Autor: MIRON MANEGA
Există oameni a căror dispariție îndurerează o familie, un cerc de prieteni sau o comunitate profesională. Există însă și oameni a căror moarte capătă valoarea unui reper istoric, pentru că odată cu ei se încheie o epocă. Din această categorie a făcut parte Ion I. Brătianu, dispărut la vârsta de 87 de ani – ultimul descendent direct al celei mai importante dinastii politice pe care a cunoscut-o România modernă.
În cazul său, biografia individuală nu poate fi despărțită de biografia unei familii care, vreme de aproape un secol și jumătate, a însoțit destinul statului român. Puține nume au lăsat o amprentă atât de adâncă asupra istoriei noastre precum Brătienii. De la revoluționarii pașoptiști și făuritorii Independenței, până la artizanii Marii Uniri și ai României moderne, această familie a participat la aproape toate marile momente ale construcției naționale.
Ion C. Brătianu, întemeietorul liberalismului românesc și omul de stat fără de care Independența din 1877 ar fi fost greu de imaginat, a pus bazele unei tradiții politice care avea să continue prin fiii săi. Ion I.C. (Ionel) Brătianu a devenit arhitectul României Mari, conducând țara în anii Primului Război Mondial și ai Conferinței de Pace de la Paris. Vintilă Brătianu, Dinu Brătianu și ceilalți membri ai familiei au continuat această tradiție, fiecare în felul său, până când instaurarea regimului comunist a încercat să șteargă nu doar numele, ci și memoria unei întregi genealogii politice.
În acest context s-a născut, la 19 aprilie 1939, Ion I. Brătianu, nepot al generalului Constantin I. Brătianu. După moartea timpurie a tatălui său, colonelul Ion C. Brătianu, a crescut sub ocrotirea unchiului său, Constantin („Bebe”) Brătianu, unul dintre ultimii lideri ai Partidului Național Liberal istoric.
Destinul său avea să fie radical diferit de cel al înaintașilor săi. Nu i-a fost dat să conducă guverne, să negocieze tratate sau să participe la marile decizii ale statului. Copilăria i-a fost umbrită de prăbușirea lumii în care familia sa reprezentase unul dintre pilonii vieții publice românești.
În 1974 a părăsit România, stabilindu-se mai întâi în Franța, apoi în Canada. Exilul nu l-a îndepărtat însă de preocupările pentru destinul țării și pentru recuperarea moștenirii istorice a familiei sale.
Revenit în România imediat după Revoluția din Decembrie 1989, a fost printre primii care au încercat să refacă tradiția liberalismului istoric. În aprilie 1990 a înființat Uniunea Liberală Brătianu, formațiune prin care a încercat să readucă în spațiul public valorile liberalismului clasic românesc. În același an a fost ales deputat în primul Parlament al României postcomuniste.
Dincolo de activitatea parlamentară, adevărata sa operă avea să fie însă una culturală.
21 mai 2026: dublă lansare de carte la Palatul Brătianu: „Contemporan cu ei”,de Ion I. Brătianu, și „Epilogul unei dinastii politice”,de Eugenia Duță. A fost ultimul eveniment cultural și ultima apariție publică a lui Ion I. Brătianu
Tot în 1990 a întemeiat Fundația Culturală Ion I. Brătianu, instituție care, vreme de peste trei decenii, a devenit unul dintre cele mai importante centre independente de promovare a istoriei, culturii și memoriei naționale.
Sub conducerea sa, Palatul Brătianu din București și-a redobândit, în bună măsură, vocația de salon intelectual. Aici au fost organizate sute de conferințe, colocvii, simpozioane, lansări de carte, expoziții, dezbateri istorice și întâlniri dedicate marilor personalități ale culturii române. În sălile palatului au conferențiat istorici, academicieni, diplomați, scriitori, artiști, oameni politici și cercetători din cele mai diverse domenii, transformând edificiul într-un autentic forum al dialogului intelectual.
