Autor: CĂLIN CERNĂIANU

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 139

A fost Şuţu indus în eroare de alţii, crezând că ilegalitățile comise împotriva lui Eminescu ar sluji națiunii? Să zicem că da. În acest caz, primul lucru pe care ar fi fost normal să-l ceară medicul din partea solicitanților era garanția că încălcarea Legii nu va avea repercursiuni asupra lui, omul cel mai direct implicat. Această ipoteză ar explica absența documentelor din arhivele instituțiilor Statului, tăcerea autorităților atunci când au dispărut anumite documente şi, nu în ultimul rând, atitudinea Justiției. Dacă Șuțu a fost și cointeresat material (sau în alt fel), nu mai contează aproape deloc.

Rămâne însă un punct nevralgic: de ce a trebuit ca Eminescu să fie şi chinuit? Dacă se comitea o ilegalitate flagrantă, cu participarea unor oameni suficient de puternici pentru a-l putea proteja pe Şuțu de rigorile Legii, de ce a fost necesară cura cu mercur sau de ce i s-au dat halucinogene, în loc să fie, pur și simplu, ținut închis fie într-o încăpere bine zăvorâtă, fie chiar într-o clădire izolată, cu grădină în jur, prin care să se poată plimba? Găsesc un singur răspuns: pentru că sechestrarea era un scop în sine doar în măsura în care asigura și distrugerea fizică a victimei, prin supunerea la un anume tratament medicamentos, despre care se pretindea că i-ar fi necesar […].

Absența vreunor cicatrice de natură sifilitică dovedește că Eminescu nu traversase nici una dintre primele două faze ale sifilisului – adică, n-a suferit nici o clipă de această boală! Lipsa oricărei mențiuni medicale privitoare la sifilide sau la urmele lăsate de ele este, așadar, decisivă. Despre nici un bolnav care nu a parcurs perioada secundară a sifilisului nu se poate spune că ar fi ajuns în cea de a treia, singura în care apar și dereglări psihice! Iar dacă aceste semne lipseau în 1889, devine cu atât mai clar că nici în vara lui 1883 nu erau prezente. În consecință, chiar admițând că Eminescu ar fi fost bolnav, lui trebuia să i se aplice un cu totul alt tratament, nu cel antiluetic. Dacă s-ar mai înghiți ideea că, la prima internare, Șuțu a comis o „regretabilă eroare”, insistența cu care a repetat greșeala devine criminală. Concluzia este sprijinită și de faptul indubitabil că, la Viena, miraculoasa „vindecare” a lui Eminescu s-a datorat tocmai întreruperii curei antiluetice. Cum această realitate ar dovedi până și unui copil că diagnosticul de sifilis era greșit și că tratamentul aplicat îi dăuna lui Eminescu, nepăsarea cu care Șuțu va continua în 1889 să pompeze mercur în organismul pacientului chiar nu probează intenția de a-l distruge pe acesta sau… demența medicului? Și într-un caz, și în celălalt, nu putem uita că, permanent, deciziile doctorului Șuțu au avut girul avocatului Maiorescu […].

Marea divergență dintre Eminescu şi Carp se născuse odată cu apariția „cestiunii art. 7”, formula diplomatică pentru „cestiunea izraielită”, pe care Carp o vedea soluţionată prin modificarea Constituţiei – în același sens pledând guvernul liberal aflat la putere, cancelariile apusene, Alianţa izraelită şi unii evrei din România […]. Când analizăm situația creată în 1883 și prelungită până în 1884, nu trebuie să uităm nici o clipă că, legal, Eminescu a avut în permanență statut de om liber, cu drepturi civile intacte. Atât internarea de la Șuțu, cât și cea de la Döbling s-au făcut, deci, ca și cum aceasta ar fi fost voința lui! Această stratagemă demonstrează că Maiorescu mințea sfruntat atunci când afirma că Eminescu ar fi irecuperabil, căci, repet, dacă așa ar fi stat lucrurile, s-ar fi întocmit dosarul de curatelă, prin care „bolnavului” i-ar fi fost stabilit un consiliu de familie. Numai că așa ceva impunea o hotărâre judecătorească, iar decizia instanței, la rândul ei, trebuia să se bazeze și pe conținutul interogatoriului luat lui Eminescu. Din cauza numărului mare de persoane implicate, situația ar fi devenit incontrolabilă, posibilitatea ca adevărul să răsufle fiind aproape certitudine […]. Un alt motiv care explică de ce nimeni nu a iscălit vreun certificat de externare (obligatoriu prin Lege) este acela că nu poate fi declarată înzdrăvenirea unui bolnav, fără a preciza de ce maladie a suferit. Or, se va vedea, nu era productiv ca Eminescu să fie încadrat între cei suferinzi de o boală anume, ci sub vasta cupolă a „nebunilor” sau, mai elevat, a „alienaţilor” – din această poziţie, putându-se lesne fructifica simptomele tuturor bolilor psihice existente sau doar imaginate […].

