Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 221
* Brătianu a venit cu un tratat; Milenko Vesnić a spus că Serbia nu-l recunoaște
La 31 ianuarie 1919, într-un cabinet al Ministerului francez de Externe de la Quai d’Orsay, a avut loc una dintre cele mai importante confruntări diplomatice româno-sârbe de după Primul Război Mondial. În fața conducătorilor Marilor Puteri, Ion I. C. Brătianu și reprezentanții noului Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor au venit să revendice două soluții incompatibile pentru Banat. Nu era încă momentul deciziei finale, dar era momentul în care cele două poziții aveau să fie puse pentru prima dată față în față, în forma lor cea mai limpede.
Georges Clemenceau conducea ședința, alături de Woodrow Wilson, David Lloyd George și reprezentanții celorlalte Mari Puteri. Confruntarea decisivă nu a avut loc în februarie, cum este uneori datată, ci pe 31 ianuarie; în februarie disputa a continuat în comisiile Conferinței.
Miza era o provincie pe care Brătianu o considera deja promisă României căci, prin convenția secretă din august 1916, Franța, Marea Britanie, Rusia și Italia acceptaseră, în schimbul intrării României în război împotriva Austro-Ungariei, o frontieră care acorda Bucureștiului Banatul până la Tisa și Dunăre. Brătianu venise la Paris hotărât să trateze acea înțelegere ca pe o obligație a Aliaților. Între timp însă dispăruse Austro-Ungaria, apăruse statul sud-slav, iar principiul autodeterminării devenise unul dintre criteriile invocate pentru noile frontiere. În plus, armata sârbă ocupa deja o mare parte din Banat după armistițiul de la Belgrad, ceea ce transformase conflictul diplomatic într-o problemă concretă pe teren.
Brătianu și-a citit memoriul în fața Consiliului. Banatul, susținea el, forma un întreg geografic și economic. Câmpia din vest furniza hrană, munții din est ofereau lemn și minereuri, iar căile ferate, râurile și canalele legau cele două zone. În plus, populația românească reprezenta cel mai numeros grup al provinciei. Pentru el, împărțirea Banatului nu era un compromis acceptabil, ci abandonarea unei frontiere negociate înainte ca România să intre în război.
Milenko Vesnić a atacat tocmai acest punct. A spus că Serbia nu fusese informată despre tratatul din 1916, deși lupta deja alături de Antanta, și că problema trebuia rezolvată prin naționalitate și securitate, nu printr-o înțelegere secretă. Clemenceau a intervenit spunând că nu știa că tratatul fusese secret. Ministrul francez de Externe Stephen Pichon a citit atunci chiar clauza care cerea păstrarea secretului până la sfârșitul războiului. Vesnić a precizat că Serbia nu revendica întregul Banat. Nikola Pašić a adus o hartă din 1853, iar Ante Trumbić a explicat că statul sud-slav urmărea în principal Torontalul, cea mai mare parte a Timișului și o zonă mai mică spre est, invocând populația sârbă și nevoia strategică de a proteja Belgradul.
Discuția a ajuns apoi la soluția pe care Brătianu voia cel mai puțin să o accepte: împărțirea. Delegații sud-slavi s-au declarat dispuși chiar la un referendum. Clemenceau l-a întrebat direct pe Brătianu dacă acceptă acest principiu. Premierul român a răspuns că, din punctul său de vedere, chestiunea fusese deja rezolvată și că Banatul trebuia tratat ca un întreg; dacă Marile Puteri insistau asupra unui referendum, avea nevoie de timp pentru a analiza propunerea. A cerut totodată retragerea trupelor sârbe și înlocuirea lor cu trupe aliate, invocând tensiunile dintre ocupație și populația românească. Vesnić a replicat că armata sârbă intrase acolo în cadrul dispozitivului militar aliat.
Niciuna dintre tabere nu a câștigat confruntarea. Problema a fost trimisă experților, iar la 28 februarie delegația română a depus un nou memoriu amplu. Comisia teritorială a ajuns în martie la concluzia că Banatul trebuia împărțit. Amestecul de români, sârbi, germani și maghiari făcea imposibilă trasarea unei frontiere pur etnice, iar experții au luat în calcul și securitatea Belgradului, căile de comunicație și viabilitatea economică. România urma să primească aproximativ două treimi din Banatul istoric, Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor aproape o treime, iar o mică zonă din nord-vest rămânea Ungariei. Brătianu a continuat să protesteze împotriva abandonării frontierei promise în 1916.
Ședința din 31 ianuarie surprinde, în câteva ore, problema pe care Parisul avea să o întâlnească repetat în 1919: promisiunile făcute în timpul războiului nu se potriveau întotdeauna cu noile state, populațiile amestecate și interesele strategice de după război. Brătianu a venit cerând întregul Banat; delegația sud-slavă a venit hotărâtă să împiedice acest lucru. Clemenceau și Marile Puteri nu au acceptat integral niciuna dintre poziții. Din confruntarea lor s-a născut împărțirea provinciei care avea să stea la baza frontierei româno-iugoslave de mai târziu.
Sursă: „Istorie la culcare”
