Proiect de lege depus la Biroul Permanent al Senatului, de Partidul S.0.S. România, la 16 februarie 2026
Parlamentul României adoptă prezenta lege:
Articolul 1
Parlamentul României reiterează atașamentul faţă de prevederile Actului final al Conferinței C.S.C.E. de la Helsinki, care admite posibilitatea modificării frontierelor pe căi paşnice, diplomatice.
Articolul 2
Parlamentul României decide unirea României cu Republica Moldova.
Articolul 3
Parlamentul României abilitează guvernul țării sa înceapă de urgență, imediat, negocieri cu autorităţile de la Chișinău pentru definitivarea unirii cu Republica Moldova.
Articolul 4
După adoptarea prezentei legi și publicarea în Monitorul Oficial vor fi notificate autoritățile internaționale competente, Guvernul Republicii Moldova, U.S.A., N.A.T.O., O.N.U, U.E., pentru aducerea la îndeplinire a dispozițiilor legii.
Această lege a fost adoptată de Parlamentul României, cu respectarea prevederilor art. 75 și ale art. 76 alin. (2) din Constituția României, republicată.
Câțiva semnatari ai Legii de Unire: Deputat Simona Macovei, Senator Dumitru Manea (Miron Manega), Deputat Tudor Ionescu, Deputat Mihai Țiu
EXPUNEREA DE MOTIVE
(Extrase)
Inițiativa subsemnaților deschide cu adevărat calea negocierii pentru aducerea la trupul patriei mamă a unor teritorii smulse samavolnic de bolșevici din trupul țării, cu concursul marilor puteri. Niciodată nu am fost la masa tratativelor, ci mereu am suportat deciziile altora. În contextul actual, când deja se preconizează negocieri pentru refacerea unor mari teritorii din interese economice și politice, România trebuie să își joace cartea inteligent, cu mult curaj și aplomb, alături de marile puteri. Mai mult, la acest moment marile puteri, inclusiv UE, discută federalizarea Europei, iar pentru sprijinirea Ucrainei în lupta contra Federației Ruse, s-a decis unirea României cu Rep. Moldova, făcută nu de românii din România și românii din Moldova, cum ar fi normal, ci de marile puteri, pentru ca România să devină teatrul de operațiuni al unui război care nu ne aparține. În acest context, considerăm că unirea dintre cele două țări surori nu poate fi făcută decât de cele două țări implicate, doar de popoarele noastre, cu negocieri privind situația geopolitică și statuarea regimului celor două regiuni problematice: Transnistria și Găgăuzia. Demersul subsemnaților deschide negocierile la masa mai marilor lumii, pentru reîntregirea României mari, prin unirea cu Republica Moldova, mai ales în virtutea Rezoluției Congresului American 148 din 28 iunie 1991 care menționa sprijinul pentru recuperarea Bucovinei de Nord.
Această inițiativă este una susținută inclusiv de Congresul Statelor Unite ale Americii, care la data de 28 iunie 1991, a adoptat Rezoluția Senatului 148:
„CONGRESUL 102 SESIUNEA 1
Rezoluția Senatului 148
Pentru a exprima convingerea Senatului că Statele Unite trebuie să susțină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova și Bucovina de Nord.
ÎN SENATUL STATELOR UNITE 28 IUNIE (ZI LEGISLATIVĂ, 11 IUNIE), 1991 Dl. PRESSLER (pentru el însuși și Dl. HELMS) a depus următoarea hotărâre, care a fost trimisă Comitetului pentru Relații Internaționale
HOTĂRÂRE
Pentru exprimarea convingerii Senatului că Statele Unite trebuie să susțină dreptul la autodeterminare al poporului din Republica Moldova și Bucovina de Nord.
