Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 197

În urmă cu câțiva ani, am descoperit întâmplător, pe un site care acum nu mai există, un basorelief de la Ayvalik (localitate din Turcia, pe țărmul Mării Egee) reprezentând Lupoaica și pruncii. Practic, o replică avant la lettre a aceleiași imagini totemice despre întemeierea Romei.

Mi-a atras atenția textul explicativ în limba turcă privind semnificația basoreliefului, text care susținea primordialitatea culturii turanice pe acest teritoriu, înaintea celei traco-frigiene. Ceea ce este, evident, un neadevăr grosolan, căci frigienii (ramură a strămoșilor noștri traco-geto-daci) au locuit teritoriul actual al Turciei, cu mult înaintea… turcilor.

Lupoaica Asena

Iată câteva extrase din acel text:

„Fierul topit din munții ce înconjurau reședințele locuite de turci în vechiul Turan este legat, în mitologia turcă, de legenda Ergenekon. Într-o tradiție veche, „fierarul” care deschide prin foc și nicovală drumul din munți este simbolul renașterii și al libertății. Într-o altă variantă, drumul este arătat de lupoaica Asena, cea care conduce poporul turc afară din captivitatea munților. Unele surse spun că Ergenekon este chiar numele lupului care a condus triburile turce spre libertate.

Indiferent de diferențele de interpretare, toate aceste variante atestă același nucleu mitic: Turcia veche și geografia Turanului sunt legate de simbolul lupoaicei hrănitoare, care a salvat și hrănit pruncul cu laptele ei. Această imagine a traversat întreaga istorie turcă și a ajuns până astăzi […].

Se spune că triburile turce, pornite din miticul Ergenekon, au pătruns nu doar în Asia Centrală, ci și în Scandinavia, Mesopotamia, Tracia, Italia și chiar până pe continentul american. În acest cadru, etruscii sunt văzuți ca o civilizație legată de aceeași matrice culturală.

LUPA CAPITOLINA de la Roma

„Lupa Capitolina” de la Ayvalik

Etruscii au trăit în Italia înainte de romani, în regiunea Etruriei, între râurile Arno și Tibru. Ei se autodenumeau Rasena, iar romanii îi numeau „Etrusci” sau „Tusci” (de unde Toscana). Istoricii afirmă că au venit dinspre est, din Anatolia sau Asia Centrală, și că erau un popor foarte avansat în metalurgie, lucrând cu aur, bronz și fier, dar și în ceramică. Ei au adus în Italia carul de luptă cu două roți.

Conducătorii lor purtau titlul de Tarkan, iar etruscii erau considerați printre cele mai războinice popoare ale timpului. Roma însăși a fost puternic influențată de cultura etruscă: temple, statui, obiceiuri și simboluri (inclusiv cel al copilului hrănit de lupoaică) au trecut la romani. Conform tradiției, Roma a fost întemeiată în anul 753 î.Hr., pe 21 aprilie, o dată care coincide cu sărbătoarea turcă Nevruz – simbol al renașterii și al ieșirii din Ergenekon […].

Börteçine (lupoaica conducătoare) este simbolul libertății și al rezistenței turce. Triburile turanice s-au hrănit din izvoarele lumii, au trăit libere precum lupii și nu au fost niciodată complet înrobite […].Astăzi, este vremea ca poporul turc să-și topească din nou „munții de fier”, să iasă din Ergenekon și să-și unească triburile răspândite, ca să devină un singur pumn puternic”.

Omisiuni perverse

Înainte de toate trebuie făcute câteva precizări. În primul rând Ergenekon nu a existat ca loc concret identificabil pe hartă. Este o vale mitică, un spațiu sacru al memoriei colective. Povestea spune că, după o mare înfrângere, triburile turce au fost aproape exterminate. Cei câțiva supraviețuitori s-au refugiat într-o vale înconjurată de munți înalți și de nepătruns, numită Ergenekon. Acolo au trăit timp de patru secole, izolați de lume, crescând în număr și întărindu-se. În cele din urmă, au topit munții de fier cu foc și nicovală, deschizând o trecătoare prin care au ieșit din captivitate. Drumul le-a fost arătat de lupoaica Asena (Börteçine), care i-a condus spre libertate.

