Autor: Prof. Univ. CORVIN LUPU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 157

Termenul de „capitulație” nu are nicio legătură cu sensul de „capitulare” și nu exprimă în niciun fel capitularea Țărilor Române în fața Imperiului Otoman. Din contră, prin semnarea de capitulații cu Țările Române, Imperiul Otoman le recunoștea ca entități statale cu drepturi și anumite obligații, mai ales în ceea ce privește orientarea politică externă, care era necesar să fie aliniată celei a Imperiului Otoman, și obligația de a nu acționa în niciun fel la războaie împotriva Porții.

În general, argumentul forte pe care l-a folosit diplomația rusă / sovietică pentru a argumenta raptul de la 1812 a fost ideea că în acel moment istoric România nu exista încă în forma ei unificată și independentă, Principatul Moldovei fiind parte componentă a Imperiului Otoman. Dar analiza statutului acestui teritoriu românesc, locuit la acea dată de o majoritate zdrobitoare românească, este necesar să pornească cu câteva sute de ani mai în urmă, din perioada din jurul anului 1400 și următorii, când Principatul Moldovei era un stat feudal cristalizat, mărginit la nord și la est de Nistru, la sud de Marea Neagră și cursul Dunării până la Galați, iar la vest de Munții Carpați. În acel timp, Rusia încă nu exista, exista doar Principatul Moscovei, în jurul orașului cu acest nume. Principatul Moldovei a intrat sub suzeranitate turcească în anul 1513, plătind tribut anual în schimbul căruia Imperiul Otoman se angaja să-l ajute în războaie și să nu se amestece în treburile interne ale principatului. Moldova și-a păstrat suveranitatea, nu a fost parte a Imperiului Otoman.

Deci, Moldova era vasală, dar nu-și pierduse suveranitatea, iar Turcia nu putea înstrăina un teritoriu care nu-i aparținea, ci pe care, în schimbul unui tribut, era obligată să-l ocrotească. Această realitate a fost recunoscută de Turcia și consemnată în cadrul Păcii de la Carlowitz (ianuarie 1699), când turcii au argumentat această situație în fața delegației polono-lituaniene, invocând capitulațiile încheiate între Turcia și Moldova, în diverse epoci, începând din secolul al XVI-lea. Karl Marx a susținut și el justețea argumentelor românești în fața anexării ilegale a Basarabiei de către Rusia. El susține că: „Turcia nu putea ceda ce nu-i aparținea, pentru că Poarta Otomană n-a fost niciodată suverană asupra țărilor române. Poarta însăși recunoscuse acest fapt, când la Carlovitz, presată de poloni să le cedeze Moldo-Valachia, ea a răspuns că nu are dreptul de a face vreo cesiune teritorială, deoarece capitulațiile nu-i confereau decât un drept de suzeranitate”.

Capitulațiile, așa cum am spus, nu erau „capitulări”. Chiar dacă nu s-au păstrat până astăzi în forma lor originală, sunt documente fundamentale relativ la suveranitatea Țărilor Române în Evul Mediu. Unul din primii istorici care au sesizat importanța Capitulațiilor pentru lupta națională a poporului român a fost Nicolae Bălcescu. Acesta este și cel care, în lucrarea „Drepturile românilor către Înalta Poartă”, apărută în 1848, a reprodus și comentat două dintre Capitulații, cea semnată de Mircea cel Bătrân în 1393 la Nicopole și cea semnată de Vlad Țepeș la Adrianopol în 1460.

Este evident că, tocmai din această cauză, puterile înconjurătoare care au stăpânit provinciile locuite de români nu au avut de-a lungul secolelor interesul să evidențieze conținutul Capitulațiilor, să le recunoască existența, și au avut numeroase ocazii să intre în posesia documentelor originale și să le facă dispărute. Capitalele provinciilor românești au fost de multe ori ocupate de diverși cotropitori și toți au avut curiozitatea să răscolească prin toate sertarele țării. Apoi, tezaurul arhivistic al statului român, care cuprindea înțelegerile de stat ale românilor, depus în Rusia în decembrie 1916 și iunie 1917, nu a avut un inventar complet pentru ca cercetătorii să fie siguri că, printre importantele documente românești de la Moscova, nu se află și Capitulații. Or, Rusia țaristă și sovietică este principala țară care le-a contestat conținutul, întrucât întreaga lor „argumentație” a dreptului de a deține partea răsăriteană a Moldovei s-a bazat pe o presupusă lipsă a suveranității de stat a Moldovei la 1812.