Întrucât principatul românesc al Moldovei a apărut ca stat independent în secolul al XIV-lea;
Întrucât Moldova a fost invadată în 1806 de către Armata Rusă și anexată de către Imperiul Rus în 1812 ca rezultat al Tratatului Ruso-Turc de la București;
Întrucât la 15 noiembrie 1917 Guvernul Sovietic a proclamat dreptul la autodeterminare al popoarelor din Imperiul Rus și înființarea unor state separate;
Întrucât la 2 decembrie 1917 Sfatul Țării, adunarea constituantă moldovenească aleasă în mod democratic, a proclamat Moldova ca stat independent;
Întrucât la 9 aprilie 1918 Adunarea Constituantă a votat unirea Moldovei cu Regatul României;
Întrucât Statele Unite, Franța, Italia, Marea Britanie, Japonia și restul statelor aliate au aprobat și au recunoscut în mod explicit reunirea Moldovei cu România în Tratatul de Pace de la Paris din 28 octombrie 1920;
Întrucât forțele armate ale Uniunii Sovietice au invadat Regatul României la 28 iunie 1940 și au ocupat estul Moldovei și Bucovina de Nord și Herța, încălcând Carta Ligii Națiunilor, Tratatul de la Paris din 1920, Tratatul General pentru Renunțarea la Război din 1928, Pactul Româno-Sovietic de Ajutor Reciproc din 1936, Convenția pentru Definirea Agresiunii din 1933 și principii general recunoscute ale dreptului internațional;
Întrucât asupra anexării Moldovei, a Bucovinei de Nord și a Herței s-a hotărât în mod prospectiv în anumite protocoale secrete dintr-un tratat de neagresiune încheiat între Guvernul Uniunii Sovietice și Imperiul German la 23 august 1939;
Întrucât între 1940 și 1953 sute de mii de români din Moldova și Bucovina au fost deportați de Uniunea Sovietică în Asia Centrală și Siberia;
Întrucât Guvernul Statelor Unite și-a exprimat în mod repetat refuzul de a recunoaște ocuparea de teritorii în urma termenilor așa-zisului Pact Stalin-Hitler, inclusiv anexarea Estoniei, a Letoniei și a Lituaniei în 1940;
Întrucât Guvernele Regatului Unit, Uniunii Sovietice și Statelor Unite sunt părți ale Cartei Atlanticului din 14 august 1941, în care semnatarele și-au declarat „dorința de a nu fi martore la schimbări teritoriale care nu concordă cu voința exprimată în mod liber a popoarelor interesate” și și-au afirmat dorința „de a fi martore la restaurarea drepturilor suverane și a autoguvernării către cei care au fost vitregiți cu forța de ele” în timpul celui de-al Doilea Război Mondial;
Întrucât la 31 august 1989 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat limba română ca limbă oficială a Republicii și a repus în drepturi alfabetul latin, interzis de Guvernul Sovietic în timpul ocupației, ca alfabet al românei scrise;
Întrucât în martie 1990 poporul român al Moldovei a putut vota, în alegeri libere și corecte, deputați pentru Consiliul Suprem al Moldovei;
Întrucât la 27 aprilie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a reinstaurat steagul românesc ca steag oficial al republicii;
Întrucât la 23 iunie 1990 Consiliul Suprem al Moldovei a declarat Republica Moldova stat suveran;
Întrucât la 16 decembrie 1990 peste opt sute de mii de români s-au strâns la A Doua Mare Adunare Națională în capitala Moldovei, Chișinău, să declare independența națională a românilor din teritoriile ocupate;
Întrucât poporul Moldovei a refuzat să ia parte la referendumul sovietic din 3 martie 1991, în ciuda eforturilor guvernamentale sovietice de amenințare și intimidare a poporului moldovean spre a accepta un nou tratat unional;
Întrucât statele semnatare ale Actului Final de la Helsinki au acceptat principiul egalității între popoare și dreptul acestora la autodeterminare;
și Întrucât, în temeiul articolului 8 din Actul Final de la Helsinki, „toate popoarele au mereu dreptul, în deplină libertate, să-și hotărască, când și dacă doresc, statutul politic intern și extern, fără ingerințe exterioare și să își urmărească după propria voie dezvoltarea politică, economică, socială și culturală.
Așadar, să fie decis, în momentul de față, că este convingerea Senatului că Guvernul Statelor Unite trebuie
1) Să susțină dreptul la autodeterminare al poporului Moldovei și al Bucovinei de Nord, ocupate de Uniunea Sovietică, și să emită o declarație cu acest scop;
și 2) Să susțină eforturile viitoare ale Guvernului Moldovei să negocieze în mod pașnic, dacă aceasta le este voia, reunificarea României cu Moldova și cu Bucovina de Nord, după cum s-a stabilit în Tratatul de Pace de la Paris din 1920, în normele predominante ale dreptului internațional și în conformitate cu Principiul 1 al Actului Final de la Helsinki” […].
La data de 28 noiembrie 1991, Parlamentul României a emis o Declarație privind Referendumul din Ucraina din 1991, publicată în MONITORUL OFICIAL nr. 243 din 29 noiembrie 1991:
”1. Parlamentul României a luat cunoştinţa de hotărîrea autorităţilor de la Kiev de a organiza la 1 decembrie 1991 un referendum asupra independentei Republicii Ucraina.
Profund atasat principiilor fundamentale ale respectării drepturilor şi libertăţilor fundamentale ale omului şi ale popoarelor de a-şi hotărîri soarta, Parlamentul României saluta hotărîrea autorităţilor ucrainene de la Kiev de a organiza un referendum privitor la independenta Republicii Ucraina.
Avînd în vedere ca acest referendum ar urma să se desfăşoare şi pe teritoriile româneşti – Bucovina de Nord, Tinutul Herta, Tinutul Hotin, precum şi judeţele din sudul Basarabiei -, Parlamentul României declara solemn ca aceste teritorii au fost rupte din trupul tarii, iar Pactul Ribbentrop-Molotov a fost declarat nul şi neavenit, ab initio, de U.R.S.S. la 24 decembrie 1989 şi de Parlamentul României la 24 iunie 1991 […].
3. Parlamentul României declară solemn ca referendumul organizat de autorităţile de la Kiev în teritoriile româneşti încorporate cu forta în cadrul fostei U.R.S.S. – respectiv în Bucovina de Nord, Ținutul Herța, Ținutul Hotin, precum şi în judeţele din sudul Basarabiei – este nul şi neavenit, precum şi consecinţele acestuia.
4. Parlamentul României cere parlamentelor şi guvernelor tuturor statelor care vor recunoaşte independența Ucrainei să declare expres că această recunoştinţă nu se extinde asupra teritoriilor româneşti menţionate […].
