Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 180

Oare câte dimensiuni are libertatea? Simplu: după Dan Hăulică două, una colectivă și alta individuală.

S-a întâmplat, la sfârșit de an 1989, eliberarea cuvântului, a dialogului nelimitativ, a polemicii chiar. A urmat un șir lung de dez-amăgiri, de speranțe distruse de exasperanțe, iar cenzura a căpătat fel de fel de feluri. Ne îndreptăm, pas cu pas, spre un alt fel de dictatură? Nu, nu-mi retrag cuvântul, de vreme ce poporul e păcălit că nu mai trebuie vot liber, nesocotindu-se dreptul dobândit cu sânge de tineri, în  cruciada pentru libertate. Prima mea grijă, în acel Decembrie, a fost să-mi deparazitez telefonul de microfoane posibile. Idealistă incorigibilă, nu mi-a trecut prin cap câte tehnici de ascultare- urmărire se vor perfecționa, în vederea sancționării opiniilor prea rebele. Te pomenești că fiecare va fi urmărit de un robot, pe post de câine de urmă.

Atunci, în acel Decembrie, s-a atins  punctul cel mai înalt al curajului, curaj care nu-ți dă vreo șansă de supraviețuire: „Vom muri și vom fi liberi!” Demnitatea națională a fost câștigată prin sânge, numai că sângele pământenilor noștri este ieftin. Tinerii au fost victime și așa au rămas: victime. Un minimalist etic mă ceartă: comportamentul etic e demodat, nu mai este… trendy. Ce atâta memorie a originii și istorie a bătăliilor lui Ștefan cel Mare, că nu ne mai trebuie: vom fi globalizați.  Aceiași minimaliști etnici și etici ne sfătuiesc să uităm de eroi (da, sunt și oameni care nu iubesc eroii), de martirii închisorilor, de mineriadele iliescane, de erorile colegiului CNSAS, care a învinovățit oameni nevinovați. În schimbul a ce? A opiniei libere. Taci și tăcerea se vinde bine.

Ștefan Agopian, în Scriitor în comunism (niște amintiri), Polirom, 2013, nota: „eram obligat să nu atrag atenția prin nimic,dacă îmi doream să fiu scriitor”. Puteai să nu critici regimul Ceaușescu, dar, dacă nu-l lăudai, drumul tău era blocat, înfundat. Și ce ușor se scria în „Scînteia”, pe teme date: succesele industriei chimice, culesul recoltei cu elevi și cu studenți, lauda ctitoriilor și vizitelor de lucru, sub poza aceea cu ambele urechi la vedere.

Întâmplarea a făcut ca, în paralel cu lectura cărții lui Varujan Vosganian despre Ziua 21 (Dublu autoportret. Memoria unei zile, Polirom, 2024; pe copertă, Caravaggio, David cu capul lui Goliat), să găsesc, în arhiva mea haotică, numărul 1 al „României literare”, de sâmbătă, 6 ianuarie 1990, „reorganizată” de Octavian Paler, împreună cu Paleologu, Manolescu, Pleșu, Dimisianu, Valeriu Cristea, Roger Câmpeanu.

„Enfin, toutes les illusions sont permises”, a spusscepticulmântuit, Cioran. L–amcrezut, daraurămasiluzii, nu realități. Viitorul e iarăși al lor, al „băieților deștepți”, sintagmă pentru hoți la drum mare și mic. Zice Varujan Vosganian că am pierdut dreptul „de a mai avea iluzii”. Îi dă îndreptățire faptul că „morții au rămas în urmă”, iar cei hărțuiți în comunism sunt hărțuiți. S-a susținut după Revoluție că nu trebuie plătite polițe, dar s-au plătit tot victimelor, prin alte tehnici și mijloace.  

Paler a intitulat, cu cuvintele lui Cioran, În sfîrșit, toate iluziile sunt permise!, un dialog cu Andrei Pleșu, proaspăt ministru al Culturii, adus din surghiunul de la Tescani, încă perplexat de numire.

Intenții imediate? Frumoase: refaceri de muzee, de monumente , de biserici demolate, de  edituri, reorganizate în scopul tipăririi seriilor complete de autor.Vocabula „reorganizare” răsuna repetitiv. Și ce mizerii s-au întâmplat, pe motiv de re-organizare, știm cu toții.S-au îndeplinit promisiunile? Cam nu.