Ion I. Brătianu a fost o gazdă discretă, elegantă și generoasă. Pentru numeroși cercetători, Palatul Brătianu a devenit un loc al libertății academice într-o perioadă în care asemenea spații erau rare.
În paralel, a desfășurat o bogată activitate publicistică. A publicat volume consacrate istoriei familiei Brătianu, liberalismului românesc, instituțiilor statului și marilor personalități ale României moderne, dar și numeroase articole și intervenții dedicate recuperării adevărului istoric și reafirmării identității naționale.
Sub patronajul Fundației au fost editate numeroase cărți, memorii, documente istorice și studii privind istoria României, contribuind la recuperarea unei părți importante a patrimoniului intelectual interzis în perioada comunistă.
A fost, în același timp, subiectul mai multor volume, studii și interviuri dedicate atât destinului familiei Brătianu, cât și eforturilor sale de a conserva această moștenire istorică. Personalitatea sa este evocată în lucrări privind istoria liberalismului românesc postdecembrist, în volume memorialistice și în numeroase interviuri acordate presei de-a lungul ultimelor trei decenii.
Moartea lui Ion I. Brătianu nu înseamnă doar dispariția unei personalități culturale și politice. Ea are și o puternică valoare simbolică. Odată cu Ion I. Brătianu se stinge ultimul reprezentant direct al unei familii care, vreme de aproape un secol și jumătate, a însoțit fiecare mare etapă a construcției statului român modern: Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor, Independența, proclamarea Regatului, Primul Război Mondial, Marea Unire, consolidarea instituțiilor democratice și afirmarea României în Europa.
Dumnezeu să-l odihnească în pace pe Ion I. Brătianu, ultimul vlăstar al unei familii care a făcut din slujirea interesului public o tradiție și din iubirea de țară o datorie.
D-le Manega, opriti-o pe d-na Doana Sosoaca sa mai afirme ca poporul roman care i-a impuscat pe sotii Ceausescu, pe Gen Antonescu, ucis pe Mihai Viteazu….e un popor de tradatori. In 1989 Lovitura de Stat a fost data de Oculta Mondiala Satanica iar puterea a fost preluata in Romania de clica Silviu Brucan, Gelu Voican Voiculescu, Ion Iiescu, Gen. Stanculescu care-si trag seva din poporul cameleonic. Ei si stapanii lor externi se fac vinovati de impuscarea sotilor Ceausescu si nu poporul roman. Dansa ca avocat ar trebui sa se informeze temeinic inainte de a aduce asemenea acuze propriului popor si sa vina si cu probele respective care sa-i sustina afirmatiile. Nu s-o ia aiurea pe aratura…. “Cine și de ce a decis condamnarea la moarte a Mareșalului Ion NAtonescu.
“De ani de zile, poate că chiar din ziua execuției, ni se tot spune că decizia pe care Tribunalul Poporului a luat-o în Procesul Marii Trădări Naționale, de condamnare la moarte a Mareșalului Ion Antonescu, a fost luată la Moscova și transmisă la București. Dintr-un lot mai mare de „trădători”, patru au fost condamnați la moarte și executați la 1 iunie 1946: Ion Antonescu, Mihai Antonescu, Picki Vasiliu și George Alexianu. Nici regele Mihai nu a putut comuta pedeapsa fatală ce s-a aplicat celor patru înalți funcționari, nici măcar pentru profesorul George Alexianu, fostul guvernator al Transnistriei.
O privire mai atentă însă la „cazul” George Alexianu ne obligă să revizuim ideea că Moscova s-a amestecat în procesul de la București. Și iată de ce:
Teritoriul URSS care după iunie 1941 a ajuns sub ocupația trupelor germane a fost împărțit de nemți în mai multe guvernăminte(gubernii) care au avut în frunte un guvernator, cu puteri depline asupra regiunii respective. Printre aceste guvernăminte s-a numărat și Transnistria, care l-a avut ca guvernator pe profesorul George Alexianu. La sfârșitul războiului, Stalin a decis ca toți acești guvernatori să fie arestați și judecați în fața poporului. Au fost nouă guvernatori cu totul, fiecare a fost adus în capitala provinciei respective, în piața publică, în fața poporului, pentru a răspunde de faptele sale. Consemnul a fost că dacă din rândurile populației se va găsi măcar o singură persoană care să formuleze o acuzație gravă la adresa fostului guvernator, acesta să fie condamnat la moarte. Condamnat și executat imediat, în fața poporului. Deja fuseseră ridicate spânzurătorile chiar în piața publică unde se țineau procesele.