Aceasta declaraţie a fost adoptată de Parlamentul României în şedinţa din 28 noiembrie 1991, cu unanimitate de voturi”.
Aceste două Rezoluții nu au fost anulate niciodată!
Mai mult, ACUM ESTE MOMENTUL!
Statele Unite ale Americii dau undă verde pentru unirea României cu Republica Moldova. Unul dintre cei mai respectați oameni din serviciile de informații ne îndeamnă să facem pași concreți în această direcție.
James Olson a condus divizia de contraspionaj din cadrul CIA și a descris în amănunt care este situația reală în Europa de Est. Acesta a declarat: „Cred că ar fi chiar o mişcare inteligentă”.
Într-un scurt interviu pentru Antena 3, Olson și-a expus argumentele pentru care Bucureștiul și Chișinăul ar trebui să-și unească forțele. În primul rând, prin revenirea la „Patria Mamă”, Republica Moldova ar rezolva chestiunea amenințării din partea Federației Ruse, crede fostul șef al contraspionajului CIA […].
James Olson: „Au trecut 76 de ani de la ultima conflagrație mondială, s-au întâmplat multe în lume în acest timp, enorm de multe schimbări pentru un timp atât de scurt, însă conflictele armate n-au încetat, deși omenirea a dorit pacea mai mult decât orice. Atrocitățile oamenilor împotriva semenilor au continuat, desigur pe zone mai restrânse și nu de amploarea celor din timpul celui de-al doilea război mondial. S-au produs și reparații acolo unde cataclismul a distrus și alterat ordinea firească a lucrurilor, însă nu toată lumea care a avut de suferit a fost acceptată la masa revendicărilor. Națiunile mici și fără vocație imperială au rămas pe de lături, pentru că alte puteri cu orgolii nemăsurate s-au așezat la cârma umanității și o ghidează după scopurile și interesele lor egoiste.
Printre cei care continuă să suporte nedreptatea istorică de acum 80 de ani se află și poporul român și România ca țară, situată încă în dimensiunea schilodită de artizanii apocalipsei care a zguduit lumea de la un capăt la altul, Stalin și Hitler […].
Raptul teritorial asupra României din 1940, constând în anexarea de către URSS a Basarabiei, Nordului Bucovinei, Ținutului Herța și Insulei Șerpilor s-a săvârșit în baza acestui pact. Deși el a fost condamnat și calificat nul și neavenit, inclusiv de către Sovietul Suprem al URSS, la 24 decembrie 1989, totuși efectele sale criminale continuă să se mențină și astăzi, cel puțin în cazul României. Adică și astăzi, după 80 de ani și după condamnarea de către întreaga umanitate a târgului criminal dintre Stalin și Hitler, România suportă consecințele acestui târg, fiind în continuare lipsită de teritoriile sale istorice, teritorii în care ocupantul sovietic a recurs la cele mai josnice acțiuni pentru a le altera specificul românesc, iar liderii „democrați” de astăzi ai statelor în care au rămas captive aceste teritorii, le continuă politica de deznaționalizare […].
Pactul Molotov-Ribbentrop – un târg criminal asupra unei Europe adormite
[…] Fără a-l absolvi pe Hitler de rasismul său primitiv, de instinctul revanșard și agresiv, provocator de război, iată, suntem nevoiți, în numele adevărului istoric, să recunoaștem că Stalin s-a dovedit a fi mai perfid, iar obiectivele sale mult mai cumplite, mai îngrozitoare, nu numai pentru popoarele intrate sub cizma sovietică, dar chiar pentru întreaga umanitate. Din păcate, sfârșitul războiului a făcut să se afle tocmai el în tabăra învingătorilor și să dicteze condițiile ”păcii”, pace care pentru români și alte popoare din spațiul de influență sovietic a însemnat o nouă perioadă cumplită, de tratament inuman, genocidar […].Ținem să subliniem, având în vedere planurile belicoase ale Germaniei naziste și Rusiei sovietice și rolului ce-l acordau acestui pact în proiectele lor agresive împotriva celorlalte state europene, ipocrizia degajată de corespondența lor diplomatică, unde în fiecare notă sau mesaj sunt nelipsite expresii ca „relații pașnice”, „pace și colaborare”, „renunțare la încordare politică”, „pace între popoare” etc., limbaj acceptat deopotrivă de ambele părți, deși știau foarte bine că numai „pace” nu-și doreau ele prin încheierea acestui acord […].
România Mare tranșată teritorial prin târgul banditesc sovieto-german
Poporul român și-a refăcut unitatea statală în contextul geo-politic creat la sfârșitul primului război mondial prin prăbușirea imperiilor care stăpâneau provincii românești, acaparate în decursul timpului prin rapturi teritoriale la fel de agresive precum cel de care ne ocupăm în acest studiu. Unirea cu România, ca țară mamă, a Basarabiei, Bucovinei și Transilvaniei s-a făcut prin acte politice absolut democratice, dându-se expresie voinței populației din aceste teritorii, în majoritate români. Deși este un adevăr istoric de necontestat, întărit nu numai prin acte politice interne ci și prin tratatele care au pus capăt conflagrației mondiale, ținem totuși să-l subliniem pentru că raptul teritorial săvârșit în baza pactului Ribbentrop-Molotov tocmai această realitate o neagă.