Cât despre reconstruirea Mănăstirii Văcărești, poate în ziua a opta a săptămânii! Noica a numit-o „capela noastră sixtină”. După ce turlele au fost smulse cu cabluri legate de  tractoare (eram la București, atunci), Dinu Noica o vedea acoperită cu sticlă, ca să se salveze picturile din naos. Nu s-a putut. Noica a plâns. Câteva fresce se mai află acum și în Palatul Șuțu. Am avut și noi o Universitate, unde și-au găsit refugiul mari cărturari greci și armeni, din neamul lui Varujan. Și poate că locul nostru, între Balcani și Europa, n-o fi atât de păgubos, cum se crede. La Mănăstire, a funcționat Universitatea aristotelică de limbă greacă, deci locul sud-estic-balcanic a avut rolul său, deloc neimportant, deloc de disprețuit.

Mănăstirile Bucovinei, intrate sub oblăduire UNESCO, au scăpat de buldozerele demolării criminale, nu și Mănăstirea Văcărești, în 9 ianuarie ’85. S-a construit acolo un puct alimentar, un mall? Pro Patrimoniu? Dar cuvântul latin e cam aproape de patrie, nu place deloc celor care s-au culcat cu convingeri comuniste și s-au trezit pro-europeni. Îmi aduc aminte că, venit după Revoluție în România împreună cu Dan Culcer, Claude Carnoouh era uluit de faptul că se comenta pe glasuri sonore, „fără pic de rușine și fără teamă de ridicol”, faptul că  trebuia celebrată întoarcerea României în Europa, „ca și cum s-ar fi aflat altundeva decât în Europa, chiar și sub comuniști”, scria Carnoouh  în „Cultura” lui Buzura. Ca și cum nu s-ar fi sfârșit prin luptă suzeranitatea otomană, ca fi cum nu s-ar fi întâmplat, sub Cuza, Unirea Principatelor, apoi n-ar fi fost recunoscut Regatul României, în 1881. Și nu-i retorică națională faptul că, din prea multă europenitate, am vândut pământ și apă. De ce Ungaria trebuie să fie distribuitor de gaz românesc și nu România? Nu-i nicio retorică asta, e realitate. Ghioceilor, stați mucles la imperialul Nehammer, pentru care suntem tot primitivi, consumatori de lebede vieneze ! Lebede la schimb cu petrol (OMW) și cu păduri (Schweighofer)? O voce singulară se aude din Bistrița-Năsăud: a lui Virgil Rațiu din „Făclia”, sub titlul Habsburgii de ieri, austriecii de azi, care au de la noi aur din tezaur.

Ce mai spunea Paler, în dialog cu Pleșu? Să se distrugă casa Poporului, „caracatița faraonică”. Nu s-a distrus și-i bine așa. Populația scade, dar numărul parlamentarilor crește. Iar la distrugere suntem, oricum, primii. Roman, întâiul premier post-socialist distrugător de valori materiale, ne-a determinat să punem  economia pe butuci. A ruinat-o după ce a declarat-o ruină. „Implementatorul” ne-a procurat jelly-bon, iar noi am achiesat la toate inepțiile, de-am rămas cu buzunarul gol și cu buza umflată. Suntem săraci cu patalama (patalámă, așa pronunță un știrist). Ce feed-back i-ar trebui lui Petrică-Baricadă, la câte „oportunități” ne-a lăsat! O fi fost must-ul românilor fermele de struți?

Să organizăm contacte și contracte internaționale, mai scria în agenda ministrului Culturii. Avea să răspundă la asta ICR-ul lui H.-R. Patapievici. Cine a circulat și s-a contactat peste tot, pe bani grei? Nina Cassian. Valoarea proletcultă mirabilă, cum susține profa de română Livia Ciupercă. Ninoșca, autoexilată în SUA, pentru că Nicolae cel Ceauș nu i-a acordat indemnizația de ilegalistă.

Marele exil n-are loc în istorii literare. Ca-n teatrul absurd, Vintilă Horia a rămas exilat. Și Ștefan Baciu, și Horia Stamatu, și Aron Cotruș, și Al. Busuioceanu, și Const. Amăriuței, și George Uscătescu, și Constantin Eretescu… Și Goma, exilat chiar și din exil, după ruptura de Monica Lovinescu.

Titlul original: „Dimensiunile libertății” (extras)