Autor: Miron Manega

Luna aceasta (pe 24 aprilie) se împlinesc 10 ani de la plecarea la cele veșnice a poetului Cezar Ivănescu. „A murit ultimul mare poet român -consemnam, cu amărăciune și indignare, într-un articol publicat în Jurnalul Național. De la Nichita încoace, poezia română nu a mai suferit o pierdere atât de mare. După ce a pătimit toată viaţa pentru adevărurile sale fundamentale, ne-a părăsit definitiv în Joia Patimilor. Dispariţia sa fizică a dat prilejul societăţii în care a trăit să-l mai batjocorescă o dată. Ocazia nu a fost ratată nici măcar în Săptămîna Patimilor”. Reiau acum, integral, cu același sentiment de profundă nedreptățire, conținutul dureros al acelui text indignat și amar.

S-ar zice că moartea lui Cezar Ivănescu ne-a luat pe nepregătite. Pentru cei care l-au iubit – puţini! – poate să fie aşa. Pentru ceilalţi, nu. Dispariţia sa fizică a dat prilejul societăţii în care a trăit să-l mai batjocorescă o dată. Ocazia nu a fost ratată nici măcar în Săptămîna Patimilor. Plecase de sîmbătă la Iaşi, pentru a rezolva cîteva probleme la Editura Junimea, al cărei director era. Luni s-a dus la Bacău, pentru a face o operaţie banală, la o clinică privată.

DIAGNOSTIC GREŞIT

Acesta a fost începutul nenorocirii ce avea să urmeze. Marţi a fost operat, după ce i s-a făcut anestezie generală, deşi, conform părerii ulterioare a unor medici, organismul său nu ar fi suportat nici măcar o anestezie locală. Practic, era inoperabil, aşa cum avea să confirme rezultatul analizelor. Clara Aruştei, fiica sa adoptivă, a vorbit cu poetul, ultima oară, marţi seara, după operaţie. După care nu i-a mai răspuns nimeni la telefon. Miercuri seara a aflat cu stupoare că tatăl său este internat la Spitalul Judeţean de Urgenţă, în stare foarte gravă. Speriată, Clara a plecat cu trenul la Bacău, unde l-a găsit la secţia de terapie intensivă a Spitalului Judeţean, zbătîndu-se, practic, între viaţă şi moarte. Diagnosticul prezumtiv pus de medicii din Bacău era de embolie pulmonară. Greşit, după cum avea să se constate ulterior, dar, oricum Cezar trebuia transportat de urgenţă în Bucureşti. Disperată, Clara i-a cerut ajutorul poetului Laurian Stănchescu, consilierul personal al lui Varujan Vosganian şi prieten apropiat al lui Cezar Ivănescu.

CAUZA

Începînd de joi de la ora zece, Laurian Stănchescu a mobilizat toate instituţiile posibile, inclusiv serviciul de urgenţă SMURD, pentru ca prietenul său să fie salvat. A fost imposibil. Elicopterul SMURD din Iaşi avea o defecţiune tehnică, iar cel din Bucureşti a venit cu o întîrziere de peste şase ore. Așa mi s-a explicat. Ulterior, Raed Arafat mi-a spus că, de fapt, nu exista decât un singur elicopter iar acela era în revizie, de aceea a întârziat atât de mult. Cezar Ivănescu a încetat din viaţă joi la ora 18,30, la Spitalul de Urgenţă Floreasca, în ciuda încercărilor disperate ale medicilor de a-l resuscita. Cauza determinantă a morţii a fost, conform certificatului de deces de la IML, insuficienţă cardiorespiratorie acută. Interesant şi suspect este faptul că vineri, la morga Spitalului Floreasca, lipseau analizele preliminarii ale operaţiei de la Bacău. Între timp, or fi apărut…
Poate aşa a fost să fie. Poate incompetenţa medicilor şi malpraxisul – dacă se vor dovedi – n-au făcut decît să pună capăt unui destin zbuciumat. Asta nu exclude totuşi vina personală…

PRIETENII  

Absurdul a venit însă abia după aceea. Uniunea Scriitorilor Români a refuzat să găzduiască trupul neînsufleţit al lui Cezar Ivănescu, pe m otiv că acolo sunt depuşi numai preşedinţii. Muzeul Literaturii Române, de asemenea. „Muzeul nu-i capelă” – şi-a justificat Radu Călin Cristea decizia. Varujan Vosganian, el însuşi consternat, n-a putut face nimic altceva decât să plătească din buzunar o parte din cheltuielile de înmormîntare şi să-i obţină poetului un loc de veci la Bellu. Inutil însă, pentru că, între timp, fratele poetului, profesorul Dumitru Ivănescu, a solicitat corpul neînsufleţit la Iaşi, pentru a fi înmormîntat la cimitirul Eternitatea. Nu vom şti niciodată dacă e bine sau rău că a fost despărţit de Mihai Eminescu, marele său maestru…