Tratatul sovieto-german, semnat la Moscova în 24 august 1939, cunoscut sub denumirea de Pactul Molotov-Ribbentrop, având în vedere conținutul lui și rolul de garant pentru planurile agresive atât ale Germaniei naziste, cât și ale Rusiei sovietice, a fost calificat fie ca un „târg cinic”, fie ca un „act de brigandaj”, iar noi îl putem socoti un târg criminal, încheiat în stil banditesc, pentru că semnatarii au recurs la tactici perverse pentru a-și împărți prada, adică teritorii aparținând de drept altor state, supunând populația lor la un tratament bestial de exterminare pentru a-și asigura stăpânirea și exploatarea pe termen nelimitat.
Tratatul de bază, cinic numit „pact de neagresiune”, nu prezintă prea mare importanță, cum n-a prezentat nici pentru semnatari. Hitler a urmărit să aibă spatele asigurat în vederea atacurilor sale asupra Poloniei precum și în vest, oferind în schimb lui Stalin libertatea de a dispune discreționar de teritoriile mai multor state din est, de la Marea Baltică la Marea Neagră. Tocmai de aceea mai important s-a dovedit a fi Protocolul adițional la tratat, prin care se tranșau aceste teritorii și tocmai de aceea el a fost și secretizat, ca orice tranzacție necurată.
În diferite studii și analize se spune că cele două puteri și-ar fi împărțit, prin acest protocol, sferele de influență sau de interes. Cred că termenul de „influență” este greșit și în contrast cu ceea ce s-a întâmplat de fapt. A influența înseamnă a înrâuri, a dirija anumite procese politice, economice, sociale etc. Or, desființarea unor state, anexarea de teritorii, modificarea structurii demografice a populației prin genocid, deportări și colonizări nu pot fi numite acte de influență ci de brigandaj.
Protocolul a cuprins patru articole prin care au fost sacrificate șase state și tot atâtea națiuni pentru a satisface poftele imperiale ale lui Stalin, respectiv Estonia, Letonia, Finlanda, Lituania, Polonia și România.
Soarta României a fost tranșată prin articolul trei în care se precizează că „în privința Europei sud-estice, partea sovietică subliniază interesul pe care-l manifestă pentru Basarabia. Partea germană își declară totalul dezinteres politic față de aceste teritorii” […].
Ultimatul sovietic din 26 iunie 1940 – declarație de război împotriva României
Imediat după târgul banditesc încheiat în noaptea de 23/24 august 1939 cei doi măcelari, Hitler și Stalin, au trecut la tranșarea teritorială a Europei, potrivit planurilor „pacifiste” ale sinistrului pact, continuând însă să se comporte mișelește nu numai față de națiunile ale căror state le-au desființat dar și unul față de altul, ajungând, până la urmă, să se încaiere direct, fapt de neevitat având în vedere antagonismul planurilor lor imperiale. Chiar în dimineața zilei de 24 august, Stalin se manifesta exuberant de reușita „afacerii”, bucuros că l-a înșelat de Hitler.
La 1 septembrie Germania nazistă atacă Polonia, drept „replică” la un presupus atac polonez, regizat de naziști. La 17 septembrie Polonia este atacată din est, de Rusia sovietică […].
În cazul României, calendaristic se constată o sincronizare perfectă a planului sovietic de ocupare a Basarabiei și a celorlalte „teritorii” românești cu acțiunile Germaniei în vest, respectiv împotriva Franței. Pe 22 iunie 1940 Franța capitulează în fața invaziei germane, semnează armistițiul, care intră în vigoare pe 25 iunie. În aceste condiții, România rămâne fără nici un fel de sprijin extern, mai sperat, până atunci, din partea Franței. Chiar a doua zi, pe 26 iunie, Uniunea Sovietică somează România, printr-o veritabilă declarație de război, să cedeze Basarabia, Nordul Bucovinei la care din „greșeală” s-a adăugat și Ținutul Herța.
Ultimatul sovietic din 26 iunie 1940, prin conținutul său extrem de viciat, precum și prin faptul că este adresat într-un moment dificil, din punct de vedere strategic, pentru România, denotă nu numai instinctul agresiv de esență imperială preluat de Stalin de la „burghezii” săi înaintași, dar și lașitatea, modul mișelesc, infam, josnic practicat de regimul sovietic în relațiile internaționale. Această conduită, contrară tuturor angajamentelor asumate până atunci ca subiect de drept internațional, se reflectă deopotrivă chiar în conținutul ultimatumului pe care-l analizăm în continuare.
„În anul 1918 România, folosindu-se de slăbiciunea militară a Rusiei, a desfăcut de la Uniunea Sovietică (Rusia) o parte din teritoriul ei, Basarabia, călcând prin aceasta unitatea seculară a Basarabiei, populată în principal cu ucraineni, cu Republica Sovietică Ucraineană […].
Guvernul URSS propune guvernului regal al României:
1. Să înapoieze cu orice preț Uniunii Sovietice Basarabia;
2. Să transmită Uniunii Sovietice partea de nord a Bucovinei, cu frontierele potrivit cu harta alăturată;
Guvernul sovietic își exprimă speranța că guvernul român va primi propunerile de față ale URSS și că aceasta va da posibilitatea de a se rezolva pe cale pașnică conflictul prelungit dintre URSS și România.
