Autor: MAGDA URSACHE

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 135

„RATAȚII”, de Gellu Dorian (Cartea Românească, 2018) e carte amară despre satul distrus ca „vatră cosmică”, așa cum l-a numit Blaga. Țăranul clasic a fost asediat și damnat de comunismul care a lucrat la distrugerea temeliei etice, la cutumă, ca să facă posibilă dezrădăcinarea, fuga la oraș;  ca omul să fie smuls din locul lui, cu tot cu rădăcină. „Smulși din părinți” e sintagma unui poet: Gheorghe Pituț. Satele, din ce în ce mai slab populate, au murit încet. Oamenii vrednici, gospodarii care s-au opus colectivei, au ajuns în munți sau în cătușe; săracii din lene cronică – în frunte.

După un curs la Academia „Ștefan Gheorghiu”, despre conducerea CAP (pentru cine nu știe, Cooperativa Agricolă de Producție), Vasile Horn, „fruntaș al întovărășirii”, a priceput ce are de făcut. Școala de Partid i-a spus-o: să distrugă jivinele burgheze. I-a dat lozinca trebuitoare, după  model sovietic. Andrei Platonov, în Cevengur, spune: colectorul „le căuta grâul până și-n burtă”. Cine nu învăța să-și îngroape pâinea în pământ murea de foame. Cât despre vânătoarea de burjui… Până și iapa lui Kopionkin, Forța  Proletară, care-l purta pe revoluționar pe „spinarea ei încăpătoare și tovărășească”, a fost suspectată că ar fi fost „burjuie”.

În satul Stihia, tatăl Horn îi dă lecții de viață fiului. Alin, copil cuminte, plânge la moartea lui Dej. Își forțează bunica analfabetă să semneze: îi ia mâna și îi moaie degetul în călimară. Horn e un individ violent, gata să-i distrugă pe nealiniați, cu satisfacție pătimașă. Flămânzindu-i pe cei neînscriși în colectivă, cu mintea flămândă după nevestele lor. Bătaia, tortura sunt fapte obișnuite în operația de deschiaburire a satului. Unui consătean, Mitru Aroboaiei, Horn îi omoară nevasta violând-o și dă vina pe bărbat. Mitru se ascunsese în groapa latrinei, se scufundase acolo ca să scape de propagandiști. E dus la ospiciu, inconștient.

Scenele din procesul colectivizării sunt cutremurătoare. A lui Horn e toată puterea din sat. Copilul e imun la astfel de grozăvii, soarta oamenilor i se pare normală, normală îi pare și viața chinuită a mamei lui, plângând sub icoane, de care se depărtează. Tata Horn e gata să facă din biserică depozit de cereale, ca să nu mai pută a Dumnezeu.

Sigur că scriitornicii (mulțumesc, Dan C. Mihăilescu!) s-au lăsat cuprinși de „văpaia luptei de clasă”. M-a întrebat cineva care au fost cele 10 cărți care mi-au schimbat viața.I-am răspuns că alegerea e grea. Mai ușor aș numi 10 care mi-au urâțit-o, pe care nu trebuia să le fi citit: Tânăra gardă, Cimentul, Zoia Kosmodemianskaia, Mitrea Cocor, Bărăgan, Desculț, Drum fără pulbere, Pasărea furtunii, Pâine albă, Omul cu părul cărunt… Dorin Tudoran se opune clar celor care ar vrea uitate cedările care au deformat mintea elevilor, pe motiv că unii, ca Sadoveanu ori ca Petru Dumitriu, ar avea talent: Opera nu salvează omul. Doar omul salvează omul.

La noi, în Târgul Ieșilor, cel mai ipocrit și stupid s-a arătat Liviu Leonte, indignat (în „Iașul literar”, poreclit „Lașul literar”) de chiaburoi și de bucile lor grase. După Leonte, opăreau semințele ca grâul să nu răsară și să împiedice „progresul” țărănimii muncitoare. Corneliu Sturzu mergea cu GAZ-ul să-i lămurească pe țărani să se lase deposedați de ce aveau. Le dorea sărăcia muncii. Să muncească din greu pentru nimic. A mâncat bătaie consistentă pe teren, dar Partidul l-a răsplătit cu funcții importante. Pentru unii, rații (un pumn de grâu pentru colivă), pentru alții, decorații.

În Stihia, Președintele CAP e autoritatea: Împăratul Roșu. Când își aduce copilul la Iași și îl ia pe directorul Liceului Internat cu tovarășe, profesorul are altă vorbă :  

 „Cetățene, să fii domn, dacă vrei să-ți spun tovarăș”. Comentariul lui Horn: „Omul trebuie eliminat din sistem”. Și se pare că, în cazul directorului, a funcționat „Codul Radu”: plăci de plumb și lame de radiu montate în fotoliu. Letale.

 Cu dotarea lui deosebită în a auzi (delator de mic, i-a denunțat pe părinții unor colegi de clasă, care ascultau Vocea Americii), liceanul alege să se supună nu activistului PCR Sofocle Arnăutu, pe care tata Horn îl aproviziona din tainurile colectivei cu tone de carne și cu ce mai lipsea din galantarul cantinei partidului, brânză, ouă, lapte, ci  „maiorului Wolf (adică Walter)”, personaj real, șef la serviciul pașapoarte, sculptor amator în lemn, dar și în oasele suspecților […].