Cu toate acestea, este necesar să menționăm că aceste capitulații sunt destul de controversate. Ele nu s-au păstrat în forma lor originală pentru a putea fi documentate și folosite ca argumente de necontestat. Lipsa originalelor i-a determinat pe ruși și apoi pe sovietici să le conteste conținutul, cu scopul de a susține dreptul Turciei de a ceda Basarabia la 1812. Chiar și unii reputați cercetători români le contestă parțial sau total .

În ciuda acestor păreri ale unor istorici, Turcia nu a contestat niciodată capitulațiile și nu le-a respins ca argument de drept internațional. Doar în anul 1856, în cadrul Păcii de la Paris, care a pus capăt Războiului din Crimeea, când delegația franceză a făcut referiri concrete privitoare la conținutul Capitulațiilor, delegatul Turciei a făcut mențiunea că Turcia nu deține originalele acestor documente, fără să le conteste nici existența, nici conținutul. Cu toate acestea, în anul 1858, când s-a încheiat un nou Tratat de la Paris privitor la Principatele Române, în Articolul 2 s-a consemnat: „În virtutea capitulațiilor date de sultanii Baiazid I, Mahomed al II-lea, Selim I și Soliman al II-lea, care confirmă autonomia lor (a Principatelor Române n.a.), reglementând raporturile lor cu Sublima Poartă și pe care mai multe hatișerifuri, în special cel din 1834, le-au consacrat; conform, de asemenea, articolelor 22, 23 din Tratatul încheiat la Paris la 30 martie 1856, Principatele vor continua să se bucure, sub garanția colectivă a puterilor contractante, de privilegiile și imunitățile pe care le au”. Tratatul a fost semnat de reprezentanții tuturor celor șapte mari puteri europene, inclusiv de Mehmed Fuad, delegatul Turciei la congresul de pace. Conținutul capitulațiilor a fost prezentat în cadrul congresului de către reprezentantul Franței, care a dat citire documentului intitulat „Privilegiuiri și imunități ale Principatelor Române”, conținutul Capitulațiilor fiind completat cu propunerile diplomației franceze de unire a Munteniei cu Moldova .

Capitulațiile au fost traduse în limba franceză de Abdolonyme Ubicini (care semna cu inițialele M.A. alături de nume) și publicate la Paris în anul 1858 .

În perioada 1492-1582, deci în 90 de ani, Rusia a purtat 40 de războaie de cucerire, majoritatea cu Polonia și cu Lituania, și și-a întins stăpânirile. În proximitatea Principatului Moldovei, Rusia a ajuns doar în anul 1792, când, obținând victorii împotriva Imperiului Otoman, în războiul ruso-turc din anii 1789-1792, prin Pacea de la Iași (1792), Rusia a ocupat de la Imperiul Otoman nordul Mării Negre, până la cursul fluviului Nistru, ajungând astfel în vecinătatea directă a Principatului Moldovei.

Cedarea ilegală, în 1812, a Basarabiei către Rusia, s-a produs într-un moment în care Turcia nu știa încă nimic despre vulnerabilitatea Rusiei, aflată în pragul invaziei militare a Franței napoleoniene care avea s-o zguduie din temelii. Lipsa acestei informații de importanță istorică s-a datorat trădării dragomanului Dumitrache Moruzi, care a ascuns informația pe care trebuia să o transmită sultanului, dragoman care a fost ulterior executat de turci pentru trădare în folosul Rusiei . În aceste condiții, după victorii ale armatei ruse comandate de generalul Kutuzov, în anul 1812, după încheierea păcii cu Sublima Poartă, Rusia, încălcând dreptul internațional, și-a însușit teritoriul dintre Prut și Nistru, iar Sublima Poartă, încălcând și ea dreptul internațional, a acceptat anexarea de către Rusia a Basarabiei. Basarabia a fost răpită Moldovei prin forța celui mai puternic față de cel mai slab.

 1,302 total views,  4 views today