Guvernul sovietic așteaptă răspunsul guvernului regal al României în decursul zilei de 27 iunie.”
O analiză atentă asupra conținutului acestei note ultimative în raport cu adevărul istoric referitor la aceste teritorii, la situația lor geografică, demografică, etnică, economică, politică și culturală relevă un exemplu, cred că de neegalat, de câtă minciună poate să încapă într-un document diplomatic, emis de o putere imperială.
România ”a desfăcut de la Uniunea Sovietică o parte din teritoriul ei”?
Actul Unirii Basarabiei cu România de la 27 martie 1918, guvernul sovietic îl califică, împotriva tuturor evidențelor, ca fiind un rapt teritorial. În primul rând, România nu putea desface de la Uniunea Sovietică acest teritoriu pentru că în 1918 acest stat nici nu exista, el luând ființă de abia în 1922. Apoi, începând din primăvara anului 1917, Imperiul țarist a intrat într-un proces de dezintegrare, ca urmare a imploziei interne, provocată de revoluția zis democrată care, nu după mult timp, s-a radicalizat, conducerea fiind preluată de bolșevici. Structura administrativă și autoritatea publică imperială a încetat practic să mai funcționeze și întreg teritoriul țarist a fost cuprins de haos și anarhie. Toxicitatea propagandei bolșevice a contaminat și armata și, deși era angajată în efortul de război pe frontul din Moldova, totuși a intrat și ea în descompunere, dând naștere la bande înarmate care au trecut la devastarea așezărilor, mai ales în Basarabia, pentru că în teritoriul românesc guvernul și conducerea armatei reușise să restabilească ordinea.
În condițiile în care autoritatea statală imperială devenise inactivă și teritorii întregi lipsite de orice structură administrativă care să mențină ordinea și să apere avutul și viața oamenilor, populația a început să se organizeze, să-și constituie organe reprezentative, iar criteriul de coagulare l-a reprezentat în primul rând cel etnic. Așa s-a întâmplat în întreg teritoriul stăpânit de imperiul țarist, nu numai în Basarabia.
Unirea Basarabiei cu România nu s-a produs instantaneu, așa cum se întâmplă în cazul unui rapt, sau, să zicem, „desfacere”. Mai întâi s-au constituit, pe baze democratice, organele reprezentative, s-a declarat independența față de Imperiul țarist, au avut loc consultări cu diferite categorii sociale, s-au analizat diferite variante cu privire la statalitatea acestui teritoriu și, în final, Sfatul Țării a hotărât cea mai potrivită și firească soluție, respectiv Unirea cu România. Intrarea armatei române în Basarabia s-a făcut la solicitarea organelor reprezentative și legitime ale acesteia, cu scopul să apere populația și avutul public expus jafurilor și să restabilească ordinea. S-a manifestat o deosebită prudență tocmai pentru ca această prezență militară să nu fie speculată ca acțiune de cucerire teritorială. Iată, deci, cum s-a produs „desfacerea” acestui teritoriu de la Uniunea Sovietică, stat inexistent la timpul respectiv nici măcar într-o formă embrionară. Atât basarabenii cât și celelalte popoare din imperiu s-au prevalat de un principiu fundamental al dreptului internațional, respectiv cel al autodeterminării popoarelor, principiu pe care la susținut și Lenin într-o primă fază, până a prelua puterea.
Esența pur românească a numelui de „Basarabia”
Sub numele de „Basarabia”, rușii au vrut să ascundă raptul teritorial din 1812, când, prin trădare, corupție și înșelătorie au rupt din trupul Moldovei teritoriul dintre Prut și Nistru. Cei care au trădat, respectiv frații Moruzi, Panaiot și Dumitru, dragomani ai Porții Otomane și armeanul Manuc bei, gazda tranzacției din 16 mai 1812, la hanul acestuia din București și cu complicitatea lui s-a încheiat și semnat abjectul tratat, au plătit cu viața, însă Basarabia a rămas ruptă de la trupul țării și populația ei supusă unui genocid etnic, cultural și spiritual vreme de 106 ani […].
Din motive greu de înțeles, în tratatul de la București din 16 mai 1812, teritoriul dintre Prut și Nistru apare pentru prima dată cu numele de Basarabia. Inițial, țarul dorise să anexeze ambele principate dunărene, dar apropiata campanie a lui Napoleon împotriva Rusiei l-a făcut să-și limiteze pretențiile. Deci rușii, și nu altcineva, dau nume românesc unui teritoriu pe care-l revendică pe motiv de slavism și istoricitate comună cu celelalte popoare de origine slavă. Tocmai acest fapt l-a determinat pe Mihai Eminescu să afirme că „numele Basarabia țipă sub condeiele rusești. Căci Basarabia nu înseamnă decât țara Basarabilor, precum Rusia țara rușilor…”. De aceea „a rosti numele de Basarabia – spune tot Eminescu – e totuna cu a protesta contra dominațiunii rusești”. Să nu fi intuit negociatorii ruși la 1812 că această extensie toponimică va deveni supremul capăt de acuzare pentru raptul teritorial săvârșit prin trădare și mituire?! Se poate, și dacă diplomația românească n-a reușit să valorifice această neghiobie, o face în schimb spiritul cel mai luminat al poporului român, Mihai Eminescu.