Penetrantul Alin intră în cercul Evanghelistului, „spurcat la limbă, dar cu morala la purtător”, nu altul decât Luca Pițu, care, în Documentele…, își face sieși un portret, conform surselor cenesasice, dar și „colegiale”, din „Catedra de French”: „Cajvaneul: gagicar oarecare, paedicator, irrumator, amoros platonic, iertat de Dumnezeu, ascet, „pălmaș”, meseriaș cu dare de mână, cetitor unimanual, manustuprator sau… simplu pornosof? Aceasta e întrebarea, inocolibilă, incocoșabilă, inebranlabilă” (lucr. cit., pag. 164). Cum vorbește Evanghelistul lui Gellu Dorian ? Iată: „dragi amici vigilenți și cu urechile bine spălate, să timpanizați vorbele până la lumina albastră a irișilor galonați, cestiune, deci, de acum cinci ani, când am parizienat cu scop etudiantist, și n-am raportat nici până în ziua de azi ce și cum, cum și ce” (Ratații, pag.127) […].

Din celălalt grup, Mari români, și mai greu de penetrat, e ușor de devoalat Mihai Ursachi, în celebra-i flanelă, care tocmai citise, la un festival, poemul despre funie în casa spânzuratului.  Magistrul îl  păcălea pe locotenentul care-i achita notele de plată prin cârciumi, spunând că i-l va preda pe Marele Spion. Poveste de adormit băieți cu epoleți, dar cu risc. Unui prieten, lui D.I. (Doru Ionescu) i se pune la cale un accident de bicicletă mortal (însuși Alin Horn umblase la frâne). Epigrama la adresa șefului de catedră, decanului, prorectorului de-a pururi au făcut-o, zice-se, Mișu și Doru, în colaborare. „Arv are două țucale /În care-și ține ideile sale./ Dar are și unul mai mic/În care însă nu ține nimic.” Vasile Arvinte, că despre el e vorba, i-a tăiat lui Mihai Ursachi calea spre o carieră universitară. A obținut-o în SUA.

În vremea aceea, la București înfloreau cenaclurile: al lui Crohmălniceanu, Junimea, pregătind desanți, cărora „bacilul Croh” le-a dat teorica trebuitoare: romanul obsedantului deceniu și-a trăit traiul, și-a gătat mălaiul. Desanții săi trebuiau împinși spre „medii profesionale mărunte”. Ia curăță dumneata un pește sau montează un cort pe vânt , să vedem cum faci. Ce? Numai țăranul colectivizat cu forța a trăit drame omenești? Manichiuristele nu? Frecați nessul, pârliți porcul, mergeți pe ludic, pe re-scriere ironică.

Junimea, editura iașiotă poreclită de Luca Pițu Edifufa, o conducea „MeReI”. Diagnosticul este exact: „cu voie de la partid, sprijinit de partid să sară calul, să dea impresia de libertate a expresiei, a tiparului” […].

Și vine „revoluția” decembrie, care-l găsește pe Alin Horn șeful semeteului din Stihia, prin repartiție. De ce? Pentru că „tractoriștii erau la putere”. Ca la noi, la Iași, tractoristul Floareș, peste „unitățile de cultură”.

Vasile Horn, de groaza unui linșaj, împarte cu grăbire bunurile colectivei: juninci, cai, porci, oi, gâște, nutrii, dar și tractoare noi, nu numai rable, pe care țăranii le vor vinde la fier vechi. Cu ce bani să cumpere sărmanii motorină și ulei? Cei care nu participă la împărțeală iau ce mai pot: cartofi și varză, ferestrele GAC-ului,  posibil și rama gazetei de perete cu două rubrici, una de Onoare și alta de Dezonoare. În Slănină, sfătuit să fure mai în liniște, explodează mămăliga: „Dar ce, până acum ce s-a făcut, nu s-a furat!? S-a furat, dar numai voi ați avut voie. Iaca, acum avem și noi voie.”

Absolventul de „Fane Patriotu” deschide hambarele și grajdurile, dar păstrează banii, știind că „lumea spre care se îndreaptă va fi lumea banilor”. Fiul Horn se orientează spre Elia Despot, alias revol. Ion Iliescu. Participase la o ședință secretă, în schitul Cioroaia, unde ateul Despot pusese la cale uciderea lui Ceaușescu de un KGB-ist. Ghinion: nu s-a întâmplat atunci. Alin nu reușește să treacă de stafful lui Iliescu și de pistolul lui Ivan Trosif, se înscrie în… PNȚ, ca să-l vitupereze în „Dreptatea”. Ca pe urmă, recuperat de stângaci pentru că știe prea multe, să treacă de la „Dreptatea” la opozanta sa,  „Defăimarea”.

 În exercițiile de adevăr ale lui Gellu Dorian, „lumea din ce în ce mai închingată și pusă la colț” (roșu) e la fel de urâtă ca aceea postsocialistă, pe care o traversăm acum, ca „teren  al experimentelor rotitoare macro și micro” (mulțumesc, Eugenia Țarălungă!).

 După ce-i lovit cu bâta chiar de securiciul Bățăran, deghizat în miner, drept în căpățâna-i nefiresc de mare, Alin își cam pierde memoria. Și-i numa numa bun să funcționeze la Centrul de Sortare al Viitorului, ca futurolog.

 Profetul din Dămăroaia, Silviu Brucan, n’așa, a scris Profeții despre trecut, mult apreciat la ProTv de Mândruța lui. Esca, pe post de Ana Ipătescu, intrase cu poză în manualul alternativ de Istorie; acum, aud că e pe raftul Humanitas. Se pregătește, cumva, alternativa Turcan, ministresa Muncii, sau a Codruței Kövesi, în vederea altui manual? Viitorul sună bine!

Cuvântul  de închidere îl găsesc la un poet, Daniel Marian, în petiție-dorință-reconfigurarea traseului: „Dumnezeu dacă e democrat/ va înțelege și va face/data viitoare să fie altfel”. Titlul original: „RATAȚII: exerciții de istorie trăită” (extrase)

 3,114 total views,  2 views today