CMF 11240027

Autor: SERGIU ANDON

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 174

Devenit desuet în noua conjunctură a egalitarismului de gen, îndemnul de a căuta femeia în spatele fiecărui conflict între bărbați revine în atenție. Șocantul verdict al Curții Constituționale de  a o exclude pe Diana Șoșoacă din teamul candidaților la președinție a stârnit aprige controverse.

Conform unui sondaj INSCOP ceva mai puțin de jumătate din numărul cetățenilor apreciază că bine i-a făcut, cei mai mulți privesc hotărârea ca abuz. Depășind  intoleranța severă față de prestația gălăgioasei candidate, quasi-totalitatea liderilor de opinie – între care severul Sabin Orcan, elegantul Adrian Cioroianu, sarcasticul Mugur Ciuvică, halebardierul C.T.P. – au criticat prompt și categoric Decizia  considerând-o un precedent periculos. (Amintim că orice soluție dată de CCR la un moment dat leagă practica forului pentru totdeauna.)  În schimb, doctoralul Cristian Pîrvulescu s-a arătat „consternat” „că atât de multă lume îi ia apărarea Dianei Șoșoacă”

            Susținându-și punctul de vedere la R.F.I. domnul Pîrvulescu a explicat că respectivul for nu e o instanță de recurs ci „e o instituție politico-juridică”. Doct, dar greșit!

            Doct pentru că profesorul are conspecte minuțioase. Gugumănia  a fost lansată de fostul președinte al Curții, Augustin Zegrean, ca să justifice la vremea potrivită un interes al lui Traian Băsescu. (Ulterior, descarcerat de povara funcției și a recunoștinței, domnul Zegrean a devenit cel mai competent și limpede comentator al situațiilor de contencios constituțional). Greșit, pentru că nicăieri Constituția nu permite o asemenea definire.

            Unul dintra tabu-urile pe care dreptul le impune cu valoare de dogmă este păcatul numit adaos la lege. În fața unui asemenea reproș, cel mai speculativ avocat face ciocul mic, cea mai convingătoare sentință devine casabilă. Nicăieri, dar absolut nicăieri, legea fundamentală a statului, filosofia ei, nu cuprinde ideea, ori măcar sugestia acestei struțo-cămile politico-juridice.

            Spre deosebire de exprimarea politică – respectiv politologică – limbajul legislativ are ca principale caracteristici concizia și rigoarea. (Ne-am referit la limbajul legislativ, nu la trăncăneala părților în pretoriu.) Fiecare cuvânt, fiecare acord gramatical, fiecare semn de punctuație își are semnificația lui. Definirea Curții Constituționale cuprinde doar 6 (șase) vocabule „Curtea Constituțională este garantul supremației Constituției”.

            Orice alt termen adăugat sau răstălmăcit este anticonstituțional, fie și dacă vine dinspre partea judecătorilor constituționali înșiși. Chiar faptul că ei sunt denumiți judecători constituționali îi obligă să judece conform principiilor dreptului – între care interdicția adaosului la lege – și nu conform volubilității politice. Politrucii cripto-comuniști care redactaseră draftul proiectului de Constituție folosiseră sintagma membru al Curții Constituționale, cu nostalgia mașinilor de vot (membru de partid, membru C.C., membru C.P.Ex. membru al Marii Adunări Naționale). După dispute în Comisia de redactare, formularea a fost înlocuită, dar – iată! – obsesia politicului a rămas.

Pătrunzând parcă în mentalul  membrilor – alias judecătorilor Curții – profesorul politolog explică: instituția CCR „trebuie înțeleasă în rolul pe care-l are și anume veghează pentru respectarea Constituției și a statului de drept” (subl.ns.). Adaos la lege! Constituția nu consacră prin nicio prevedere și nici prin spiritul ei rolul CCR de a veghea. De vegheat veghează serviciile secrete, autoritățile ordinii de drept, chiar și presa, iar în regimurile de mână forte, care au și ele constituțiile lor, veghează inclusiv gardienii gulagurilor. CCR nu păzește respectarea Constituției (alt adaos la lege!). Predicatul este garantează! Ce garantează? Nu respectarea (treabă de autoritate) ci supremația Constituției (adică interpretarea legilor prin prisma principiilor și normelor ei).

CCR are 12 atribuții enumerate concret și limitativ prin articolul 146. Există și o atribuție de a veghea, dar nu la respectarea generală a Constituției, ci a procedurii pentru alegerea Președintelui României. A procedurii urmate și nu a opiniilor și comportamentului candidaților. Eventualele derapaje ale acestora sunt de competența autorităților ordinii de drept și judiciare, în extremis a electoratului.

