Autor: MIRON MANEGA

Articol apărut în CERTITUDINEA Nr. 202

Am întâlnit pe Facebook următorul text intitulat „Identitatea românească suferă de propagandă indusă” și semnat de Cornel Ivanciuc. Iată textul:

„Proaspăt numit director interimar la Muzeul Național de Artă al României, Erwin Kessler caută scandalul cu lumânarea. Când personalul muzeului i-a atras atenția să nu expună materiale cu Corneliu Zelea-Codreanu și Nicolae Ceaușescu în cadrul expoziției «România: Reprezentarea identitară a portului popular în artă», Kessler a mustăcit și a exclamat evrika!, în dialect german.

Apoi și-a adunat ideile de filozof și a deliberat: «Cu cât scandalul este mai mare, cu atât expoziția devine mai valoroasă». Artistul vizual Vladimir Păun-Vrapciu îi atrage atenția directorului Kessler, că în textul colajului foto dedicat lui Zelea-Codreanu «se utilizeză o descriere de tip idilic – apărând în piața satului îmbrăcat în costum popular, călare pe un cal alb – care poate fi interpretată drept valorizare estetică a unei figuri condamnate pentru crime împotriva umanității».   

În răspunsul lui Kessler adresat artistului Vrapciu explodează un cocteil Molotov: «expoziția se raportează la portul popular reprezentat în artele vizuale de-a lungul secolelor, ca un spațiu al propagandei». Vladimir Păun-Vrapciu va sesiza organismele internaționale pentru promovarea propagandei de către Erwin Kessler, respectiv ICOM – International Council of Museums.

Muzeele au obligația să prezinte un context istoric corect și complet; să evite orice confuzie morală în selecția materialelor expuse; să protejeze memoria victimelor regimurilor totalitare; să nu estetizeze și să nu valorifice figuri responsabile pentru genocid, represiune sau crime împotriva umanității.

Directorul muzeului a găsit și un subterfugiu în lege, sesizat tot de Vladimir Păun-Vrapciu: textul curatorial al expoziței «România… » poartă paternitatea unei entități inexistente, care este Erwin Kessler. Fapta este pedepsită cu închisoarea, conform art. 327 din Codul penal. În cadrul aceleiași expoziții apare Ceaușescu înconjurat de copii în port popular, o pânză semnată de un artist din perioada realismului socialist”.

_______________________

Textul citat suferă de mai multe confuzii grave – istorice, juridice și metodologice – care afectează atât credibilitatea criticii, cât și înțelegerea rolului muzeelor într-o societate democratică.

Noțiunea de „crime împotriva umanității” este folosită abuziv

Codreanu nu a fost niciodată condamnat pentru crime împotriva umanității – aceasta este o categorie juridică introdusă abia după 1945 (Procesul de la Nürnberg).

În viață, Codreanu a avut o singură condamnare – pentru asasinarea prefectului Manciu (1924), dar a fost achitat prin recurs de Înalta Curte, ca urmare a circumstanțelor de legitimă apărare stabilite atunci de instanță.

Nici în perioada comunistă, nici în cea postcomunistă, nu a existat o instanță românească sau internațională care să emită o condamnare juridică pe numele său pentru genocid sau crime împotriva umanității.

Așadar, eticheta de „criminal împotriva umanității” este un abuz retoric, nu o realitate istoric-juridică.
Ea poate reflecta o opinie politică, dar nu un fapt.

A folosi acest termen retroactiv, fără bază juridică, reprezintă o deplasare anacronică a unor concepte născute într-un alt context și o manipulare argumentativă, menită să stigmatizeze, nu să clarifice.

Faptul că Mișcarea Legionară a fost implicată ulterior în acte violente este o realitate istorică, dar nu transformă automat orice reprezentare artistică a fondatorului ei într-o „promovare a genocidului”, cu atât mai puțin când nu există vreo condamnare specifică pentru genocid.

Reprezentarea artistică nu este echivalentul propagandei

Arta – fie ea pictură, colaj sau document fotografic – poate reprezenta orice personaj istoric: bun, rău, controversat, abominabil sau eroic. În marile muzee ale lumii există portrete ale unor figuri istorice cu crime imense în spate: Iosif Visarionovici Stalin, Mao Zedong, Napoleon, Robespierre, Baiazid, Genghis-Han. Aceasta nu înseamnă omagiu, ci document istoric și interpretare culturală.

Cele mai importante principii muzeologice, inclusiv ICOM, subliniază că muzeele nu cenzurează istoria. Ele trebuie să ofere context, nu să elimine opere incommode. Iar reprezentarea artistică nu trebuie confundată cu „promovarea” unei ideologii.

Estetizarea nu este infracțiune. Dacă ar fi, atunci jumătate din muzeele Europei ar trebui închise. Un muzeu de artă nu are rolul de a „proteja emoțional” publicul prin ascunderea figurilor controversate, ci de a le contextualiza vizual și istoric.

