Autor: MIRCEA ELIADE
Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 219
Un observator al culturii românești contemporane – pus să judece evoluția gândirii politice naționaliste față de realizările “naționaliste” în artă și în literatură – ar constată lucruri într-adevăr uimitoare. De la început ar constată o primejdioasă prăpastie între gândirea politică naționalistă – care de la Eminescu încoace se află într-o continuă ascensiune – și politica naționalistă, care, cel puțin până în ceasul de față a decăzut necontenit, a cunoscut toate falimentele posibile și se află într-o descompunere decisivă. E ciudat ce bine se gândește în politica naționalistă română (amintiți-vă continuitatea Eminescu – Iorga – Pârvan – generația Gândirii) și ce prost se face această politică naționalistă. Poate cauzele nu sunt așa de greu de ghicit; lipsa unei elite de gânditori politici la cârma țării (gânditorii au fost întotdeauna exteriori politicii propriu-zise, au fost gazetari, profesori, intelectuali), alterarea politicii prin politicianism, empirismul șefilor de partide etc.
Discrepanța aceasta dintre gândire și faptă politică naționalistă mai are și altă latură: artificialitatea sau, în orice caz, insuficiența întregii arte naționaliste. De câte ori a bătut un vânt de naționalism și s-a încercat a se face o artă “națională”, realizările acestea artistice au fost stângace, grosolane, factice. Amintiți-vă de Rodica, de literatură sămănătoristă, chiar de literatura anilor de după război. Este o artă exterioară până la siluire, artificială și tendențioasă. Cel mai furtunos profet naționalist al veacului, Nicolae Iorga, n-a izbutit să însuflețească decât o astfel de literatură, n-a promovat decât o astfel de artă. Față de forța și adâncimea gândirii politice a acelor ceasuri, literatura naționalistă care a întovărășit-o pare ridiculă. Cred că nu ne este greu nouă, celor care am venit în urmă, să înțelegem cauza acestor continue eșecuri ale creației artistice naționale. S-a aplicat și în artă punctul de vedere politic: adică un criteriu exterior, caduc, ineficace, de a alege temele creației și tehnica (verbală sau plastică) a realizării ei. S-a construit un fel de a vedea lumea „românesc”, adică s-a gândit politic, nu organic. S-a construit o emoție artistică românească, în loc de a trece dincolo de formule exterioare, sărbătorești, demonstrative, pe care le îmbracă la răstimpuri, românismul – și a intui substanța irațională a ethnosului nostru. Este o deosebire fundamentală între constituirea unei arte naționale cu mijloace exterioare (teme folclorice, teme rurale, vocabular, culoare locală) și crearea unei arte cu mijloace fantastice (prezența iraționalului, rodul unei experiențe de viață asociată milenară). O deosebire tot atât de mare ca și aceea dintre o masină și un organism. Și, ceea ce e interesant de știut, în anii când s-a făcut mai mult caz de ruralism, de spontaneitate, de viața simplă și de glie – tocmai în acei ani „sămănătoriști”, s-a procedat mai europenește, adică s-a făcut artă așa cum s-ar face o mașină; bucată cu bucată, exterior, tematic; nu s-a creat viu, așa cum creează un organism.
De aceea a și fost lipsită întreaga artă și literatură românească naționalistă de viabilitate și de universalitate. O operă universală nu se poate face pe un criteriu politic; o asemenea operă se creează pornind de la o intuiție etnică, de la o experiență asociată. Universalitatea în artă aparține fantasticului, prezenței aceleia iraționale care stă la baza oricărei creații de geniu și nutrește orice emoție estetică. Luciditatea, tendențiosul, demonstrația – sunt mijloace politice și sunt criterii prin care se justifică o acțiune sau o gândire politică. În artă, însă, ele ratează creația, o fac artificială și locală.
Din cauza atâtor eșecuri de artă națională s-a și crezut un răstimp că o asemmenea artă este imposibilă. Dimpotrivă, numai o asemenea artă are șanse de universalitate. Dar, să ne înțelegem. O artă națională care folosește aceea ce poate da o națiune, adică un organism, o viață asociată; care folosește prezența fantastică, națională, transcendând formele exterioare.
Până acum s-a crezut că dacă foloseșți un mediu rural și culori câmpenești – realizezi o operă românească. Dar toate acestea sunt ele însele manifestări ale unei realități românești – și nu mai pot servi de model unor manifestări artistice. Trebuie să treci peste forme, să ajungi acel izvor care a creat în decursul veacurilor înseși aceste forme specifice. Și acesta este un proces care nu putea fi intuit de artiștii și scriitorii contemporani marilor mișcări naționaliste. Este un proces de gândire pur artistică. Pe când ei au gândit politic chiar atunci când au creat artistic.
Este foarte ciudat să constați că aceeași gândire politică din ultimii 50 de ani – care a făcut atâtea progrese de la Eminescu încoace – aceeași gândire politică a ratat toate încercările de artă naționalistă, până la Lucian Blaga, cel dintâi creator care a gândit românește, fără să gândească politic. Dar și acest fapt își are explicația lui, și poate vom încerca să-l lămurim cândva.
Cuvântul, an IX, 1933, August 26, nr. 2994