Și precizarea din nota ultimativă precum că la 1918 România ar fi „desfăcut” de la Uniunea Sovietică teritoriul numit Basarabia poate fi interpretată ca o recunoaștere a faptului că este vorba de o provincie românească în esența ei […].
Basarabia românească „populată în principal cu ucraineni”?!
O altă minciună cât întinderea sovietică de mare, introdusă ca „argument” în ultimatum pentru a deposeda România de o parte a teritoriului ei, este că acest teritoriu ar fi „populat în principal cu ucraineni”. Da, acești „ucraineni” vorbeau limba română, trăiau după datinile românești, se simțeau români în inima și sufletul lor, aveau mândria că sunt urmași ai lui Ștefan cel Mare, știau de Eminescu, Creangă, Alecsandri, Hașdeu și la toate recensămintele se declarau moldoveni sau români. Deși statisticile țariste, însușite de puterea „revolută” sovietică, îi considerau pe moldoveni o etnie minoritară în Basarabia, cam vreo 800.000, pe la 1903, dintr-un total de 2.300.000 de locuitori, realitatea e că tot timpul și împotriva tuturor persecuțiilor și a genocidului, fizic și cultural, practicat de puterea țaristă, moldovenii (românii) au fost majoritari. Cifra de 800.000, avansată la nivelul anului 1903, era de fapt dublă, adică 1.600.000, după cum ne spune basarabeanul Constantin Stere. Faptul că școala era în limba rusă, elevii au fost considerați în totalitate ruși. Iată o „perlă” de recensământ care nu-i exclusiv țaristă sau sovietică ci întâlnită și la alți prădalnici de teritorii din vecinătatea noastră.
Că populația acestui teritoriu și-a conservat etnicitatea împotriva bestialei politici de deznaționalizare este o minune și, ca orice minune, este greu de explicat. Dar paradoxul politicii imperiale sovietice constă tocmai în faptul că acest teritoriu, pretins populat de ucraineni, poartă numele românesc de Basarabia. Încă o dovadă că „Basarabia” reprezintă cea mai puternică dovadă de susținere a actului de acuzare pentru raptul teritorial de la 1812.
Unitatea seculară a Basarabiei cu Republica Sovietică Ucraineană?!
Încă o formulare de o inepție inacceptabilă în lumea cât de cât informată, nemaivorbind de documente pretins diplomatice. Ce-ar vrea să spună expresia „unitate seculară”, că Basarabia și Republica Sovietică Ucraineană ar fi conviețuit secole dea rândul în aceeași configurație statală?! Dar Republica Sovietică Socialistă Ucraineană ia ființă în decembrie 1917 și devine din 1922 una dintre cele patru republici constituente ale URSS, iar din 1918 Basarabia intră în componența statului Român. Unde sunt atunci secolele de unitate, pentru a justifica abjectul rapt teritorial? Nu secole, dar nici măcar momente de unitate cu Ucraina nu pot fi identificate în trecutul istoric al Basarabiei. În imperiul țarist în care a fost încorporată, la 1812, Basarabia a avut statutul de gubernie, un statut desigur infam, dar nici pe departe să fi fost în vreo „unitate” cu Ucraina. Da, se știe că în vâltoarea evenimentelor din 1917-1918, când imperiul țarist se dezintegra, Ucraina râvnea să acapareze Basarabia, numai că planul nu i-a reușit. Asta să însemne pentru satrapii bolșevici „unitate seculară”? […].
Încă o mostră de justificare confuză, pentru extinderea raptului și asupra părții de nord a Moldovei, numită Bucovina, din aceleași considerente prădalnice ale unui alt imperiu lacom, Imperiul Habsburgic, care, la 1775, tot prin înșelăciune, corupție și trădare a rupt din trupul Moldovei acest teritoriu. Deci partea de nord a Moldovei ar fi fost legată de Ucraina prin comunitatea de limbă și compoziție națională, împărtășind aceeași soartă istorică. Desele războaie de apărare pe care Ștefan cel Mare și alți voievozi de ispravă le-au purtat împotriva năvălitorilor din răsărit și miazănoapte (teritoriul de astăzi al Ucrainei) ar fi, în optica staliniștilor, comunitate istorică. Dar scopul prădalnic și nu cel de refacere a așa zisei ”unități” ni-l dezvăluie prin pretinsa despăgubire, pentru pierderile pricinuite de URSS prin dominația de 22 de ani a României în Basarabia. Deci, guvernul sovietic recunoaște că URSS a avut de pierdut, pentru că, timp de 22 de ani, n-a avut în stăpânire Basarabia. Iată un mare adevăr și poate singurul care se degajă din nota ultimativă, pentru că Basarabia n-a fost pentru ruși decât o gubernie supusă unei exploatări nemiloase.
Pentru că din momentul intrării, prin unire, în componența statului român, URSS a fost lipsită de o sursă importantă de aprovizionare, în mod deosebit cu produse alimentare, drept despăgubire a mai pretins un teritoriu. Dar, în timp ce dominația țaristă asupra Basarabiei a însemnat exploatare și înapoiere, guvernarea românească a ridicat nivelul de dezvoltare al provinciei. România a făcut investiții în Basarabia, poate nu la nivelul la care ar fi trebuit, dar comparativ cu starea de înapoiere din momentul unirii, acestea au fost semnificative. Deci România nu a exploatat Basarabia pentru a i se pretinde despăgubiri.
