail Vladimirovich Mishustin“, articol biografic pe GlobalSecurity.org din 2020.
– „Why did Putin appoint Jewish-born Mikhail Mishustin as the Prime Minister…“, articol de Leonid Rachman în Quora.
„Marele gânditor francez“ Emmanuel Todd (evreu, de fapt), cel mai mare susţinător din Europa Occidentală al Rusiei din prezent, face aceasta tocmai pentru că ea este „antifascistă“. „Pro-rusul“ de azi Emmanuel Todd este evreu după mamă, aceasta, Anne-Marie Nizan, fiind fiica „filozofului francez“ (evreu, de fapt) Paul-Yves Nizan, coleg şi prieten cu marxistul holocaustolog Jean-Paul Sartre în Partidul Comunist Francez.
Şi chiar originea sa evreiască, a zis indirect Emmanuel Todd, este cea care l-a adus să iubească Rusia de azi „antifascistă“, pe care o ridică în slăvi sub numele de „Noua Uniune Sovietică“, în cartea sa „La Défaite de l’Occident“ („The Defeat of the West“) şi în ieşirile publice.
În acest sens s-a exprimat el în 23 aprilie 2025 în faţa Academiei Ruse de Ştiinţe, aflându-se în vizită la Moscova, în cuvântarea sa: “Anthropology and strategic realism in international relations“:
„Trebuie să recunosc, totuși, că există o dimensiune emoțională în mine, o adevărată simpatie pentru Rusia, ceea ce poate explica capacitatea mea de a asculta argumentele sale în actuala confruntare geopolitică. Deschiderea mea nu provine din ceea ce este Rusia în termeni ideologici, ci dintr-un sentiment de recunoștință pentru că ne-a scăpat de nazism. Acum este momentul să o spun, pe măsură ce ne apropiem de 9 mai, ziua în care se celebrează victoria {în Rusia}. Primele cărți de istorie pe care le-am citit, când aveam 16 ani, au fost despre războiul Armatei Roșii împotriva nazismului. Am sentimentul unei datorii care trebuie onorată.“
Explică şi de unde şi-a copiat argumentaţiile constestate de economiştii veritabili:
„Citisem «Rusia, Întoarcerea Puterii», o carte excelentă scrisă de un francez puțin cunoscut, David Teurtrie, publicată cu puțin timp înainte ca trupele rusești să intre în Ucraina. În ea, acesta descria repornirea economiei rusești, a agriculturii sale și a exporturilor de centrale nucleare. El a explicat că, din 2014, Rusia se pregătea să fie deconectată de sistemul financiar occidental.“
Cuvântarea e postată pe blogul personal al lui Emmanuel Todd sub titlul „From Russia with love“:
https://emmanueltodd.substack.com/p/from-russia-with-love
Dar mult mai tânărul geograf care se prezintă ca geopolitician David Teurtrie, de la care a copiat Emmanuel Todd în cartea sa argumentaţia economică pro Russia, a fost, în 2014-2018, în Rusia, „directeur du Collège universitaire français de Saint-Pétersbourg“, şi şi-a publicat în 2021 cartea „Russie – Le retour de la puissance“ (Rusia – Întoarcerea Puterii) – la o editură cu foarte puternice legături cu Rusia, fiind pesemne chiar un proiect al acesteia. Editura în cauză, Armand Colin, este deţinută de casa editorială Hachette Livre, la rândul ei parte din grupul media Lagardère. Iar Lagardere (prin ramura Lagardere Active Radio International sau LARI) operează în Rusia, încă de la începutul anilor 1990, cu acordul acesteia, foarte multe de posturi radio radio, deţinând o importantă poziţie, pe care a tot extins-o. În 2003, compania media franceză Lagardere a preluat în Rusia şi Broadcast Media Holdings (RBMH), creată de Warburg Pincus, la rândul ei fondată de celebra familie de bancheri evrei din SUA Warburg şi de evreul american Lionel Pincus, ai cărui bunici au fost „evrei ruşi“ care au emigrat în SUA.
David Teurtrie este şi director al Observatoire Français des BRICS şi al websiteului Russiegeopolitique.org
Aşa se face că, preluând chiar din propaganda pro-Rusia, Emmanuel Todd a fost imediat bine receptat în Rusia, „Teoriile lui Todd“ fiind bine primite de către instituțiile și personalitățile oficiale ruse, cum este președintele Dumei de Stat, Veaceslav Volodin, care i-a recomandat cartea Înfrângerea Occidentului (2024). Această receptare a determinat unii comentatori politici și din mass-media occidentală să-l acuze pe Todd că se aliniază propagandei rusești sau că este un „putinofil”.