S-a întâmplat însă un lucru minunat: la Odessa, unde a fost judecat George Alexianu, nu s-a găsit nici o persoană care să se plângă de felul în care reprezentantul guvernului român a administrat Transnistria. Toți cei care s-au oferit ca martori în procesul profesorului George Alexianu au avut numai cuvinte de laudă și recunoștință pentru felul în care românul George Alexianu a administrat Transnistria, pentru opera de reconstrucție a obiectivelor distruse de sovietici în vara anului 1941 când s-au retras din Odessa și din Transnistria, între Nistru și Bug. Eu însumi am văzut actul prin care senatul Universității din Odessa îi acordă profesorului George Alexianu titlul de Doctor Honoris Causa, un text plin de elogii și de recunoștință.
Dintre cei nouă guvernatori judecați, așadar numai unul nu a fost în vreun fel acuzat pentru deciziile luate, pentru felul cum a guvernat. Cei nouă guvernatori, fără să-și dea seama, au fost înscriși la un concurs de omenie și de corectitudine civică, un concurs pe care l-a câștigat românul George Alexianu. Cu ani în urmă am apreciat că în felul acesta GEORGE ALEXIANU a scris o pagină fără pereche în Istoria Omeniei Românești.
Așadar autoritățile sovietice n-au avut încotro, spânzurătoarea ridicată în centrul Odessei a rămas fără întrebuințare, iar lui George Alexianu nu au avut ce să-i facă, l-au trimis la București cu sentința „nevinovat”, dată după judecata poporului sovietic și a autorităților respective.
Ajuns la București, era normal ca George Alexianu să fie pus în libertate. Moscova decisese deja: nevinovat! Și cu toate acestea tribunalul de la București l-a implicat în procesul amintit și l-a declarat vinovat de crima cea mai aspru pedepsită: trădare de Țară și crime de război! Și executat!…
Este clar că nu poate fi pusă pe seama Moscovei această decizie! Logic deducând cele petrecute, se impune concluzia că Moscova nu a avut niciun amestec nici în condamnarea celorlalți trei, inclusiv a Mareșalului!
Așadar cineva din București a decis condamnarea celor patru! Cine anume nu am avea de unde să știm dacă după 1990 nu ar fi apărut dezvăluirea făcută de regretatul Gheorghe Mateevici, și pe care eu, subsemnatul acestor rânduri, am publicat-o de mai multe ori sub titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici.
Pe scurt, povestea relatată de Gheorghe Mateevici poate fi rezumată astfel: În Polonia își ducea zilele o persoană foarte importantă, unul dintre cei șapte înțelepți ai Sionului, aflați în fruntea ierarhiei evreimii mondiale. Faptul că în Polonia trăia cea mai numeroasă comunitate evreiască din Europa justifica prezența la fața locului a unui lider atât de important. Numai că în toamna anului 1939 Polonia este invadată de nemți și de sovietici, iar persecuțiile la adresa evreilor din Polonia se dezlănțuie fără nicio întârziere. Curând s-a pus problema protecției marelui înțelept, tot mai greu de asigurat. După venirea mareșalului Ion Antonescu la guvernarea României, la intervenția discretă a Londrei, este organizată strămutarea în România a marelui lider sionist. Ajunge acesta în România și este instalat ca administrator al cimitirului evreiesc de pe bulevardul Filantropiei, ulterior botezat 1 Mai, iar după 1990 a primit un nou nume: Ion Mihalache. De venirea în România a marelui evreu au avut cunoștință cei patru înalți funcționari condamnați la moarte după 23 august 1944. Iar motivul real acesta a fost: au cunoscut identitatea secretă a „cimitirgiului” din Filatropia.