Cedarea teritorială sub amenințarea forței – calificată de Națiunile Unite acord
Raptul sovietic din iunie 1940 asupra teritoriilor românești Basarabia, Bucovina de nord și Ținutul Herța se alătură unui lung șir de agresiuni pe care le-au suferit românii din partea puterii imperiale de la răsărit. În Ordinul de zi adresat la 1 ianuarie 1944 luptătorilor săi de pe front, Mareșalul Ion Antonescu le reamintește acestora că „1828, 1848, 1853-1854, 1877-1878, 1940-1941 sunt pumnale înfipte, numai într-un veac, în ultimul veac, în inima și mândria românească, în cinstea și glia strămoșească”. Sublinierea este importantă pentru a se constata că maniera infamă, de o abjecție fără margini, manifestată în relațiile internaționale, reprezintă o constantă, o tradiție în istoria Rusiei țariste și sovietice. Deci, modul cum a fodt forțată România să cedeze, în 1940, din teritoriul său, recurgând la falsuri și amenințări nu-i o noutate nici pentru România și nici pentru celelalte state agresate […].
În nota ultimativă se mai spune că „Uniunea Sovietică nu s-a împăcat niciodată cu faptul luării cu forța a Basarabiei, ceea ce guvernul sovietic a declarat nu o singură dată și deschis întregii lumi”. O altă minciună cât roata carului pentru că prin mai multe acorduri și tratate internaționale guvernul sovietic recunoscuse unirea Basarabiei cu România și se angajase să aibă o conduită pașnică și să respecte teritorialitatea celorlalte state. Sunt de menționat Protocolul de punere anticipată în vigoare a Pactului Briand- Kellogg, semnat la Moscova în 1929, care stabilea renunțarea la acte de război a statelor semnatare, Convenția de la Londra pentru definire agresorului din 1933 și chiar accederea în Liga Națiunilor condiționată de definirea granițelor și respectarea acestora, ca o garanție de securitate. Cu toate aceste angajamente, Uniunea Sovietică a încălcat în permanență legile internaționale, provocând numai la granița cu România, între 1918-1941, 197 de incidente cu deschiderea focului, ucigând 31 de grăniceri și rănind alți 22 […].
Deși, ocuparea teritoriilor românești, Basarabia, Bucovina și, dintr-o „eroare”, și a ținutului Herța, s-a făcut printr-un act de agresiune armată, cunoscut de toată lumea, în Convenția de armistițiu semnată la Moscova la 12 septembrie 1944 între Guvernul României pe de o parte și Guvernele Uniunii Sovietice, Regatului Unit și SUA pe de altă parte, se precizează textual că frontiera între URSS și România se restabilește potrivit acordului sovieto-român din 28 iunie 1940. Deci, agresiunea armată împotriva României anticipată printr-o declarație de război, fals numită „notă ultimativă”, este calificată de „națiunile unite” ca fiind un acord, adică o înțelegere prin exprimarea liberă și neviciată a consimțământului?! […].
Concluzii
[…] Acesta este, în linii mari, și destinul nefericit al națiunii române. Ne-am bucurat de liniște, pace și libertate, reușind să mai construim și noi ceva pe acest pământ binecuvântat de Dumnezeu numai atunci când la conducere am avut români vrednici, iubitori de neam și pricepuți în manevra interesele celor puternici. Chiar dacă cei mai mulți dintre ei au sfârșit tragic, faptele lor sunt mărețe și tocmai datorită lor încă supraviețuim în tristele vremuri de astăzi.” – Conf. Univ. dr. Alexandru Amititeloae, Revista ”Lumea”.În același context, la data de 26 martie 2023 siteul foreignpolicy.com anunță o intenție de a readuce în vizor o construcție politică de acum 700 de ani, Uniunea Polono-Lituaniană.
Siteul aduce în discuție o posibilă unire între Polonia și Ucraina, având în vedere interesele comune. Polonia, ca și Ungaria, a susținut în dese rânduri, de la începutul războiului dintre Federația Rusă și Ucraina, că Ucraina deține ilegal teritorii de la acestea și că ar dori să și le anexeze.
Polonia fiind stat membru UE și NATO, iar Ucraina dorind să se alăture celor două organizații, ceea ce înseamnă decenii de luptă pentru aderare și de obținere de garanții de securitate credibile din partea USA, o unire între cele două ar duce la integrarea directă a Ucrainei în UE și NATO, evident cu toate abuzurile și racheții care ne vin la pachet, cu trupele naziste, cu amenințările cu moartea, cu cereale modificate genetic etc.
Imaginați-vă, în schimb, că, la sfârșitul războiului, Polonia și Ucraina formează un stat federal sau confederal comun, unind politicile lor externe și de apărare și aducând Ucraina în UE și NATO aproape instantaneu. Uniunea Polono-Ucraineană ar deveni a doua cea mai mare țară din UE și, probabil, cea mai mare putere militară a sa, oferind mai mult decât o contrapondere adecvată tandemului franco-german – ceva de care UE duce lipsă foarte mult după Brexit.
