Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 206

Revista CERTITUDINEA a abordat, de-a lungul timpului, în multe articole ipoteza vinovăției directe a lui Maiorescu în asasinarea civilă a lui Mihai Eminescu din 1883 și chiar în eliminarea fizică a acestuia în 1889, prezentând și dovezi în acest sens.

Titu Maiorescu, se știe, a fost avocatul firmei Strousberg în scandalul căilor ferate, când România ajunsese aproape de faliment iar regale Carol I în pragul abdicării (1868-1871).

Tot el a fost complice și tăinuitor al tratatului secret semnat în 1883 de rege cu Austro-Ungaria și Germania, prin care România renunța definitiv la orice pretenții teritoriale privind Transilvania și alte ținuturi locuite de români aflate sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. Astfel, Titu Maiorescu, filogerman și antiunionist convins, cum aveau să dezvăluie mulți contemporani și istorici, era, nici mai mult, nici mai puțin, un trădător de țară.

Mulțumită neastâmpăraților matematicieni universitari (dar pasionați de Eminescu) Florin Cristian Gheorghe și Tiberiu Spircu, prin documentele descoperite și publicate de aceștia în „Cugertarea Europeană”, am aflat că trădarea era, de fapt, o moștenire de familie: Ioan Maiorescu, tatăl lui Titu Maiorescu, așa cum rezultă  din memoriile lui Ion Heliade Rădulescu și ale generalului Gheorghe Magheru (consultate direct de la sursă de cei doi profesori), a trădat revoluția de la 1848 din Țara Românească la Frankfurt, unde fusese trimis de guvernul provizoriu în misiune diplomatică să susțină cauza revoluției române. Iar Ioan Maiorescu a susținut cauza… Austro-Ungariei.

În discursul său ținut în Parlamentul de la Frankfurt (Adunarea Națională Germană) el a rostit aceste cuvinte: „A sosit clipa pentru înfăptuirea unirii naționale politice a românilor, înjghebându-se din Bucovina, Moldova, Muntenia și Transilvania, un regat la cârmă cu un principe austriac, aflat sub suzeranitatea Germaniei”. Nici nu a mai avut curajul să se întoarcă în țară, s-a dus direct la Viena, unde a fost angajat director în Ministerul Justiției.

Se pare însă că familia Maiorescu are antecedente mult mai vechi și mult mai, care par a se fi perpetuat ca un blestem și care au legătura cu răscoala lui Horia, Cloșca și Crișan din 1784.

Să facem un scurt remember. Horea și Cloșca au fost prinși prin trădare la 27 decembrie 1784 de către un grup de țărani români din Apuseni, care cunoscuseră zona și i-au identificat pe fugari în pădurea Scorușetului. Acești trădători primiseră pașapoarte și promisiuni de recompensă și eliberare din iobăgie pentru cooperare. Crișan a reușit să evite capturarea mai mult timp, dar a fost trădat de alți țărani din satul Cărpeniș și prins în 30 ianuarie 1785.

Crișan s-a spânzurat în închisoare în noaptea de dinaintea execuției, profitând de neglijența gardienilor. Horea și Cloșca au fost condamnați la moarte și executați prin zdrobirea pe roată (supliciul „frângere pe roată”), o pedeapsă extrem de dură, aplicată în public la 28 februarie 1785 la Dealul Furcilor din Alba Iulia. Trupurile lor au fost apoi dezmembrate și expuse pe bucăți în diferite zone, pentru a-i îngrozi pe țărani și a le stinge pofta de o nouă răzmeriță.

Țăranii care i-au prins pe Horea și Cloșca, în pădurea Scorușetului, au primit sume mari de bani (peste 300–600 de galbeni) și eliberarea din iobăgie, iar pădurarul responsabil de capturare a fost și el recompensat. Cei care l-au ajutat să prindă pe Crișan au primit, de asemenea, sume de bani și medalii. În 5 februarie 1785, la Zlatna, autoritățile au organizat un ospăț „în cinstea” trădătorilor, unde aceste recompense au fost acordate în mod public. Acest episod a rămas în memoria colectivă drept „ospățul trădătorilor”.

În documentele vremii apar mai multe nume implicate în trădarea și capturarea lui Horia și Cloșca, între care: Ștefan Trif, Ioan Trif, Simion Pintea, Gheorghe Giurgiu.

Acordăm unuia dintre aceștia, anume lui Ștefan Trif, mai multă atenție, întrucât el pare să aibă legătura cu predecesorii lui Titu Maiorescu. Despre celălalt Trif, Ioan, nu s-au găsit referințe istorice.

Există, în tradiția locală, informația potrivit căreia acel Ștefan Trif sau urmașii lui și-ar fi schimbat numele, pentru a scăpa de stigmatul trădării, fapt care se afirmă și în unele lucrări de istorie, precum și în culegeri memoriale din Apuseni. El (sau urmași ai lui) ar fi adoptat un alt nume de familie, pentru a evita sau șterge asocierea cu episodul capturării lui Horea. E adevărat că nu există un document imperial explicit care să ateste oficial o schimbare de nume însă, în mediul rural transilvănean al secolului XVIII, schimbarea numelui era frecvent practicată, aceasta realizându-se de regulă prin folosirea unei porecle devenită nume de familie, mutarea în alt sat sau adoptarea numelui soției sau al unei rude. În tradiția moților, numele lui Ștefan Trif a rămas asociat cu trădarea.

Să vedem acum care e legătura trădătorului Trif cu familia lui Titu Maiorescu. Tatăl acestuia, despre care am amintit, Ioan Maiorescu (1811–1863), originar din același areal geografic și istoric cu trădătorii lui Horia (Bucerdea Grânoasă, județul Alba, sat din Transilvania aflat în proximitatea zonei Abrud-Câmpeni) purtase numele Ioan Trif, pe care și l-a schimbat, nu se știe din ce motive, în perioada studiilor universitare.

Distanța cronologică dintre 1784 și nașterea lui Ioan Maiorescu (1811) este de aproape 30 de ani. Deși nu avem lanțul genealogic documentat care să lege explicit cele două persoane, teoretic este posibil ca familia Trif din Bucerdea să fie înrudită cu familia trădătorului Ștefan Trif, acesta putând fi bunic sau străbunic al lui Ioan Maiorescu. Din toate acestea se naște irepresibil următoarea întrebare: antiromânul Titu Maiorescu și tatăl său, trădătorul Ioan Maiorescu, sunt cumva urmașii lui Ștefan Trif, trădătorul lui Nicola Ursu (Horea) și al lui Ion Oargă (Cloșca)? Există oare o perpetuare a trădării de neam în familia lui Maiorescu, fostă Trif?