În felul acesta s-a ajuns la o situație de netolerat pentru evreime: legile lor, mai mult sau mai puțin scrise, prevăd că nici un goi, niciun ne-evreu, nu are voie să cunoască identitatea unui înțelept al Sionului. Dacă, cine știe cum, un ne-evreu ajunge să cunoască acest secret al organigramei iudaice, acel creștin trebuie deferit morții prin orice mijloace. Și cât mai repede!
Gheorghe Mateevici susține că acesta este motivul real care a determinat condamnarea la moarte a celor patru lideri români: fuseseră implicați în salvarea marelui înțelept, au cunoscut identitatea cea adevărată a administratorului de la cimitirul Filantropia. Familia lui Gheorghe Mateevici a locuit peste drum de cimitir. A avut un frate mai mare care a ajuns detectiv în Siguranța statului român. Acesta a avut fler de profesionist și și-a dat seama că administratorul cimitirului este sculă mare în ierarhia jidovească. Dar a făcut o greșeală care l-a costat viața: a raportat superiorului său cele descoperite și curând asupra sa s-a abătut pedeapsa talmudică: s-a îmbolnăvit de o boală necunoscută, care l-a dus la o degradare fizică totală. A mai avut timp înainte să moară să-l avertizeze pe fratele său, pe Gheorghe Mateevici, căruia i-a povestit cele aflate până la urmă: cine era în realitate administratorul cimitirului. Cât de periculos era pentru un creștin să afle acest secret!
Mărturia mea: pe la începutul anilor 1980 m-am trezit cu o vizită a colonelului Diomid Perciun, vecin de bloc, cu care mai tăinuiam asupra lumii și a vieții noastre. Acesta a venit foarte tulburat să-mi spună că cu o zi mai înainte fusese înmormîntat administratorul cimitirului evreiesc Filantropia și Securitatea română s-a trezit că au venit la înmormîntare cei mai cunoscuți lideri mondiali ai evreimii! Așa și-au dat seama securiștii noștri că fostul administrator fusese una din marile personalități ale evreimii mondiale! Statutul său de adiministrator de cimitir îi permitea să se întâlnească cu orice evreu fără să stârnească nicio suspiciune din partea autorităților. Un truc inteligent și foarte eficace.
După aceea, prin 1995, l-am cunoscut pe Gheorghe Mateevici, iar după câțiva ani, când a căpătat încredere în mine, acesta mi-a relatat povestea sa despre marele înțelept al Sionului ajuns la București cu statutul modest de administrator de cimitir. De cum am aflat povestea, l-am pus pe Gheorghe Mateevici să o relateze spre a fi publicată mintenaș. Am pus pe site textul său cu titlul Ipoteza Gheorghe Mateevici, l-am introdus și în Protocoalele Kogaionului. Iar în trilogia Șeitanii am dat o formă literară personajului, l-am făcut chiar personaj al trilogiei, iar într-un capitol riscant pentru mine, mi-am imaginat o întîlnire și o discuție între marele înțelept al Sionului și Petre Țuțea, mare înțelept de Dâmbovița!… Cred că nu am dat-o în bară cu acea discuție imaginată de mine. Trilogia însăși este un amestec de întâmplări reale, unele dintre ele amplificate / completate de imaginația mea prodigios literară! Mă laud cu reușita trilogiei! Marcel Petrișor, după ce a citit-o, mi-a spus că am scris Război și Pace al românilor! Să-l cred?!
Închei minunându-mă încă o dată de normele secrete care dirijează comportamentul iudaic, sionist, talmudist! Sunt aceste reguli de un anacronism sălbatic, care afectează conviețuirea normală printre noi a unor evrei, numai a „unor evrei”, sper. Mizez, plin de optimism, pe starea de normalitate a celorlalți evrei.