Reprezentarea lui Codreanu îmbrăcat în costum popular, călare pe un cal alb, într-un colaj artistic, nu este o glorificare, ci o referință iconografică la modul în care propriile sale adeziuni simbolice au fost construite în epocă. Arta folosește simboluri – inclusiv problematice – pentru a înțelege cum funcționează imaginarul colectiv.

Dacă simpla înfățișare non-critică ar echivala cu „propagandă”, atunci muzeele n-ar mai putea expune portrete ale lui Stalin, Mussolini, Ceaușescu, Mao, Hitler, Napoleon sau Cromwell. Atunci istoria artei ar trebui epurată de orice reprezentare a figurilor controversate iar expozițiile despre realismul socialist ar deveni ilegale. O asemenea logică este incompatibilă cu libertatea academică și cu misiunea muzeelor moderne.

Muzeele, nu comisarii ideologici, decid selecția operelor

În spațiul democratic, muzeele prezintă artă și istorie. Nu editează realitatea, nu ascund figuri controversate, nu se supun presiunilor vigilante.

A cere eliminarea unei imagini istorice pentru că „poate fi interpretată drept valorizare estetică” este exact modul în care funcționau instituțiile culturale în regimurile totalitare – unde se elimina orice element care contrazicea linia oficială.

Interpretarea este libertatea privitorului, nu o „infracțiune” a artistului sau curatorului.

Selecția morală arbitrară

Afirmația „Muzeele au obligația să nu estetizeze figuri responsabile pentru genocid, represiune sau crime împotriva umanității” este problematică din trei motive:

a) Pretinde o „higienizare morală” a istoriei artei. Ar însemna să excludem din muzeele lumii opere despre împărați romani (responsabili de masacre),cruciați,monarhi absoluți,figuri militare,lideri politici moderni,personaje istorice implicate în colonizare.Absurditatea devine evidentă.

b) Plasează curatorul într-o poziție de cenzor moral. Rolul curatorului este de a explica, nu de a „proteja publicul” de imagini incomode.

c) Aplică un standard dublu. De ce e acceptat Ceaușescu în expoziție (într-o imagine care îl umanizează, înconjurat de copii)? De ce acceptăm toată iconografia comunistă, dar refuzăm un colaj despre Codreanu? Această selecție morală arbitrară demonstrează că problema nu este memoria victimelor, ci ideologia celui care critică.

Scandalul privind „entitatea inexistentă” și art. 327 CP

Autorul textului afirmă că Erwin Kessler ar fi comis o infracțiune pentru că „textul curatorial poartă paternitatea unei entități inexistente”.

Această interpretare este ridicolă și juridic nefondată, căci Articolul 327 se referă la documente oficiale, acte cu valoare juridică (procese-verbale, adeverințe, certificate etc.). Un text curatorial nu este un act oficial destinat producției de efecte juridice. Muzeele din toată lumea folosesc adesea nume generice (ex.: „Echipa de curatori”, „Departamentul de Educație Muzeală”), fără să existe persoane juridice distincte.

Invocarea art. 327 este pur propagandistică, nu legală. Iar a sugera că directorul MNAR a săvârșit o infracțiune pedepsbilă cu închisoarea pentru un text curatorial este o aberație juridică, folosită ca armă retorică.

„Valorizarea estetică” nu este nici infracțiune, nici imoralitate

În text sunt utilizate hiperbole menite să culpabilizeze orice reprezentare a unor figuri incomode: „crime împotriva umanității” (fals), „propagandă” (nefondat), „genocid” (complet neadevărat), „spațiu al propagandei” (interpretare abuzivă).

Acest tip de limbaj deteriorează dezbaterea publică, transformă muzeologia într-o tribună politică și produce isterii morale nejustificate.

Faptul că Vladimir Păun-Vrapciu dorește să „sesizeze organisme internaționale” pentru un colaj este o reacție disproporționată și de-a dreptul provincială.

Arta funcționează prin selecție, alegorie, compoziție și simbol.
Printre cei care au „valorizat estetic” figuri istorice controversate se numără Goya (pe Napoleon), regizoarea Leni Riefenstahl (pe Hitler, iar astăzi filmografia ei e studiată pentru estetica filmului), Picasso (Mitologia lui Franco), Eisenstein (pe Ivan cel Groaznic).

Estetizarea nu înseamnă legitimare politică. A confunda cele două planuri înseamnă neînțelegerea naturii artei.

Concluzie: adevărul, nu isteria, trebuie să ghideze dezbaterea

O reprezentare artistică a lui Codreanu într-o expoziție despre portul popular NU constituie nici propagandă, nici apologie, nici infracțiune.
Este o referință la un imaginar social real al epocii, iar rolul muzeului este să o contextualizeze, nu să o ascundă.

Adevărul istoric nu se apără prin interdicții, ci prin explicare, contextualizare și diferențiere între artă, politică și morală.Iar muzeele au obligația de a prezenta istoria în complexitatea ei – nu doar partea convenabilă ideologic.