Pentru Statele Unite și Europa de Vest, uniunea ar fi o modalitate permanentă de a asigura flancul estic al Europei de agresiunea rusă. În loc de o țară divagată, oarecum haotică, de 43 de milioane de cetățeni, care să zăbovească în pământul nimănui, Europa de Vest ar fi protejată de Rusia de o țară formidabilă, cu o înțelegere foarte clară a amenințării ruse. „Fără o Ucraina independentă, nu poate exista o Polonie independentă”, a susținut celebrul lider polonez interbelic, Jozef Pilsudski, susținând o federație est-europeană condusă de polonezi, care să includă Lituania, Belarus și Ucraina – practic o recreare a comunității medievale.
Aceasta nu este fantezie. La începutul războiului, Polonia a adoptat o legislație care le permite refugiaților ucraineni să obțină numere de identitate poloneze, oferindu-le astfel acces la o serie de beneficii sociale și de asistență medicală rezervate în mod normal cetățenilor polonezi. Guvernul ucrainean a promis că va face reciprocitate, extinzând polonezilor din Ucraina un statut juridic special care nu este disponibil pentru alți străini. Cu peste 3 milioane de ucraineni care trăiesc în Polonia – inclusiv o populație considerabilă dinainte de război – legăturile culturale, sociale și personale dintre cele două națiuni devin din ce în ce mai puternice.
Există, de asemenea, un precedent evident pentru o uniune politică care a schimbat semnificativ echilibrul de putere în UE și a trecut prin multe dintre obstacolele cu care s-ar confrunta o viitoare Uniune Polono-Ucraineană: reunificarea Germaniei. Exemplul german demonstrează că un astfel de exercițiu este posibil atunci când există suficientă voință politică. La mai puțin de 11 luni de la căderea Zidului Berlinului, est-germanii au devenit cetățeni cu drepturi depline ai Republicii Federale pe 3 octombrie 1990.
O Uniune Polono-Ucraineană poate fi cea mai simplă cale prin care Ucraina postbelică este transformată într-o țară stabilă, prosperă și puternică, care va fi capabilă să țină Rusia la distanță – ceva care este în interesul Varșoviei. Este de menționat că Bruxelles-ul, Berlinul și Parisul și-au luat deja angajamentul de a lărgi UE prin acordarea statutului de candidat Ucrainei, dar și Republicii Moldova, cu tot ceea ce ar presupune aceasta. Dacă Varșovia și Kiev ar fi dispuse să accelereze și să rezolve problema est-europeană odată pentru totdeauna, administrația SUA trebuie să aibă spatele Poloniei și Ucrainei. Împotrivirea la o astfel de uniune ar însemna opunerea unuia dintre atributele de bază ale autodeterminării naționale a Ucrainei, pe care liderii europeni au promis în repetate rânduri că o vor proteja. Și să nu uităm că după distrugerea Yugoslaviei de către americani, vezi-Doamne NATO, pentru care nu vor fi iertați niciodată, americanii au nevoie de o poveste de succes în Ucraina, iar unirea Poloniei cu Ucraina, sau fostele teritorii ale Poloniei deținute ilegal de Ucraina, ar deschide premizele unuia, din multe puncte de vedere. Și atunci, de ce nu are voie și România? Mai ales, față de interesul acordat, atât de USA, cât și de UE, de unirea Republicii Moldova cu România? De ce nu am uni aceste teritorii? Mai ales că în ultimul timp s-au intensificat relațiile de prietenie și schimburi politice, economice, între țările noastre. Mai mult, îi ajutăm pe frații noștri din Republica Moldova economic, energetic, că singurul lucru care ne mai separă este frontiera.
Evident este obligatoriu ca UE, ca și USA, care sprijină această unire, să ne ajute pentru integrarea Republicii Moldova și este momentul să primim înapoi ceea ce am dat pentru integrarea noastră, în timp ce UE integrează Ucraina pe banii statelor uniunii. În acest context, considerăm imperios necesar ca UE și USA, care au nevoie de Ucraina și Republica Moldova să se integreze în UE și NATO, să ne ajute la unificare și să ne ajute economic, financiar, tehnologic și în toate modurile pentru a putea ridica economia României Reunite și a putea face față provocărilor, astfel ca procesul de unire și integrare într-un singur corp al Patriei Mamă să se facă pe bani europeni, acolo unde am contribuit de peste 16 ani și am îndeplinit condiții care nu mai sunt cerute Ucrainei și Republicii Moldova, UE si NATO solicitând integrarea de urgență fără costuri pentru Ucraina, deci trebuie acordate aceleași facilități și Republicii Moldova. (vezi Rezoluţia Consiliului de Administraţie nr. 463/2022 „Privind majorarea capitalului Băncii de dezvoltare a Consiliului Europei”).
Iniţiatori
Manea Dumitru
Macovei-Ilie Simona-Elena
Mihai- Adrian Țiu
Ionescu Tudor
Mirel Ion-Nicolae
Caragață Florin
Oltenașu Sorin-George
Baș Ana-Marcela
Goidescu Ionel
Toader Elena-Laura
Cîmpianu Andreea-Petronela
Lăzăroi Ioan
Vidra Vlad-Andrei
Nagy Vasile
Partidul S.O.S. ROMÂNIA