Cât privește geografia Turanului, cea care a dat denumirea popoarelor turanice (hunii, turcii timpurii, oghuzii, kipciacii etc), aceasta ar corespunde, pe hărțile moderne, Uzbekistanului, Tadjikistanului, sudului Kazahstanului, unor părți din Turkmenistan și nordul Afganistanului. Astăzi, „Turan” este folosit în cultura turcă, uzbecă, kazahă, etc., ca termen identitar, mitic și simbolic, nu ca denumire oficială de stat sau regiune.

Revenind la textul propriu-zis, din care am citat, acesta nu este neapărat mincinos, dar are câteva omisiuni perverse. De pildă, atunci când vorbește despre migrația simbolului lupoaicei „dinspre est, din Anatolia sau Asia Centrală” către Europa, o face în așa fel încât cititorul să înțeleagă că vine de la popoarele turanice, „uitând” să spună că în Anatolia se aflau  traco-frigienii, mult mai vechi în Asia Mică decât turcii. Frigienii apar în Anatolia, migrând dinspre Europa, după prăbușirea hitită, în Epoca Fierului (sec. XII î.Hr.), în timp ce turcii pătrund acolo abia după anul 1000 d.Hr., deci la o distanță de peste două milenii. Frigienii au adus cu ei multe elemente din cultura tracică, inclusiv cultul animalelor sacre, inclusiv al lupului. Deci simbolul lupului/lupoaicei se afla în Anatolia cu două milenii înainte de a veni proto-turcii.

Pe de altă parte, în mitul fondator al turanicilor, nu e vorba de lupoaică și gemeni, ci de o lupoaică conducătoare (Börteçine sau Asena), „cea care conduce poporul turc afară din captivitatea munților”.

„Lupa Capitolina” din Tadjikistan

Și totuși varianta turanică a „Lupei Capitolina” s-a extins și în Tadjikistan, unde există mai multe monumente reprezentând Lupoaica și gemenii. Populațiile turcice (inclusiv în Tadjikistanul de azi, unde istoric au trăit turci oghuzi, kipciaci, uzbeci) au integrat această imagine în propriul univers simbolic. Monumentul din imagine este interpretat ca un simbol al originilor mitice și al unității popoarelor din Asia Centrală. Pentru tadjici (un popor iranian la bază, dar profund influențat cultural de turci), statuia reflectă patrimoniul comun cu lumea turanică, puterea maternă și protectoare a naturii și renașterea după încercări istorice. În spațiul politic și cultural postsovietic, astfel de statui au fost ridicate și pentru a reafirma identitatea națională și legătura cu trecutul mitic.

Statuia nu este doar o copie a „lupoaicei capitoline”, ci un hibrid simbolic: moștenirea iconografiei clasice (Roma, lumea greco-romană), contopită cu mitul turanic al lupoaicei Asena, reinterpretată azi ca simbol al rădăcinilor și unității popoarelor din Asia Centrală. În Tadjikistan au fost descoperite și monede din antichitatea târzie care reprezintă același simbol: Lupoaica și gemenii. Aici simbolul a fost preluat din repertoriul roman, dar pentru populațiile turco-iraniene din zonă el se suprapunea firesc peste propriul mit al lupoaicei-mamă. Prin urmare, în Tadjikistanul antic această imagine are un dublu strat de semnificație: Import roman / greco-roman (prin comerț și difuziune culturală) și rezonanță locală turanică (ca Asena, lupoaica primordială a turcilor).