Putem, oare, să nu remarcăm și coincidența (?) care face ca Maiorescu, autor al unui program axat pe ideea așezării cu orice preț a României sub umbrela Imperiului de la vest, să ajungă să petreacă cot la cot cu ambasadorul Vienei la București, în vreme ce Eminescu, dușmanul neîmpăcat al acestei politici, gazetarul care susținea că numai neutralitatea putea salva România de cele trei împărății care o înconjurau, era zăvorât în ospiciu? Mai pe șleau spus: putem să credem că în evoluția lui Maiorescu pe scena politică nu a contat deloc sprijinul oferit de el Vienei? […].

Unul dintre primele rapoarte ale austriecilor, dedicat exclusiv lui Eminescu și cuprinzând mai bine de 20 de pagini este cel din 5 ianuarie 1877 – deci, dinainte de venirea „ţintei” la Timpul. Semnat de consulul austriac la Iași, un anume Hanswenzl (sau Hans Wenzl?), raportul este adresat lui Andrássy Gyula (pe atunci, ministru de Externe al Austro-Ungariei). Faptul că o copie a acestui raport există la Arhivele Naționale, fondul Casa Regală, arată că de la (cei din jurul lui) Hanswenzl (sau de la Andrassy?) s-a găsit un exemplar și pentru București – semn că, aici, Palatul era interesat de subiect (lucru firesc, dacă ne amintim poziția pro-germană a lui Carol I, care îl obliga pe acesta să accepte că inamicii Vienei și/sau ai Berlinului trebuiau priviți ca dușmanii lui personali) […].

Chiar acceptând ideea că Eminescu ar fi avut permanent la el pașaport și viză pentru Austro-Ungaria, lucrurile nu s-ar schimba fundamental, căci dacă el ar fi delirat, așa cum ne asigură Maiorescu, nici ai noștri, nici vameșii Imperiului nu l-ar fi lăsat să treacă fără documente medicale, emise de Şuțu şi de superiorii lui. De asemenea, cum un nebun nu este responsabil pentru faptele sale și cum austriecii nu aveau nevoie de nebuni de import, Eminescu trebuia însoțit de cineva care să-l aibă sub tutelă și care răspundea pentru faptele lui. Or, asta însemna un alt document (absent și el). Din toate acestea, nu se desprinde decât o singură concluzie: Eminescu a fost trecut granița în mod clandestin. Dacă faptul s-a datorat Bucureștilor, Vienei ori fructuoasei lor colaborări, rămâne un detaliu semnificativ, dar nu esențial […].

Cu toate că astăzi nu se poate vorbi de soarta lui Eminescu fără a pomeni, măcar o dată, de Döbling, nimeni nu lămurește cine l-a internat acolo și cum. Nepăsarea aceasta miră, pentru că a duce pe cineva la ospiciu nu este totuna cu a-l ajuta pe un om beat să ajungă acasă. Când internezi – poate, pentru totdeauna! – pe cineva, nu-l lași între patru ziduri și pleci, fără să- ți spui numele, pentru că închiderea la balamuc nu este totuna cu lepădarea unui nou-născut pe treptele bisericii ori la ușa cuiva. Or, avem surpriza să constatăm grija cu care doctorul Obersteiner a ocolit folosirea numelui cuiva în documentele medicale întocmite lui Eminescu. Nu se știe cine l-a adus, precizându-se doar atât: „Pleacă cu domnul Chibici la Florența” (14/26 februarie) […].

Teamă îmi este că versiunea îmbolnăvirii de sifilis a rezistat și continuă să reziste numai pentru că, în cursul școlarizării, acest verdict îi este prezentat tânărului încrezător ca un fapt indiscutabil, deși nu este susținută cu nici o dovadă credibilă. Mai exact spus, nici unul dintre documentele cerute de legislația vremii pentru un caz precum cel imaginat de anumiți istorici literari lui Eminescu nu este de găsit. Timpul trece, iar numărul cărților care preiau fără discernământ ipoteza nebuniei sporește […].

