Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 205

De la jurământul memoriei la infracțiunea de opinie. Cazul României

Acest text critic nu neagă Holocaustul, nu relativizează crimele nazismului și nu face apologia niciunui curent extremist. Critica vizează exclusiv deriva legislativă și ideologică prin care memoria istorică este transformată în instrument de constrângere și intimidare civică.

Există formule care, odată rostite, par să suspende gândirea critică. „Never Again” este una dintre ele. Puține sloganuri au beneficiat de o asemenea imunitate morală și de o asemenea forță simbolică, dar și de o atât de rapidă degradare semantică. Născut din cenușa Holocaustului, „Never Again” a fost, inițial, un jurământ al umanității în fața răului absolut. Astăzi, în multe contexte, a devenit un instrument de intimidare intelectuală, un paravan moral pentru cenzură și un mecanism de delegitimare a oricărei opinii incomode.

În România ultimilor ani, el a ajuns un fundament simbolic pentru o legislație vagă, coercitivă și intimidantă. Sub pretextul memoriei, istoria a fost mutată din biblioteci în codul penal, iar gândirea critică a devenit suspectă. Avertismentul împotriva totalitarismului s-a transformat într-un mecanism cu reflexe totalitare.

Comparația istorică e tratată ca delict moral

„Never Again” a apărut ca o promisiune solemnă: niciodată exterminare, niciodată lagăre, niciodată genocid. Era un angajament al umanității față de victimele Holocaustului, nu o ideologie și, cu atât mai puțin, o armă juridică.

În România, însă, prin OUG 31/2002, devenită și „îmbunătățită” prin Legea 241/2025, acest jurământ a fost transformat într-un paravan legislativ. Nu mai apără memoria faptelor, ci instituie un regim de control al interpretărilor. Nu mai sancționează propaganda explicită, ci suspiciunea de sens.

În logica noilor formulări legale, nu mai contează doar ce afirmi, ci ce „se poate înțelege” din ceea ce afirmi. Intenția nu mai trebuie dovedită: este presupusă.

Istoricul, jurnalistul sau eseistul nu mai este judecat pentru fals sau instigare, ci pentru potențialul de a deranja o memorie oficializată. Se creează astfel un climat de autocenzură, în care subiecte întregi devin radioactive, iar comparația istorică – instrument elementar al cunoașterii – este tratată ca delict moral.

Paradoxul este frapant: Holocaustul a fost posibil într-un regim care a suprimat pluralismul; România pretinde că îl previne suprimând pluralismul.

„Never Again” ca șantaj moral

Formulările sunt de manual kafkian. Termeni-cheie precum „promovare”, „glorificare”, „minimalizare” sunt lăsați intenționat fără definiții operaționale clare. Rezultatul este o lege elastică, perfect adaptabilă oricărui context și oricărei ținte.

Sorin Grindeanu în vizită la Benjamin Netanyahu

Cu alte cuvinte, vinovăția nu mai e faptică, ci hermeneutică. Ești judecat nu pentru ce ai făcut, ci pentru ce s-ar putea crede că ai vrut să faci. Nu există apărare reală, pentru că sensul nu-ți mai aparține. În acest regim, istoria nu se mai scrie cu documente, ci cu rapoarte de interpretare.

Sloganul „Never Again” funcționează astăzi ca o legitimație morală absolută. Cine îl invocă nu mai este obligat să argumenteze; îi este suficient să acuze. Orice întrebare devine insultă, orice contextualizare – „relativizare”, orice analiză – „apologie mascată”.

Este un șantaj perfect: dacă taci, ești de accord, dacă vorbești, ești vinovat. Așa se construiește consensul forțat și se produce liniștea de cimitir în jurul istoriei.

Întrebarea fundamentală rămâne fără răspuns: cine stabilește pragul penal al memoriei? Procurorul? Activistul? Politicianul?

Atunci când analogia istorică devine infracțiune, iar interpretarea – probă, statul de drept se transformă într-un stat al suspiciunii, stat totalitar. Memoria nu mai este un bun comun, ci un teritoriu păzit.

Memoria nu se apără cu cătușe

Holocaustul nu poate fi onorat prin frică, cenzură și legi confuze. Este poate fi onorat numai prin adevăr, educație și libertate intelectuală. Un „Never Again” impus prin coerciție își trădează sensul și se transformă din memorie în ideologie de stat. Iar ideologiile de stat au o cutumă invariabilă: nu previn răul, ci îl reproduc sub alte forme.

Dacă România vrea să spună cu adevărat „Never Again”, ar trebui să înceapă cu aceste două propoziții simple: „Niciodată din nou gândire unică. Memoria nu se apără cu cătușe”.

P.S. Abordarea de mai sus se referă la problematica generală, de principiu, a conceptului „Never Again”. Însă, referindu-ne strict la situația din România, este inadmisibil ca un grup minoritar, reprezentat în Parlament de o singură persoană (Silviu Vexler) să poată impune o lege mincinoasă și represivă pentru un întreg popor, în numele unui adevăr universal. Și e cu atât mai inacceptabil ca toate instituțiile din România să se alinieze la ordinul, devenit lege, al acestei minorități. Parlamentul, Administrația Prezidențială, Guvernul, Academia Română, Ministerul Educației, Ministerul Culturii, Ministerul Justiției, Avocatul Poporului etc., toate tac și acceptă.

Este inadmisibil ca în manualul școlar obligatoriu „Istoria evreilor. Holocaustul” să lipsească mărturiile unor evrei responsabili ca WILHELM FILDERMAN, fost președinte al Federației Uniunilor Comunităților Evreiești din România, ALEXANDRU ȘAFRAN, fost rabin șef în România  până în 1948, MOSHE CARMILLY, Profesor la Yeshiva University, New-York, U.S.A., NICOLAE STEINHARDT, intelectual evreu convertit la creștinism în închisorile comuniste și devenit călugăr la mănăstirea Rohia.

Este inadmisibil faptul că, pe 27 ianuarie, la comemorarea Holocaustului de la templul Coral, atunci când vice-ambasadorul a rostit încă o dată cifra de 400.000 de evrei omorâți de români în perioada interbelică („AGAIN”?), politicienii români prezenți în număr mare NU și-au dat kipa jos de pe cap și NU au părăsit sala! „NEVER AGAIN”, da! Niciodată nu trebuie să se mai întâmple astfel de lucruri! Niciodată! Noi, ceilalți,  niciodată nu trebuie să mai acceptăm umilința la care ne expun aleșii noștri! Și până când nu vom găsi o soluție să-i înlocuim sistemic, nu vom avea acces la mersul biped! Vom fi condamnați la mersul în patru labe până când ne vom ridica singuri! Căci nimeni altcineva nu ne va ajuta să ne ridicăm. Poate doar Dumnezeu. Dacă vom fi vrednici de acest ajutor…