Istoricește vorbind, opoarele turcice provin din stepele Asiei Centrale. Nucleul lor etnic și lingvistic apare în izvoare chinezești (dinastiile Han și Tang) între secolele IV î.Hr. – VI d.Hr. (Xiongnu, Gök-Türks). Primele grupuri turcice au pătruns în Orientul Apropiat abia în secolele IX–XI d.Hr., mai întâi prin oghuzi și selgiucizi. După victoria selgiucizilor la Manzikert (1071), turcii devin principala forță etnică și politică din Anatolia.

O poveste traco-frigiană

Revenind la mitul autohton al gemenilor și al Lupoaicei, iată o reconstrucție traco-frigiană a acestei legende:

„În vremurile de demult, când munții erau plini de duhuri și pădurile încă șopteau limba veche a zeilor, în pământurile întinse de dincolo de marea cea mare, un popor puternic trăia sub privirea veșnică a cerului. Acest popor era iubit de Marea Mamă, stăpâna fertilității și a vieții. Dar vremurile se întunecau: războaie între frați, trădări și foamete se abătuseră asupra lor.

Marea Mamă, ca să salveze destinul seminției sale, a trimis un semn: două stele gemene au căzut din cer și s-au prăbușit pe pământ, în inima munților. Din acea cădere cerească, s-au născut doi copii – frați gemeni, unul purtând focul curajului, celălalt, înțelepciunea păcii.

Dar, prigoniți de invidia oamenilor, copiii au fost abandonați în adâncul pădurii. Atunci, o Lupoaică albă, spirit al pădurii și sol al Mamei Mari, i-a găsit.
Sub privirea rece a stelelor, Lupoaica i-a alăptat cu sângele său, dăruindu-le forța naturii sălbatice și curajul lupilor. Ea i-a crescut printre stânci și copaci, învățându-i tainele vânătorii, ale vântului și ale mersului stelelor.

Când au crescut, gemenii au coborât din munți și au adunat oamenii risipiți, întemeind un popor nou. Au fost numiți Cei Hrăniți de Lupoaică (Lykogenoi), și au făurit o lege nouă, sub semnul lupului: libertate, curaj și credință în puterile cerului și pământului.

Se spune că atunci când noaptea cade și vântul cântă peste dealuri, Lupoaica albă încă veghează din umbrele pădurii asupra fiilor ei: poporul născut din stele și sânge sălbatic”.

Textul de mai sus este o elaborare literară bazată pe cultul Marii Mame (Cybele) din Frigia, mitul gemenilor Dioscuri din tradiția tracică și frigiană, tradițiile indo-europene de abandonare și salvare miraculoasă a copilului, legendele cu lupul totemic din Tracia și Dacia și analogia directă cu mitul roman al Lupoaicei.

Sursele strict istorice ale acestei povești sunt: Herodot (Istorii, despre traci și „lycoi”); Pausanias și alte surse grecești privind Dioscurii;tradițiile frigiene despre Cybele și despre salvarea pruncilor; miturile daco-getice despre lup ca animal totemic; tradiția romană a Lupoaicei Capitoliene (cu posibile rădăcini tracice/anatoliene).

Câteva nuanțări:  Marea Mamă (Cybele sau Kubeleya) era zeița frigiană a fertilității, mamă a zeilor, preluată apoi în cultul roman ca Magna Mater. Gemenii coborâți din stele apar, în mitologiile traco-frigiene ca perechi divine sau gemene (asemănătoare Dioscurilor greci, Castor și Pollux, care tot de influență traco-frigiană sunt). Abandonul copiilor în pădure este un motiv indo-european comun, întâlnit și la expunerea lui Paris în cetatea Troia (frigiană de origine) sau la alte mituri traco-getice.