Remarca profesorului că procedurile în materie sunt lente și greoaie nu scuză, ci acuză implicarea Curții în șoșoacoiadă, tocmai pentru că CCR – concepută ca independentă de autoritatea judecătorească – nu este legată de drepturile fundamentale ale justițiabililor, expresie a statului de drept. Apropo, până și părerea că CCR veghează la respectarea statului de drept este tot un adaos la lege, Constituția nestipulând nicăieri această atribuție. Statul de drept este o calitate ce rezultă din modul în care fiecare instituție – inclusiv CCR ! – respectă legea fără adaosuri și se păstrează în limitele competenței lor funcționale.

            Unii, ca Traian Băsescu, s-ar putea întreba cum de o instituție atât de importantă are doar prerogativa verificării procedurii. Invitat să iscălească decretele privind numirile și eliberările din magistratură, fostul Președinte a ricanat: Cum adică, doar să semnez, ca notarul? Pretindea, și a reușit, să cenzurezeopțiunile aflate strict în competența Consiliului Superior al Magistraturii, adică să tragă sfori și să-și planteze oamenii. Rezulattul se cunoaște: infiltrarea de obedienți, excentrici, abuzivi sau corupți.

            Zeflemeaua băsesciană mima semidoctismul. Cel puțin ca tată de notar, ex-președintele știa că această profesie juridică presupune buna cunoaștere a legilor iar iscălirea exprimă solemnitatea emiterii unui act public opozabil erga omnes. Deci nu este întru nimic degradant ca un înalt for să se rezume la verificarea respectării unei înalte proceduri de alegere în cea mai înaltă funcție. Este stat de drept!

            Obsesia că până și CCR trebuie să se manifeste ca un organism de putere, să fie jucător și nu arbitru, se trage din duhul statului totalitar, remanent și astăzi. Cu atât mai mult în anii adoptării Constituției, reticența s-a manifestat chiar și în privința de a se rezerva înaltului for un loc distinct în sistemul instituțional. Făceau front comun în Comisia de redactare atât reprezentantul FSN (Petre Ninosu, ginerele dizidentului Corneliu Mănescu), cât și al PNL  (Mihai Ruva) sau chiar al PNȚ-c.d. (Adrian Nicoară). Cu atât mai categoric a fost respins modelul american, în care controlul de constituționalitate intră în competența Curții Supreme. La cum avea să arate justiția noastră, cu practici oculte și oameni precari, ar fi fost o nesăbuință. Și totuși, perspectiva aceasta este.

Formula actuală de numire de către alte instituții controlate politic nu poate asigura nici independența Curții, nici competența membrilor (sic!) ei; intercalarea mandatelor nu rezolvă problema independenței, iar condițiile de numire impuse de Constituție sunt tratate de politicieni cu aceeași exigență cu care s-au selectat și ei între ei. După mulți ani în care CCR a funcționat steril, fără să îndrăznească a da verdicte de neconstituționalitate (perioada Iliescu), după alți ani în care s-a dinamizat devenind toporul de oase al putenicilor vremii (perioada Băsescu și post-Băsescu), iat-o implicată în spălătoria de rufe electorală ce a stârnit oprobriul părții lucide a societății civile.

Aceiași politicieni vântură propunerea schimbării reglementărilor privind funcționarea Curții. Lașitate și prostire în față. Pe lângă faptul că modificarea n-ar modifica nimic – problema nu e funcționarea, ci numirea politică a componenților – reglementarea preconizată ar cădea ea însăși la primul examen de… constituționalitate. O șmecherie o scoate pe alta.

            Rezultatul cazului Șoșoacă a fost infestarea campaniei electorale privindu-i pe ceilalți candidați, inclusiv pe autorii din umbră ai făcăturii, cu alegații, cu acuze calomnioase și insinuări puturoase ce transformă exercițiul democratic în vânătoare de vrăjitoare.

            Menirea CCR este să garanteze certitudinea constituțională. Decizia discutată reușește contrariul, cultivă suspiciunea. Îmi amintește de butada pe care mi-a șoptit-o la ureche unul dintre părinții Legii fundamentale. Exprimându-i îndoiala că instituția își va atinge scopul în mecanismul statului de drept, preopinentul m-a șocat cu o comparație a cărei vulgaritate mă inhibă și acum. Mi-a zis: Știi ce vrem să fie? Un prezervativ. Să permită violarea Constituției dar să nu rămână gravidă.

 3,333 total views,  4 views today