Nota bene: povestea condamnării la moarte a celor patru lideri politici români care au cunoscut adevărata identitate a administratorului cimitirului, cel care reușise să fugă din Polonia și să ajungă în România sub protecția celor patru oficiali români, mi-aduce aminte de regula talmudică: nicio faptă bună să nu rămână nepedpsită! Să nu existe recunoștință pentru goimi, pentru ne-evrei!
Ion Coja” “Mihai Viteazul, domnitor al Țării Românești și apoi al Moldovei, a fost asasinat în noaptea de 9/19 august 1601. Evenimentul a avut loc în pădurea Călugăreni, lângă Câmpia Turzii, în timp ce Mihai Viteazul se întorcea de la Alba Iulia către Țara Românească. Asasinarea sa este învăluită în mister, iar identitatea exactă a ucigașilor nu este cunoscută cu certitudine.
Există mai multe teorii cu privire la cine l-a ucis pe Mihai Viteazul. Una dintre ele sugerează că ar fi fost implicați boieri rivali, poate chiar din propriul său înconjur. Alte teorii susțin că ar fi fost implicați agenți ai puterilor străine, precum Imperiul Otoman sau Habsburgii, care aveau interes în destabilizarea Țării Românești și Moldovei. Însă, nu există dovezi clare care să confirme una dintre aceste teorii.
Este important să menționăm că evenimentele din acea perioadă au fost adesea complexe și tumultuoase, iar informațiile disponibile pot avea caracter incert sau contradictoriu. Astfel, moartea lui Mihai Viteazul rămâne unul dintre misterele istoriei românești.
Cine l-a asasinat pe Mihai Viteazul?
În vara anului 1601, după o victorie strălucitoare la Guruslău, alianța dintre armatele comandate de Mihai Viteazul și generalul austriac Giorgio Basta s-a dovedit fragilă și s-a prăbușit într-un final tragic lângă Turda, unde avea să-și găsească sfârșitul voievodul român la 9 august 1601.
Rapoartele și scrisorile trimise din Transilvania dezvăluie o poveste tensionată, plină de intrigi și bănuieli reciproce. Se spune că Basta l-ar fi chemat pe Mihai la sfat pentru a-l chestiona cu privire la zvonurile legate de intențiile acestuia față de Transilvania și legăturile sale cu transilvănenii. Suspiciuni cu privire la dorința voievodului muntean de a-și extinde influența în regiune erau tot mai evidente.
Refuzul categoric al lui Mihai de a se prezenta la sfat a declanșat o serie de evenimente nefericite în dimineața fatidică. Generalul Basta, încercând să-l aducă cu forța, a trimis steaguri către tabăra lui Mihai, iar descrierile confirmă hotărârea neclintită a voievodului de a se apăra. Cu o sabie în mână, Mihai a încercat să respingă forțele străine trimise împotriva sa.
Sursele istorice sunt împărțite în ceea ce privește modul exact al morții domnitorului român. Un raport menționează o lovitură de halebardă în inimă, în timp ce un soldat german i-a tăiat capul. Totuși, enigma înconjoară locul unde au fost îngropați cei din suita domnitorului care au căzut în luptă. Cadavrele consilierilor lui Mihai, capturați și executați de Basta, își găsesc de asemenea sfârșitul într-o necunoscută groapă comună, fapt ce nu a fost niciodată elucidat sau descoperit.
O altă necunoscută a evenimentelor din acea perioadă este dispunerea trupelor lui Mihai Viteazul. Cu toate că o parte din armată era formată din mercenari străini și că unele trupe erau dislocate în diverse regiuni, este paradoxal că voievodul nu avea trupe românești alături în momentul crucial. În căutarea răspunsurilor, studiind documentele istorice, misterul persistă.
Tragedia de la Turda rămâne una dintre cele mai enigmatice și dramatice capitole din istoria României, iar secretele ce înconjoară moartea lui Mihai Viteazul continuă să alimenteze discuții și speculații.”