La daci și geți, lupul era simbolic animalul totemic suprem. Steagul lor de luptă (draco) era o cap de lup cu corp de dragon, lupul simbolizând puterea, războinicia, protecția și renașterea. La traci, de asemenea, existau multe culte și mituri legate de animale sălbatice, iar lupul avea o prezență importantă (ex: în mitul lui Zalmoxis ca zeitate inițiatică protejată de forțe ale naturii).

Migrațiile unui arhetip universal

Mitul lupoaicei și gemenilor are rădăcini adânci într-un model cultural indo-european foarte vechi. Cronologia și simbolismul lupului susțin ideea că ceea ce vedem la Roma cu Romulus și Remus este vârful occidental al unui fenomen care începe mult mai devreme. Iar mitul frigian și basorelieful de la Ayvalık pot fi o verigă pierdută între lumea tracică și lumea romană.

Monede antice, reprezentând același arhetip, descoperite în zona turanică

Într-un scenariu improbabil, imaginea ar fi putut apărea după contactele cu lumea romană și ar reprezenta o imitație sau o adaptare a temei Romulus-Remus. Dar stilul arhaic al sculpturii sugerează că basorelieful este mult mai vechi sau independent de influența romană directă. De altfel, romanii înșiși erau conștienți că multe dintre tradițiile lor fondatoare nu erau complet „latine”, ci proveneau din amestecul cu culturi vechi precum cea etruscă, tracă, greacă sau orientală.
Așadar, Mitul lui Romulus și Remus nu este 100% autohton; este foarte posibil să fie o reinterpretare romană a unui arhetip universal – copil salvat de animalul sacru.

„Lupa Capitolină” este, așa cum se știe, o statuie etruscă. Iar etruscii (care au influențat profund cultura romană) aveau legături comerciale și culturale strânse cu Anatolia. Mai mult decât atât, Herodot (sec. V î.Hr.) susținea că etruscii proveneau din Lidia (Asia Mică, vestul Anatoliei) și ar fi migrat în Italia. Astfel, migranți sau comercianți anatolieni ar fi putut aduce în Italia teme mitologice, inclusiv imaginea „copiilor hrăniți de o lupoaică”. Limba etruscă este unică: nu este indo-europeană, dar nici turcică. Este o limbă izolată, probabil înrudită cu vechile idiomuri anatoliene sau egeene. Analizele ADN recente arată însă o origine predominant locală (italică), cu influențe anatoliene minore.

În secolele XIX–XX, unii autori turci și orientaliști au văzut asemănări simbolice: cultul lupoaicei, titlul „Tarkan” (existent și la turci, și în unele inscripții etrusce interpretate forțat), îndemânarea în metalurgie. Acestea sunt însă analogii culturale, nu dovezi istorice. Lupul, de exemplu, este un arhetip comun multor popoare indo-europene și asiatice.

Etruscii au fost o civilizație pre-romanică din Italia, cu rădăcini vag anatoliene și elemente autohtone italice. Nu există dovezi directe că ar fi popor înrudit cu turcii. Mitul lupoaicei la etrusci și mitul Asenei la turci sunt asemănătoare, dar cel mai probabil explicabile prin paralele mitologice universale și prin circulația de simboluri în spațiul mediteranean și eurasiatic.

Iar frigienii, ca să rezumăm, erau un popor indo-european, ramură a tracilor. Sursele antice (Herodot, Strabon) spun că frigienii ar fi venit dinspre Balcani (Tracia), traversând strâmtoarea Hellespont, și s-au stabilit în Anatolia central-vestică. Se atestă arheologic în Anatolia în jurul secolului XII î.Hr., după prăbușirea imperiului hitit. Au fondat regatul Frigiei (cu capitala la Gordion), puternic în secolele IX–VII î.Hr., celebru prin regele Midas. Ei au precedat turcii în Mediterana cu aproape două milenii.

În concluzie, în perspectiva unei primordialități istorice detectabile între două culturi (concurente), Lupoaica și Gemenii este, fără îndoială, la origine, un simbol totemic tracic, nu turcic.