Aproape completa rupere a lui Eminescu de Harieta, de Aglaia și de Matei a fost unul dintre factorii care au făcut ca el să cadă mai ușor victimă în ianuarie 1889 (cum se întâmplă, îndeobște, cu cei singuri pe lume). Așa se face că Harieta află de reinternarea lui Eminescu abia în martie 1889, când acesta se găsea de vreo lună și jumătate în ospiciu. Sare în ochi faptul că, nici acum, autoritățile nu au înștiințat familia „bolnavului”, așa cum obliga Legea. Și, de data aceasta, sub nici o formă, nu se mai poate admite ideea că „amicii” nu știau de unde să-i ia rudele […].

În 1889, la Șuțu au fost reluate diagnoza și cura prescrise de Isac, cu deosebirea că fricțiunile cu mercur au fost înlocuite cu „injecții mercuriale” (doctorul V. Vineș). Astfel, într-un răstimp de nici doi ani, organismul lui Eminescu a fost supus la trei tratamente cu derivați ai mercurului – cel puțin o dată, doza de argint viu depășind orice închipuire […].

Reinternarea lui Eminescu la Şuțu s-a făcut într-un mod și la o dată necunoscute nici astăzi, de către persoane rămase neidentificate. Ca și în 1883, lipsește orice document legal, ce trebuia emis în clipa închiderii cuiva în balamuc. În ciuda legislației în vigoare, nimeni din familia lui Eminescu nu a fost înștiințat asupra privării lui de libertate […].

Cele două procese de curatelă deschise împotriva lui Eminescu în 1883 și, respectiv, în 1889, spulberă și ultima speranță în buna-credință a lui Maiorescu și a discipolilor lui, arătândui așa cum au fost: o gașcă feroce […].

Cei care au organizat răpirea și sechestrarea lui Eminescu au știut încă din 28 iunie că acesta nu-și va mai vedea în veci manuscrisele. Cea mai clară dovadă în acest sens este faptul că nu i-au mai returnat nici măcar o filă […]. Pe lângă aceste aspecte, socotim că este moral și necesar să subliniem intervenția Emiliei Humpel, care, în chestiunea Eminescu, s-a aflat mai mereu pe poziții diametral opuse fratelui Titus. Dintre toți contemporanii lui Eminescu, ea a depus cele mai mari eforturi pentru ca acesta să nu fie nedreptățit […]. Eminescu putea fi sigur că manuscrisele și cărțile lui se găseau la discreția lui Maiorescu, deoarece, așa cum spuneam, volumul Poesii editat de acesta conținea versuri existente numai în lada lui […]. Din moment ce Eminescu nu reușise până în octombrie 1884, să-i determine pe „amicii” din București să spună unde îi sunt manuscrisele, cu atât mai mici i-ar fi fost șansele după aceea. Probabil că, din acest motiv, s-a și lăsat păgubaș. Cu toate acestea, fără a mai primi între timp vreo informație în acest sens, în 1887, Eminescu și-a călcat brusc pe suflet și și-a cerut în scris manuscrisele de unde știa precis că sunt, adică de la Maiorescu. Aidoma lui Chibici în ianuarie și în octombrie 1884, magistrul a practicat politica tăcerii […].

Cazul Eminescu este senzațional inclusiv prin faptul că dă la iveală fața nebănuită a personajelor care, mai mult ori mai puțin conștient, au contribuit la distrugerea programată a acestuia. Tocmai de aceea, elementele de senzație nu au nimic triumfalist pentru ancheta jurnalistică, fiind profund tragice și revoltătoare. Mârșăviile comise împotriva lui Eminescu într-o perioadă extrem de aspră și de agitată (dar pe care unii încearcă să ne-o prezinte drept calmă și generoasă) au fost atât de mari, încât acesta nu trebuia să fie genial, pentru ca nedreptățile petrecute să provoace o indignare pe măsură – greu de reprimat. Și dacă e tot mai limpede că nu doctrina estetului, ci viclenia avocatului și omului politic Maiorescu a patronat complotul împotriva lui Eminescu, măcar de acum înainte să ne resemnăm cu ideea că nici inteligența sclipitoare, nici chiar geniul nu presupun, automat, virtute […].

Sursă: scribd.com