A urmat o goană contra cronometru a puţinilor prieteni şi preţuitori, care au pus iarăşi în mişcare toate instituţiile, pentru ca necropsia să fie făcută grabnic. Iată numele acestora: Clara Aruştei, fiica adoptivă, poetul Laurian Stănchescu, Alex Cetăţeanu (preşedintele Societăţii Scriitorilor Români din Canada), poeta Gabriela Creţan, Gelu Alecu, Ana Daniela Budică, (director general al editurii Dominor), Ana Maria Spătaru de la Radio România Cultural, Victor Roncea de la Ziua, colega mea Dana Andronie de la Jurnalul Naţional şi subsemnatul. Inclusiv ministrul Sănătăţii Eugen Nicolăescu s-a implicat în acest demers. Cu mare greutate s-a reuşit. Astfel că, în Sîmbăta Paştilor, corpul neînsufleţit al lui Cezar Ivănescu a ajuns la Iaşi, unde a fost expus la Muzeul Mihai Eminescu din Parcul Copou…

DACĂ AR AVEA CONȘTIINȚĂ

Societatea românească n-are simţul valorilor. Dacă ar fi murit – Doamne fereşte! – Oana Zăvoranu sau Monica Columbeanu, mass-media ar fi făcut din asta eveniment naţional. A murit, în schimb, ultimul mare poet român şi mass media a semnalat acest lucru prin cîteva ştiri meschine. Ca o utopică şi amară compensaţie, în cursul zilei de sîmbătă, împreună cu Laurian Stănchescu şi Ana Daniela Budică, am lipit prin Bucureşti afişe făcute de noi, pe loc, şi multiplicate la xerox. Pe ele, alături de chipul poetului, se aflau doar aceste cuvinte scrise de mînă: „A MURIT POETUL CEZAR IVĂNESCU”. Poate unii le vor citi şi se vor întreba cine e Cezar Ivănescu. Iar dintre aceştia cîţiva poate vor încerca să afle. Şi poate chiar vor afla… 

A murit, cum spuneam, ultimul mare poet român, dar nu înainte de a i se fi terfelit imaginea cu cea mai absurdă şi mai ticăloasă bîrfă posibilă, venită din partea unui inchizitor mărunt: aceea că ar fi fost informator al Securităţii. Cel mai mare duşman pe faţă al comunismului şi al Securităţii a fost acuzat de colaboraţionism! Cezar Ivănescu nu era pregătit să îndure aşa ceva. Orice, numai asta nu! Slăbise 20 de kilograme după această mîrşăvie, iar organismul său era epuizat. Aceasta era starea lui în momentul intervenţiei chirurgicale… Incompetenţa şi răutatea şi-au dat mâna pentru a împlini exemplar destinul unui mare poet. Dar, în ordinea faptelor, dacă l-ar putea avea cineva pe conştiinţă pe Cezar Ivănescu, acela ar fi Mircea Dinescu. Dacă ar avea conştiinţă…

TRIADA TRAGICĂ

Moartea lui Cezar Ivănescu este ultima sa mărturie despre nimicnicia contemporanilor, cărora le-a dat prilejul să-şi mai dea o dată în petic, confirmînd irevocabil observaţia sa nemiloasă, într-una din obsesivele Doine: „! voi, flămînzii, şi voi, răii, şi voi toţi,/ neam de tîrfe nesătule şi de hoţi,/ bucuros Hristos scuipatul vi-l primeşte/ şi numai de dragul vostru, cu un chin mai nou se primeneşte””…

Personalitate deplină a culturii române, anticomunist convins şi scriitor total – şi total antisistem – , Cezar Ivănescu a murit ca un martir, hulit în viaţă şi refuzat în moarte. I s-a refuzat şi dreptul elementar, postum, de a fi depus, înainte de înhumare, la Muzeul Literaturii Române sau la sediul Uniunii Scriitorilor. Ar fi fost o onoare, pentru aceste instituţii, să-l găzduiască, înainte de ultimul drum. „Poetul a murit, nu atât grav bolnav – scria prietenul său, scriitorul Ion Murgeanu – , cât mai ales şi de fapt, în urma atacurilor nedemne venite din toate părţile, pentru a-l elimina din viaţa publică, aşa cum s-a întâmplat cu Eminescu şi Labiş, la timpul lor. Astfel, se încununează cu spini, în loc de binemeritaţii lauri, triada tragică a poeţilor de geniu veniţi din Moldova ca să moară la Bucureşti”.